BusinessMagazin

Tag: EFSF

  • Moody’s se întoarce: asalt la “sfânta sfintelor” zonei euro

    Motivarea deciziei a fost legată de evaluarea capacităţii celor două fonduri, prin contribuabilii lor – în principal statele bogate ale zonei euro – de a-i susţine pe cei mai mari potenţiali beneficiari, adică Spania şi Italia, aşteptate de pieţele financiare să ceară şi ele ajutor în următoarele luni. Noile calificative au perspectivă negativă, sugerând că pot urma şi alte retrogradări.

    Klaus Regling, directorul executiv al ESM şi CEO al EFSF, a reacţionat spunând că decizia Moody’s e “greu de înţeles”, pentru că ignoră “cadrul instituţional excepţional de puternic, angajamentul politic şi structura de capital care susţin cele două fonduri”. Conform lui Regling, mecanismul de garantare al EFSF poate mobiliza până la 780 mld. euro, iar capitalul deja disponibil al ESM este de 32 mld. euro, care urmează să crească până în 2014 la 80 mld. euro, şi poate mobiliza un volum total de până la 620 mld. euro de la statele contributoare.

  • Cum arată reţeta falimentului pentru zona euro

    În schimb, acţiunea Moody’s a lovit euro, care în aceeaşi zi a scăzut la 1,2194 dolari, faţă de 1,23 la începutul săptămânii.

    Explicaţia unor asemenea evoluţii divergente e simplă: pieţele au reţinut din motivaţia Moody’s lauda adusă guvernului Monti pentru eforturile sale de a tăia cheltuielile publice, ceea ce e pozitiv pentru Italia din punctul de vedere al disciplinei fiscale pe care investitorii o cer statelor, dar au reţinut şi avertismentul agenţiei că ratingul va fi din nou redus dacă Monti va apela, după cum a spus, la fondurile de salvare pentru zona euro pentru a reduce presiunea dobânzilor pentru statul italian.

    Dacă agenţia şi-ar pune în practică ameninţarea, ar însemna, practic, penalizarea unei ţări tocmai pentru că apelează la banii zonei euro, deşi constituirea unor fonduri de rezervă pentru susţinerea ţărilor cu probleme (Fondul European pentru Stabilitate Financiară şi viitorul său succesor, Mecanismul European de Stabilitate) a fost la vremea ei salutată de pieţe, ca element de stabilitate pentru zona euro.

    Mario Monti afirmase recent că Fondul European pentru Stabilitate Financiară ar putea cumpăra obligaţiuni ale unor state ca Italia sau Spania atunci când acestea se confruntă cu creşterea costurilor de îndatorare pe piaţă. Aceasta ar înlătura perspectiva temută ca Italia şi Spania să calce pe urmele Greciei, ale Irlandei şi ale Portugaliei, care atunci când nu s-au mai putut împrumuta la costuri rezonabile de pe piaţă au fost silite să apeleze la FMI, cu tot cu setul de condiţii aferente impuse de FMI. Pe de altă parte, folosirea fondurilor de salvare pentru zona euro în folosul statelor ar dezavantaja băncile europene cu probleme, primele interesate să obţină bani din aceste surse.

    Comisia Europeană a dezavuat decizia Moody’s de a retrograda Italia, afirmând, prin vocea purtătorului de cuvânt Simon O’Connor, că “se poate pune întrebarea legitimă asupra momentului când a fost luată această decizie” (respectiv cu doar câteva ore înainte ca Italia să iasă pe piaţă cu vânzarea de obligaţiuni de vineri).

  • Daţi cu banul pentru zona euro

    ESM va avea o capacitate totală de împrumut de 700 mld. euro, oferind zonei euro o plasă de siguranţă financiară pentru cazuri de urgenţă. Olanda a acceptat să contribuie cu 40 mld. la ESM, reprezentând 4,6 mld. în plăţi eşalonate pe cinci ani şi 35 mld. euro în garanţii de credit. Premierul interimar Mark Rutte a obiectat însă în privinţa circuitului banilor, afirmând că ei n-ar trebui folosiţi în nicio situaţie direct la recapitalizarea directă a băncilor, ci daţi statelor spre a-i administra.

    Germania, la rândul său, intenţiona să supună Bundestagului spre aprobare legislaţia ESM la 25 mai, însă a decis să amâne procesul până după alegerile parlamentare din Franţa, din 10-17 iunie. Cât despre Franţa, acolo parlamentul s-a pronunţat încă din februarie.

