“Cuvintele sunt prea mici. Felicitari, Simona Halep si multumim pentru ca duci Romania in elita sportului mondial! ???”, a scris legenda fotbalului românesc, Gheorghe Hagi, pe Facebook.
Chiar actualul preşedinte, Donald Trump, un „oligarh” al imobiliarelor înainte de a deveni politician, pare să fi avut o slăbiciune pentru ruşii bogaţi. Despre cum cleptocraţia rusească se infiltrează în America scrie The Atlantic. În 2017, Reuters a examinat vânzarea proprietăţilor Organizaţiei Trump din Florida şi a constatat că 77 dintr-un total de 2.044 erau deţinute de ruşi. Dar aceasta era probabil o imagine incompletă. Mai mult de o treime din unităţi au fost vândute unor entităţi corporative, care pot ascunde cu uşurinţă identitatea adevăratului proprietar. După cum remarcă Oliver Bullough, „ar fi putut la fel de bine să-i aparţină lui Vladimir Putin“. În jurul perioadei în care Trump s-a instalat cu familia la Casa Albă, scutirea „temporară“ a proprietăţilor imobiliare de la aplicarea Patriot Act a intrat în al cincilea an. Fără a stabili cineva ceva formal, excepţia a devenit ceva permanent.
Războiul împotriva cleptocraţiei a ajuns între timp pe un alt front. Dacă plutocraţii străini au rămas în mare parte neatinşi, ajungând să se simtă ca acasă în SUA, plutocraţii americani dornici să-şi ascundă averile în străinătate au dat de probleme noi. În 2007, Statele Unite au avut unul dintre momentele de claritate morală, creat de confesiunile unui bancher numit Bradley Birkenfeld, care a venit de bunăvoie la Departamentul de Justiţie. (El şi-a prezentat ulterior povestea într-o carte numită Bancherul lui Lucifer.) Ceea ce a divulgat în mod liber procurorilor descria eforturile sale de a recruta clienţi în numele UBS, o bancă gigant din Elveţia.
Birkenfeld a descris modul în care şi-a făcut loc în inima aurită a plutocraţiei americane, participând la regate de iahturi şi expoziţii ale unor artişti cu sponsori bogaţi. Acolo, se amesteca printre cei bogaţi şi deschidea conversaţii. „Ce pot eu să fac pentru dumneavoastră este zero“, spunea el, oprindu-se apoi pentru a pregăti lovitura de graţie: „De fapt, sunt trei zerouri. Impozitul pe venit zero, impozitul pe veniturile din capital zero şi impozitul pe moşteniri zero“. Abordarea lipsită de subtilităţi a lui Birkenfeld avea un succes sălbatic, la fel ca banca lui, de altfel. Ca parte a unui acord cu Departamentul de Justiţie, UBS a recunoscut că ascundea de autorităţile fiscale americane active în valoare totală echivalentă cu aproximativ 20 de miliarde de dolari.
Valoarea mare a cash-ului ascuns a înfuriat Congresul. În 2010, legislativul american a adoptat Foreign Account Tax Compliance Act (FATCA), o lege cu tente morale. Niciodată o bancă străină nu va mai putea să deţină bani americani fără să notifice autorităţile fiscale – sau fără a risca o amendă care ar băga-o în mormânt.
Aici s-a văzut munca leadership-ului anticorupţie – şi ambiguitatea americană în toată splendoarea ei. Potrivit unui puternic mit de excepţionalism american, naţiunea se mândreşte cu o igienă financiară superioară şi cu o cultură solidă a bunei guvernări. Într-adevăr, guvernul american a acordat mai multă atenţie spălării banilor decât poate oricare altă naţiune de pe planetă. Însă ştacheta nu este foarte sus, iar vigilenţa are limitele sale. În 2011, administraţia Obama a încercat să colecteze mai multe informaţii despre conturile bancare ale străinilor şi să împartă banca de date cu ţările de origine. Dar băncile – alături de lobbyiştii lor şi de intelectualii care le promovează – au lucrat furibund pentru a preveni extinderea. Un asociat al Fundaţiei Heritage a denunţat standardele propuse ca fiind „imperialism fiscal“. Preşedintele Asociaţiei Bancherilor din Florida a spus: „Într-un moment în care încercăm să creăm locuri de muncă şi să reducem povara întreprinderilor, aceasta este o chestiune greşită“.
Asociaţiile bancherilor din Texas, California şi New York au intervenit şi ele. Efortul nu a ajuns nicăieri în Congres. Membrii elitei profesionale americane au concurat să-şi vândă serviciile cleptocraţilor, trecând peste interdicţiile etice. Modelul s-a repetat atunci când Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, atrasă de forma iniţială a FATCA, a luat prototipul Congresului şi l-a extins: în fiecare an, băncile vor raporta conturile străine autorităţilor fiscale din ţara de origine a titularilor de cont. Dacă fiecare naţiune ar fi semnat standardele OCDE, efectul ar fi fost o lovitură dată paradisurilor fiscale care ar fi distrus infrastructura vitală ce permite banilor cleptocraţilor să curgă neobservaţi. În cele din urmă, Statele Unite au fost singurele care au refuzat să adere la acordul OCDE, finalizat în 2014.