  • Avalanşa scăderilor de rating îngroapă Europa

    Fondul European pentru Stabilitate Financiară “are suficiente mijloace ca să-şi onoreze angajamentele actuale şi viitoare care decurg din programele de ajustare ale ţărilor zonei euro”, a declarat Klaus Regling, CEO al Fondului, comentând decizia Standard & Poor’s de a reduce ratingul acestuia de la AAA la AA+, după ce a tăiat în acelaşi fel ratingurile a nouă ţări din zona euro. “Fondul are suficienţi bani ca să reuşească”, a tradus ministrul francez al bugetului, Valerie Pecresse.

    Fondul European pentru Stabilitate Financiară (EFSF) a fost înfiinţat ca să susţină, prin vânzări de obigaţiuni garantate de statele puternice ale zonei euro, ţările cu probleme – Grecia, Irlanda şi Portugalia, confruntate cu imposibilitatea de a se mai finanţa de pe piaţă din cauza dobânzilor înalte. Ratingul AAA căpătat de fond la înfiinţare a fost susţinut de faptul că principalii săi contributori – Germania, Franţa, Austria, Olanda, Finlanda sau Luxemburg – beneficiau de rating AAA. EFSF, pornit o capacitate iniţială de finanţare de 440 de miliarde de euro, ar urma să fie dublat din iulie de un fond permanent, un fel de FMI european (Mecanismul European pentru Stabilitate), de capitalizarea căruia se vor ocupa guvernele europene. Cum se ştie, criza datoriilor s-a acutizat anul trecut atunci când a apărut pericolul ca închiderea de către pieţele financiare a accesului pentru Spania sau Italia să împovăreze Fondul cu nişte programe de salvare mai scumpe decât toate resursele aflate la dispoziţia lui.

    Decizia Standard & Poor’s de a reduce ratingul Franţei şi al Austriei la AA+ şi de a ataşa perspectivă negativă ratingului pentru ultimele trei ţări menţionate mai sus lasă însă Germania în postura de ultim mohican al puterii financiare a Europei, cu efect dublu – o presiune sporită pe finanţele Germaniei şi scăderea consecutivă a capacităţii fondului de a atrage resurse, reducând eligibilitatea obligaţiunilor emise de fond drept colateral la licitaţiile de credite organizate de Banca Centrală Europeană. “Angajamentele EFSF nu mai sunt susţinute de garanţii din partea unor state membre ale zonei euro notate cu rating AAA de Standard & Poor’s sau de titluri notate cu AAA şi nu există suplimentări de credit suficiente ca să contracareze ceea ce noi considerăm o scădere a capacităţii statelor respective de a obţine finanţare”, a conchis agenţia de rating.

    În privinţa suplimentării fondului, nici nu se pune problema, a replicat ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble, pentru că garanţiile de care dispune acum sunt suficiente pentru necesităţile din următoarele luni (Germania contribuie cu garanţii în valoare de 211 miliarde de euro). Ba mai mult, cancelarul Angela Merkel a şi spus că ea “a fost întotdeauna de părere că EFSF n-are neapărat nevoie de rating AAA”, conform Bloomberg. Preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a adăugat însă, conform AFP, că va fi nevoie ca ţările rămase cu cel mai mare rating să-şi majoreze contribuţiile, “dacă vrem să avem parte de aceleaşi dobânzi şi de aceeaşi capacitate de creditare”. Şi e previzibil că o creştere a poverii pe umerii Germaniei, în condiţiile în care tocmai bate la uşă aprobarea viitorului pachet de salvare pentru Grecia, estimat la 130 de miliarde de euro.

    Analiştii Crédit Agricole notează că implicaţiile imediate ale acţiunilor Standard & Poor’s vor rămâne limitate (ceea ce s-a şi văzut (Japonia tocmai a cumpărat, imediat după scăderea ratingului EFSF, titluri în valoare de 1,5 mld. euro emise de acesta, iar oficialii niponi şi-au exprimat încrederea în el), mai ales că investitorii deja se aşteptau la astfel de retrogradări, care n-au fost un şoc pentru ei. “Implicaţiile politice pe termen lung sunt mai puţin evidente, în special pentru Germania şi Franţa, în perspectiva următoarelor reuniuni la vârf care vor decide viitorul politicii fiscale în UE”, arată Frederik Ducrozet şi Hervé Goulletquer, analişti ai Crédit Agricole.