Această încăpăţânare era pe cale să submineze tot ceea ce ţara făcuse pentru a lupta împotriva banilor murdari: în timp ce SUA pot solicita băncilor din aproape orice altă ţară informaţii financiare despre cetăţenii americani, nu au obligaţia de a oferi altor ţări informaţii de aceeaşi natură. „Statele Unite s-au impus cu forţa asupra restului lumii în încercarea de a distruge secretul bancar“, scrie Bullough, „dar nu şi-au aplicat aceleaşi standarde.“ Un avocat din Zürich a descris frumos, pentru Bloomberg, consecinţele: „Cât de ironic, ba nu, cât de pervers este că SUA, care au condamnat ca o inchiziţie băncile elveţiene, au devenit ţara secretului bancar… Auziţi un sunet puternic de aspiraţie? Este sunetul banilor care se grăbesc să vină în SUA“.
Cu puţin timp înainte ca SUA să refuze să semneze standardele OCDE, o sucursală a băncii exclusiviste Rothschild a fost deschisă la etajul 12 al unei clădiri din Reno, Nevada, departe ca distanţă şi spirit de sediul central din Paris. Numele băncii nu era anunţat de nimic de pe exteriorul clădirii şi nici măcar trecut în afişajul din lobby. Imediat după deschiderea avanpostului de la Reno, unul dintre directorii executivi ai băncii a făcut prezentarea serviciilor noii filiale posibililor clienţi din San Francisco. Ceea ce a făcut prezentarea atât de memorabilă au fost ideile incluse într-un proiect văzut de Bloomberg. Documentul făcea clare motivele pentru care străinii bogaţi ar trebui să-şi aducă banii în Nevada: statul american este locul ideal pentru a-şi ascunde averile de guverne şi pentru evitarea plăţii impozitelor în SUA.
Proiectul evidenţia un adevăr pe care bancherii nu-l recunosc de prea multe ori în public, şi anume că Statele Unite au „prea puţin chef“ să ajute guvernele străine să recupereze bani spălaţi în interiorul graniţelor americane. De fapt, SUA au devenit „cel mai mare paradis fiscal din lume“. (Banca a spus că aceste declaraţii au fost eliminate înainte ca prezentarea să fi ajuns la clienţi, deoarece acestea nu reflectau viziunea reală a băncii.)
Ceea ce s-a schimbat nu a fost doar structura de reglementare. Şi comportamentul elitei americane s-a schimbat. Membrii clasei profesionale s-au bătut pentru a-şi vinde serviciile către cleptocraţi. În această competiţie, au ignorat vechile interdicţii etice, iar presiunea a fost crescută pentru a testa limitele legii. O colecţie de videoclipuri de pe internet, filmate în 2014, ilustrează acest colaps moral. În clipuri apare un bărbat prezentat ca Ralph Kayser, un german care dezvăluie numai cele mai elementare detalii despre sine, recitate într-o engleză cu un uşor accent. Însă nu-i este arătat niciodată chipul. Personajul prezintă o succesiune de întâlniri cu 13 firme de avocatură din Manhattan, în care se angajează în discuţii glumeţe pentru ca apoi să îşi anunţe scopul. Lucrează pe postul de consilier al unui oficial guvernamental din „una dintre ţările bogate în minerale din Africa de Vest“, explică el. De-a lungul carierei, oficialul a devenit destul de bogat. „Companiile sunt dornice să facă rost de minerale rare sau alte materii prime. Şi astfel plătesc cu nişte bani speciali pentru asta. Nu i-aş numi «mită». Aş spune «bani de facilitare».
Clientul lui Kayser, continuă el, îmbătrâneşte şi – pentru că soţia clientului a dorit dintotdeauna un apartament clasic în New York, iar clientul căuta să cumpere un Gulfstream şi un iaht – are brusc nevoie să-şi aducă banii în Statele Unite. Clientul preferă ca achiziţiile să rămână secrete pentru a nu atrage atenţia în ţara sa de origine. „Ar părea cel puţin foarte, foarte jenant.“ Kayser nu face niciun efort să-şi ascundă dorinţa de a transfera fonduri suspecte.
Kayser este de fapt un personaj creat de Global Witness, un ONG din Londra. Actorul este echipat cu o cameră bine ascunsă pentru a-i surprinde pe avocaţii americani manifestându-şi înclinaţiile etice. Deşi niciunul dintre avocaţii vizitaţi de Kayser nu îl iau pe acesta de client, iar câţiva spun că au nevoie de mai multe informaţii despre sursa averii oficialului, doar unul refuză în mod categoric să discute despre modalităţile prin care pot fi transferaţi banii. Trebuie spus că personajul Kayser nu a ales birourile lui Saul Goodman – avocatul crimei organizate dintr-un serial celebru. Ţintele sale includ avocaţi de la firmele cu tradiţie.
Bineînţeles, ei înţeleg riscurile mutării banilor suspecţi în New York. Un avocat îi spune lui Kayser: „Trebuie să fiu foarte atent. Nu vreau să fac ceva care să mă facă să pară că spăl bani. Asta m-ar costa licenţa – şi eu pur şi simplu nu fac asta“. Dar ce fel de standarde respectă în general nu este clar. „Când primesc bani de la ceilalţi clienţi, banii vin întotdeauna cu un nume ciudat pe ei. Nu pun niciodată întrebări“, recunoaşte avocatul. Un alt avocat anunţă cu blândeţe: „Ei nu trimit avocaţi la închisoare pentru că noi conducem ţara. Încă suntem membri ai unei clase privilegiate în această ţară“.
Pericolele corupţiei au fost o obsesie pentru fondatorii Statelor Unite. Madison a menţionat corupţia de 54 de ori într-un carnet de notiţe din 1787.
Global Witness a realizat experimentul pentru a sublinia complicitatea firmelor mari de avocatură în răspândirea cleptocraţiei. Însă filmările oferă şi o antropologie primară a unei elite americane. O profesie ca avocatura are coduri etice foarte dezvoltate, dar aceste standarde par să fi scăzut în ultimii ani. Chiar şi cele mai prestigioase firme simt fiori când se gândesc la supravieţuirea modelului lor de afaceri bazat pe preţuri ridicate, care a fost puternic afectat de criza financiară din 2008 şi de valul de reduceri de costuri care a urmat în sectorul corporate. Puseuri de lăcomie au existat cu siguranţă în lumea firmelor de avocatură consacrate, dar simţul luptei darwiniste şi normele unei elite globale au erodat limitele. Aceiaşi parteneri care şi-au dat afară colegii cu mai multă cruzime decât înainte par a fi pregătiţi să adopte o atitudine mai permisivă faţă de clienţii pe care cândva i-ar fi respins.
Această decădere a fost pe deplin vizibilă în ancheta lui Robert Mueller. S-a văzut cum firma Skadden, Arps, Slate, Meagher & Flom, un pilon robust al profesiei de avocat, s-a pus în slujba cleptocraţiei. Gregory Craig, un partener al firmei din 2010 până în 2018, a fost consilier la Casa Albă în mandatul preşedintelui Barack Obama. El era omul responsabil cu protejarea integrităţii preşedinţiei. La Skadden, el a supravegheat crearea unui raport care a fost folosit pentru a justifica arestarea de către preşedintele ucrainean Victor Ianukovici a principalului adversar politic pe motive considerate de mulţi ca foarte dubioase. (Firma, potrivit mărturiei din investigaţia lui Mueller, a declarat în mod privat că dovezile care susţin arestarea au fost „practic inexistente“.) Un alt avocat care a lucrat pentru Skadden a pledat vinovat că a minţit procurorii în timpul anchetei echipei lui Mueller privind activitatea firmei pentru preşedintele Ucrainei.
Ucrainenii au angajat Skadden printr-un intermediar, consilierul politic Paul Manafort, acum în închisoare. Cândva, ar fi fost posibil ca Manafort să fie considerat un caracter deviant abject de la Washington – lobbyistul cu cele mai scăzute standarde, dispus să preia cei mai dubioşi clienţi. Însă Mueller a expus cât de strâns legată de elita permanentă din Washington a fost munca lui Manafort făcută în numele cleptocraţilor ucraineni. Manafort a subcontractat o parte din activităţile sale de lobby firmei lui Tony Podesta, probabil cel mai puternic agent de influenţă democrat al generaţiei sale. Apoi, Manafort a angajat Mercury Public Affairs, unde a avut de-a face cu lobbystul Vin Weber, fost congresman republican, fost preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru Democraţie şi un personaj investigat de Muller pentru colaborarea cu prorusul Ianukovici.
Pentru Trump, globalizarea este un inamic. Între timp, omul de afaceri a câştigat conducerea celei mai mari şi influente economii a lumii, cu promisiuni că va inversa anii de liberalizare a comerţului. A zdruncinat ordinea comercială, şi-a îndepărat aliaţii precum UE şi presează China – pentru preşedinte sursa necazurilor Americii şi un profitor al globalizării – doar ca să vadă exporturile americane suprataxate în China. Astfel, ar putea începe un război comercial mondial.
Trump şi-a împins ţara într-o bătălie dintr-un război al trecutului, pe care ar putea-o câştiga, însă lasă SUA nepregătite să profite de o altă formă de globalizare, cea a clasei de mijloc. Despre această idee scrie în The New York Times editorialistul Neil Irwin.
Economiile lumii au devenit mai interconectate în anii 1990 şi 2000, provocând dureri de cap imediate ţărilor bogate, dar aducând şi avantaje care abia acum încep să fie evidente.
Nimeni nu ar trebui să fie surprins că globalizarea provoacă ostilitate, având în vedere amploarea perturbărilor care au rezultat din interconectarea mai în profunzime a economiilor. Ceea ce este surprinzător este că ostilitatea este mai mare acum.
Aceasta pentru că globalizarea, cel puţin în forma pe care o cunoaştem, s-a plafonat cu un deceniu în urmă. Acest lucru arată un risc crucial al impulsului recent pentru reconfigurarea condiţiilor economiei mondiale inclusiv tarifele pentru oţel şi aluminiu şi acţiunile punitive împotriva Chinei asupra cărora insistă preşedintele Trump.
Ostilitatea vine după ce costurile majore ale globalizării au fost deja acoperite. Vine exact acum, când miliarde de oameni care s-au integrat în economia globală în ultimele trei decenii încep să devină suficient de înstăriţi pentru a se transforma în consumatori valoroşi.
Pe scurt, s-ar putea ca forţa antiglobalizare care se răspândeşte în lumea occidentală să vină exact la momentul nepotrivit prea târziu pentru a mai face ceva pentru salvarea locurilor de muncă pierdute ale clasei muncitoare, dar suficient de devreme pentru a pune în pericol capacitatea naţiunilor bogate de a vinde bunuri şi servicii avansate clasei mijlocii globale în expansiune rapidă.
Este tentant să ne gândim la globalizare ca la un proces constant, însă istoria ne arată că nu aşa s-a întâmplat. Globalizarea se propagă acolo unde găseşte loc, accelerează şi poate chiar să dea înapoi ocazional. Statistica arată că anii 1990 şi începutul anilor 2000 au fost una dintre perioadele extraordinare în care economiile au devenit mai interconectate.
Acum, globalizarea a intrat într-o nouă fază, în care comerţul transfrontalier cu bunuri şi servicii face parte constant din economie, iar fluxurile internaţionale de capital sunt mai mici decât au fost înainte de criza financiară globală. Acum, răspândirea informaţiilor este în creştere, cu implicaţii diferite pentru muncitorii din ţările bogate faţă de faza anterioară.
Începând cu anii 1990, îmbunătăţirile din domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei de transport au făcut ca externalizarea globală să devină mai fezabilă. Acordurile comerciale au redus tarifele şi au eliminat din barierele din calea comerţului. Multe naţiuni sărace au devenit mai integrate în economia globală. China este cel mai evident exemplu.
Această ajustare a oferit un val de bunuri accesibile şi a deschis noi pieţe pentru ţările bogate, dar a şi devastat anumite sectoare şi zone geografice, în special cele implicate în fabricarea produselor low-tech. Muncitorii din oraşele industriale americane şi din Europa Occidentală s-au trezit în competiţie cu asamblorii chinezi de electronice, cu angajaţii indieni din call center-uri şi cu angajaţii fabricilor auto din Europa de Est, Mexic şi din alte ţări.
Fluxul de bunuri şi servicii transfrontaliere, ca pondere în întreaga activitate economică, a atins aproape 16% în anii 1980 şi începutul anilor 1990, apoi în perioada 1993-2008 a crescut la 31%. Apoi a încetat să crească, oscilând în schimb în jurul acestui nivel, potrivit datelor de la McKinsey Global Institute.
Dacă este analizat fluxul internaţional de bani în locul celui de bunuri şi servicii, rezultatele sunt şi mai clare. Fluxurile financiare transfrontaliere au atins punctul culminant în 2007, de 22% din cifra de afaceri globală, dar au scăzut până la 6% în 2016, la aproximativ acelaşi nivel cu cel din 1996.
”Înteresant la tarifele oţelului sau altor bunuri este că sunt în permanent război“, a explicat Susan Lund, partener la McKinsey, după ce a analizat aceste fluxuri globale. ”Producţia industrială globală s-a reconfigurat deja. Schimbarea s-a produs deja şi mâţa a ieşit din sac. Nu credem că globalizarea s-a terminat, ci că a luat o nouă formă.“
Această nouă formă constă într-o mai mare conectivitate şi comunicare, care s-ar putea să nu fie evidente în datele tradiţionale privind fluxurile comerciale sau de capital. Astfel, sunt mai mulţi utilizatori care folosesc platforme sociale pentru a se conecta cu persoane din alte ţări, companii care se bazează pe munca freelancerilor care pot lucra de oriunde în lume şi întreprinderi mici care fac afaceri cu parteneri din întreaga lume prin intermediul internetului.
Cu alte cuvinte, nu este o formă de globalizare care pune în pericol locurile de muncă din fabrici, ci una care ar putea avea consecinţe importante în alte domenii – conducând la o concurenţă sporită pentru locurile de muncă avansate tehnologic ale gulerelor albe şi creând în acelaşi timp noi oportunităţi, enorme, pentru firmele americane şi occidentale. Aceasta, în schimb, ajută la explicarea motivului pentru care o parte din Parteneriatul Trans-Pacific, acordul comercial din care s-a retras administraţia Trump, s-a concentrat pe drepturile de proprietate intelectuală, pe securitatea datelor şi viaţa privată.
Economistul David Autor de la MIT şi colegii săi au demonstrat, după studii amănunţite, că ”şocul chinezesc“ apărut odată cu intrarea ţării în Organizaţia Mondială a Comerţului a provocat dureri de cap de durată comunităţilor din Statele Unite care au concurat cu companiile chineze în producerea unor bunuri industriale.
Chiar dacă aceste efecte persistă, el vede riscurile implicate de comerţul cu China ca migrând în altă parte.
”Şocul chinezesc asupra producţiei la scară largă şi efectele sale asupra ocupării forţei de muncă în masă, acestea sunt probleme pe care în mare parte le-am depăşit“, spune Autor. Acum, provocarea este concurenţa chinezească cu mai multe produse tehnologic complexe, cum ar fi automobile, avioane sau microprocesoare. Fabricarea de produse mai puţin complexe tehnologic şi care necesită o folosire mai intensă a forţei de muncă, precum îmbrăcămintea, migrează spre ţări cu salarii mai mici, cum ar fi Bangladesh şi Etiopia.
Dar o schimbare în ceea ce priveşte locul producţiei este diferită de o creştere netă a nivelului conectivităţii globale. Nivelul de integrare economică rămâne uniform, chiar dacă se schimbă detaliile despre ce face mai exact fiecare ţară în parte.
”Nu cred că ceasul se dă înapoi“, a spus Autor, referindu-se la o întoarcere într-o lume în care în SUA sunt fabricate din nou produse mai puţin complexe din punct de vedere tehnologic şi pentru care este nevoie de mai multă forţă de muncă. ”Cred că ar trebui să ne pregătim pentru adevărata provocare, care este lupta pentru proprietate intelectuală şi pentru industriile de frontieră.“
Eforturile administraţiei Trump de a pune presiuni pe China, dacă dau roade, ar reprezenta un pas în această direcţie. Dar aceste acţiuni au fost asociate cu tarifele pe importuri de oţel şi aluminiu, care par a avea ca scop mai degrabă protejarea producţiei americane de metale. Abordarea administraţiei de la Washington ar putea avea un recul nedorit dacă va declanşa o serie de acţiuni protecţioniste din ce în ce mai serioase pentru toate tipurile de mărfuri, subminând comerţul mondial fără a remedia problemele de structură ale industriilor care folosesc intensive informaţia.
În cazul în care cele mai recente încăierări comerciale se transformă într-un război comercial, noile bariere din calea comerţului internaţional ar putea bloca, de asemenea, o recompensă mult aşteptată a globalizării: o întreagă nouă lume de clienţi. Creşterea integrării economice globale, în pofida tuturor perturbărilor pe care le-a adus pentru anumiţi lucrători din Statele Unite şi Europa de Vest, a reprezentat totodată o poveste despre sute de milioane de oameni care devin mai conectaţi la economia mondială şi în acelaşi timp ajung şi la standarde de viaţă mai ridicate.
Homi Kharas, un specialist de la Brookings Institution, studiază ascensiunea clasei de mijloc globale care în calculele sale include persoane cu venituri de cel puţin 10 dolari pe zi de persoană, dolari la valoarea din 2005. Pentru o familie de patru persoane, veniturile, dacă sunt ajustate la valoarea dolarului din 2018, se duc la aproximativ 19.000 de dolari pe an.
În 1990, doar 23% din populaţia lumii se încadra în această categorie. Astăzi, proporţia este de 45%, ceea ce înseamnă că un număr suplimentar de 2,3 miliarde de oameni îşi pot permite luxul pe care economia globală îl oferă: hrană din abundenţă, transport motorizat, telefoanele mobile şi altele asemenea.
Homi Kharas susţine că este greşit să cataloghezi aceste miliarde de oameni doar ca o competiţie pentru locuri de muncă bune.
”Vedem că, pe măsură ce clasa de mijloc se dezvoltă, se dezvoltă şi o cerere masivă pentru toate tipurile de servicii“, a spus el. ”Indiferent că vorbim de filme de la Hollywood, de filme de la Bollywood sau de filme din Hong Kong, de posibilitatea de ieşi să mănânci la francize precum KFC sau McDonald’s sau de a folosi aplicaţii de internet sau de a cumpăra o asigurare, acestea conduc la schimbări masive în structura economiei globale care includ consumul de bunuri pe care Statele Unite se pricep să le producă.“
Cu alte cuvinte, globalizarea nu ar trebui privită ca o agresiune perpetuă în care muncitorii americani se confruntă cu valuri tot mai mari de oameni dispuşi să facă acelaşi lucru pentru salarii mai mici – chiar părea aşa în anii 1990 şi începutul anilor 2000, când comerţul creştea mai repede decât economia globală. Mai degrabă, toţi suntem atât concurenţi, cât şi clienţi. Cu războaie comerciale apărute la orizontul apropiat, trebuie să ne întrebăm dacă Statele Unite şi Europa, care au suportat deja costurile concurenţei cu lumea în curs de dezvoltare, vor ţine comerţul deschis suficient de mult timp pentru a se bucura de beneficiile acestei politici.
”Cum se construieşte o imagine? Care sunt cele mai importante ingrediente care compun imaginea unui reprezentant al mediului de afaceri? Cât, cum şi de ce este importantă imaginea în lumea de business? Când este imaginea un aliat şi când este un obstacol? La toate aceste întrebări şi nu numai îşi propune să răspundă catalogul Cele mai puternice femei din business“, a spus Ioana Matei, redactor-şef adjunct al Business MAGAZIN şi gazdă a evenimentului, alături de Bogdan Angheluţă, editor în cadrul revistei.
Proiectul, ajuns la a şaptea ediţie, prezintă cele mai puternice antreprenoare şi reprezentante de companii multinaţionale, pe criterii cum ar fi cifra de afaceri, impactul în economie, notorietatea brandului pe care l-au construit sau influenţa avută în mediul de business şi nu numai.
Tema centrală a catalogului şi evenimentului Woman in Power din acest an, imaginea, a fost completată de un studiu realizat de compania de cercetare de piaţă BrandBerry pentru Business MAGAZIN. Dacă ar putea sa aleagă între un şef feminist şi unul misogin, ce ar prefera românii? ”Una dintre întrebările la care aşteptam cu maximă curiozitate să aflu răspunsul a fost cea prin care îi îndemnam pe respondenţi să ne spună pe cine ar alege drept lider al echipei lor dacă ar avea de ales doar între un coleg misogin şi o colegă feministă, ambii la fel de competenţi profesional. Recunosc, răspunsul masiv în favoarea colegei feministe, atât din partea bărbaţilor, cât şi din partea femeilor, m-a luat prin surprindere. Plecasem de la altă ipoteză, infirmată de piaţă“, afirmă Romulus Oprica.
Romulus Oprica a oferit primul premiu al galei, Premiul Cercetătorului, Rucsandrei Hurezeanu, fondatoare a Ivatherm. ”Am convenit cu Business MAGAZIN să oferim un premiu. Am avut un criteriu cât se poate de subiectiv, spre deosebire de premiile acordate de redacţia revistei. Am ales să ofer ca premiu un tablou cu o balerină, pictat de o artistă româncă, Diana Dumitriu. Balerina pictată are o semnificaţie ce poate fi uşor asociată cu businessul. Vedem pe scenă o fiinţă firavă, gata să se spargă în orice clipă, dar în spatele acestei fiinţe stă multă muncă, multă suferinţă. Şi doar dacă reuşeşte, la final vin şi aplauzele.“
Pe scenă, Rucsandra Hurezeanu a spus: ”Drumul meu până aici nu a fost uşor. A început în 2005 cu şase produse şi zece oameni şi am construit un brand internaţional, cu vânzări în 15 ţări. |ntre ingredientele succesului aş aminti spiritul de aventură; aş da un mic exemplu: anul trecut am fost în cinci zile în cinci ţări. Un alt factor ar fi dorinţa mea permanentă de a fi în contact cu industria noastră, la cel mai înalt nivel, atât în Franţa cât şi în întreaga Europă, de a fi la curent cu tendinţele şi principalii jucători. Un alt ingredient este rezistenţa la eşec. Probabil 10% din proiectele mele de export au reuşit până la urmă şi îmi aduc aminte că au fost vreo trei ani în care am avut negocieri care nu duceau nicăieri pentru că, în esenţă, nimeni nu voia un brand românesc micuţ care nu se mai vindea niciunde în altă parte. Aş aminti în final echipa cu care am construit această companie, pentru că este o reuşită a echipei“.
Un premiu a fost acordat Danei Demetrian, vicepreşedinte retail şi private banking la BCR, care a punctat că peste 20 de ani de carieră stau în spatele rezultatelor sale. ”Cred că femeile pot face diferenţa. Este multă emoţie, pasiune, dăruire şi dorinţă de schimbare. Şi dacă suntem atât de multe femei azi, aici înseamnă că noi chiar putem schimba lumea. Nu este mai greu pentru femei să se impună în faţa colegilor. Dacă am fi vorbit de acest lucru, nu eram într-o ţară în care procentul feminin în management este mai mare decât în ţări ca Austria sau Spania.“
20 de ani de experienţă în domeniul bancar are şi Mihaela Bîtu, head of wholesale banking la ING, care a primit unul din premiile galei Woman in Power. ”Cred că este important ca femeile şi poveştile de succes ale femeilor să fie promovate, pentru că ele pot la rândul lor să inspire şi mai multe femei care să ajungă să deţină poziţii importante şi să aibă cariere de succes, astfel încât în câţiva ani organizatorii să-şi pună problema să realizeze Top 100 bărbaţi puternici din business.“
Rodica Vasin, acţionar al celui mai mare producător de porţelan, Apulum, a primit la rândul său un premiu din partea Business MAGAZIN, prilej cu care a declarat: ”În România sunt multe antreprenoare şi poveşti de succes“. |ntrebată dacă ar alege în echipa sa un şef misogin sau dimpotrivă, o feministă, ea a spus că ar echilibra balanţa prin alegerea deopotrivă a unui reprezentant al ambelor sexe: ”Şi un bărbat, şi o femeie. Am mare încredere şi în unii, şi în alţii“.
Cu mari emoţii s-a confruntat pe scenă Adina Plopeanu, director general al hotelului Privo din Târgu-Mureş, deschis în urma unei investiţii de 7 milioane de euro realizate împreună cu soţul său; Privo este clasat pe primul loc în topul TripAdvisor al celor mai bune hoteluri din România. Ea a mulţumit părinţilor săi, despre care a spus: ”Nu numai că m-au susţinut financiar, dar au avut încredere în mine. Mi-au dat aripi să merg pe drumul meu. Vreau să am încredere şi să pot să fac acelaşi lucru cu copiii mei, să susţin noua generaţie. Trebuie să faci mândru pe oricine din lumea ta – soţ, copil, prieteni, colegi“.
Cătălina Dodu, director general la Atos, a declarat, la momentul primirii premiului: ”Cred că e important că oferim un exemplu, cred că e important să promovăm ceea ce facem şi să nu ţinem doar pentru noi, pentru ca fetele care vin din urmă să vadă că se poate“.
Un alt premiu a fost oferit, în cadrul galei, Loredanei Dan, Europe business development manager la International Alexander Holding. ”Sunt tare mândră de echipa care a făcut această companie, cu capital 100% românesc, să se extindă la nivel european şi să demonstreze că un business românesc poate să depăşească hotarele ţării.“ Loredana Dan crede că este esenţial pentru fiecare dintre noi să avem în jurul nostru oameni care ne inspiră şi ne motivează. ”Imaginea în afaceri este importantă şi cred că ţine de educaţie, bun simţ şi multă muncă.“
Profesionalismul, etica şi integritatea ar trebui să constituie principalele mesaje transmise de imaginea unei persoane reprezentative pentru mediul de afaceri, spune Ramona Jurubiţă, deputy senior partner, head of tax and legal la KPMG. ”Sunt două elemente care m-au călăuzit încă de pe vremea când eram în băncile facultăţii. Primul a fost obsesia pentru calitate şi probabil că nu întâmplător am ales o carieră în domeniul consultanţei. Al doilea este pasiunea de a identifica scânteia din persoanele care sunt în jurul meu, scânteie care face fiecare persoană să strălucească.“
Un alt premiu al galei Woman in Power a fost primit de Murielle Lorilloux, CEO al Vodafone Romania. ”Deşi nu sunt de mult timp în România, cred că pe plan local comunitatea femeilor de afaceri este foarte dinamică. |n Vodafone avem 45% din funcţiile de conducere ocupate de femei. Dar şi în rândul partenerilor cu care lucrăm observ o prezenţă însemnată a femeilor lideri.“
În opinia Liudmilei Climoc, CEO al Orange Romania, imaginea este esenţială atât pentru companii, cât şi pentru cei care le conduc. Iar companiile cu o imagine bună sunt cele cu care oamenii vor să colaboreze. ”Cred cu tărie că performanţa se bazează pe ceea ce facem împreună, femei şi bărbaţi. Sunt esenţiale şi pasiunea pentru ceea ce facem în fiecare zi – efortul, munca, colaborarea – indiferent că vorbim de carieră sau viaţa personală.“
Gala Woman in Power a fost realizată cu sprijinul partenerilor: Mercedes-Benz România, Albalact, Domeniile Sâmbureşti, Aqua Carpatica, Genpact, Antica Gelateria del Corso, Global Mirex, Grace Couture Cakes, Alexandrion Group, Le Chateau, Avra Institute, URBB, Give Experience.
Simona Halep este lider mondial pentru a doua săptămână la rând, dar aceasta nu este singura veste excelentă pe care o primim de la WTA! Mihaela Buzărnescu a pătruns în premieră în Top 100, după ce săptămâna trecută a făcut spectacol la Linz, calificându-se în semifinalele turneului dotat cu 250.000 de dolari. Parcursul senzaţional al bucureştencei care le-a eliminat pe Anett Kontaveit (Estonia), Ajla Tomljanovic (Croaţia) sau Belinda Bencic (Elveţia) i-a adus acesteia o urcare de 16 locuri in ierarhia mondială, până pe 89 WTA. Performanţa Mihaelei este cu atât mai spectaculoasă cu cât sportiva a început sezonul pe poziţia 540 WTA.
Halep are 6.175 de puncte în visterie, păstrând un avans de 40 de puncte în faţa ibericei Garbine Muguruza! Practic, Top 10 WTA a rămas neschimbat faţă de săptămâna trecută: Karolina Pliskova (Cehia) completează podiumul, Elina Svitolina (Ucraina) se află pe locul 4, Venus Williams (SUA) ocupă poziţia a 5-a, Carolina Wozniacki (Danemarca) e pe 6, Jelena Ostapenko (Letonia) se poziţionează pe locul 7, Svetlana Kuzneţova (Rusia) se află pe locul 8, Caroline Garcia (Franţa) ocupă locul 9, iar Johanna Konta (Marea Britanie) este a 10-a jucătoare a lumii.
Simona Halep este lider mondial pentru a doua săptămână la rând, dar aceasta nu este singura veste excelentă pe care o primim de la WTA! Mihaela Buzărnescu a pătruns în premieră în Top 100, după ce săptămâna trecută a făcut spectacol la Linz, calificându-se în semifinalele turneului dotat cu 250.000 de dolari. Parcursul senzaţional al bucureştencei care le-a eliminat pe Anett Kontaveit (Estonia), Ajla Tomljanovic (Croaţia) sau Belinda Bencic (Elveţia) i-a adus acesteia o urcare de 16 locuri in ierarhia mondială, până pe 89 WTA. Performanţa Mihaelei este cu atât mai spectaculoasă cu cât sportiva a început sezonul pe poziţia 540 WTA.
Halep are 6.175 de puncte în visterie, păstrând un avans de 40 de puncte în faţa ibericei Garbine Muguruza! Practic, Top 10 WTA a rămas neschimbat faţă de săptămâna trecută: Karolina Pliskova (Cehia) completează podiumul, Elina Svitolina (Ucraina) se află pe locul 4, Venus Williams (SUA) ocupă poziţia a 5-a, Carolina Wozniacki (Danemarca) e pe 6, Jelena Ostapenko (Letonia) se poziţionează pe locul 7, Svetlana Kuzneţova (Rusia) se află pe locul 8, Caroline Garcia (Franţa) ocupă locul 9, iar Johanna Konta (Marea Britanie) este a 10-a jucătoare a lumii.
Cittii mai multe pe www.prosport.ro
Datele provin dintr-un studiu realizat de firma Hurun, o firmă din Shanghai, care publică un clasament anual despre cei mai mari bogătaşi ai lumii, precum alte entităţi ce „urmăresc” marii milionari, precum Forbes şi Bloomberg. Rapoartele recente au sugerat că elita Chinei a acumulat o bogăţie din ce mai mare şi mai mare, în ciuda unei economii tumultoase. Creşterea uriaşă a bogăţiei este parţial legată de deschiderea ofertelor publice iniţiale din China, care au fost suspendate de autorităţile guvernamentale timp de mai mulţi ani, potrivit Hurun.
Hurun a calculat averea totală a celor mai bogaţi rezidenţi din China, luând în calcul preţurile acţiunilor la 15 ianuarie, ceea ce înseamnă că s-a ţinut cont de scăderea bruscă a pieţei. Dacă averea totală ar fi fost calculată vara trecută, ar fi existat încă 50 de miliardari chinezi.
Datele provin dintr-un studiu realizat de firma Hurun, o firmă din Shanghai, care publică un clasament anual despre cei mai mari bogătaşi ai lumii, precum alte entităţi ce „urmăresc” marii milionari, precum Forbes şi Bloomberg. Rapoartele recente au sugerat că elita Chinei a acumulat o bogăţie din ce mai mare şi mai mare, în ciuda unei economii tumultoase. Creşterea uriaşă a bogăţiei este parţial legată de deschiderea ofertelor publice iniţiale din China, care au fost suspendate de autorităţile guvernamentale timp de mai mulţi ani, potrivit Hurun.
Hurun a calculat averea totală a celor mai bogaţi rezidenţi din China, luând în calcul preţurile acţiunilor la 15 ianuarie, ceea ce înseamnă că s-a ţinut cont de scăderea bruscă a pieţei. Dacă averea totală ar fi fost calculată vara trecută, ar fi existat încă 50 de miliardari chinezi.
Datele provin dintr-un studiu realizat de firma Hurun, o firmă din Shanghai, care publică un clasament anual despre cei mai mari bogătaşi ai lumii, precum alte entităţi ce „urmăresc” marii milionari, precum Forbes şi Bloomberg. Rapoartele recente au sugerat că elita Chinei a acumulat o bogăţie din ce mai mare şi mai mare, în ciuda unei economii tumultoase. Creşterea uriaşă a bogăţiei este parţial legată de deschiderea ofertelor publice iniţiale din China, care au fost suspendate de autorităţile guvernamentale timp de mai mulţi ani, potrivit Hurun.
Hurun a calculat averea totală a celor mai bogaţi rezidenţi din China, luând în calcul preţurile acţiunilor la 15 ianuarie, ceea ce înseamnă că s-a ţinut cont de scăderea bruscă a pieţei. Dacă averea totală ar fi fost calculată vara trecută, ar fi existat încă 50 de miliardari chinezi.
Beretele verzi şi-au câştigat renumele în mai multe teatre de război datorită misiunilor speciale pe care le-au avut.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, un grup de elită din armata Statelor Unite a fost antrenat la o şcoală de comando din Scoţia de către soldaţii britanici care purtau berete verzi ca semn distinctiv. După absolvire, soldaţii americani au primit aceleaşi tipuri de berete.