    “Reducerile de rating vor accelera procesul de integrare fiscală, ducând la un pact fiscal mai dur decât cel avut în vedere până acum, iar aria lui de acţiune va fi rapid lărgită spre a cuprinde măsuri de stimulare a creşterii şi reforme instituţionale”, afirmă analiştii francezi. La sfârşitul acestei luni, oficialii zonei euro şi ai UE ar urma, într-adevăr, să bată în cuie îndelung disputatul text al pactului fiscal care stabileşte felul cum se vor aplica limitele de deficit bugetar, sancţiunile pentru depăşirea lui şi posibilităţile de armonizare fiscală între ţările membre.

  • Condamnaţi la închisoarea datornicilor

    Rezervele valutare şi de aur ale Germaniei trebuie să rămână de neatins şi nu vom permite ca ele să fie folosite pentru fondul de ajutorare a ţărilor îndatorate din zona euro, a fost replica lui Philipp Rösler, ministrul german al economiei, după ce două ziare nemţeşti au publicat zvonul că la reuniunea G20 de la începutul lui noiembrie, unii lideri au vehiculat posibilitatea ca Bundesbank, banca centrală germană, să vândă rezerve de aur în valoare de 15 mld. euro ca să alimenteze Fondul European pentru Stabilitate Financiară (EFSF). Ca orice zvon de acest gen, însuşi faptul că a putut fi răspândit e o măsură a impasului discuţiilor despre viitorul zonei euro.

    Ceea ce era însă adevărat era că la reuniunea G20 se discutase despre propunerea franco-britanico-americană ca FMI să emită drepturi speciale de tragere (DST) pentru suplimentarea capacităţii financiare a EFSF, ceea ce ar implica o contribuţie a băncilor centrale europene cu circa 50-60 mld. euro în rezerve cedate către FMI. Germania s-a opus, pe motiv că astfel s-ar ştirbi independenţa Bundesbank, la fel cum s-a opus şi până acum tuturor variantelor care ar fi implicat Banca Centrală Europeană (BCE) în finanţarea directă, contra statutului ei, a ţărilor cu probleme din zona euro.

    Reprezentanţii investitorilor şi analiştii apropiaţi lor, ca de pildă săptămâna trecută în Financial Times ori The Telegraph, propun însă tot mai insistent implicarea băncilor centrale şi a BCE, care ar urma să garanteze datoriile şi să devină creditorul de ultimă instanţă fie pentru băncile cu probleme, fie pentru state, ceea ce ar calma pieţele fiindcă ar înlătura riscul ca investitorii să nu-şi mai poată recupera banii. Aceasta ar însemna ca BCE să imite Rezerva Federală a SUA, cu programele ei de relaxare monetară cantitativă (quantitative easing), adică de creaţie de monedă cu care cumpără obligaţiuni, urmată de export de inflaţie către restul lumii. Ar fi un deznodământ de care atât BCE, cât şi Germania s-au ferit cât au putut până acum.

    Cel mai clar a cerut-o săptămâna trecută Nouriel Roubini, care susţine nici mai mult, nici mai puţin că Uniunea Europeană nu va supravieţui decât dacă BCE se va angaja într-un program de relaxare cantitativă cu tăierea la zero a dobânzilor, împingerea euro la paritate cu dolarul şi cumpărări masive de obligaţiuni ale statelor cu probleme, urmat de aplicarea în Germania şi în alte ţări puternice a unor programe de stimulare fiscală menite să contrabalanseze efectul negativ al măsurilor de austeritate din ţările slabe. Aşa ar fi ideal pentru pieţe, inclusiv pentru investitorii americani, având în vedere că orice insolvenţă în Europa loveşte direct în SUA, atât prin expunerea europeană a corporaţiilor ca Ford sau GM, dar mai ales a marilor grupuri financiare, ca Goldman Sachs, JP Morgan ori Morgan Stanley.

    Ambrose Evans-Pritchard de la The Telegraph (comentatorul care în 2009 susţinea că Europa de Est e sursa crizei care va îngropa Vestul) spune chiar că America şi China ar trebui să forţeze Germania să accepte schimbarea Tratatului UE şi a statutului BCE, fiindcă e deja prea târziu ca Germania să mai vadă criza datoriilor drept o “povestire morală calvinistă” şi să aibă reţineri la ideea tiparniţei de bani. Iar dacă UE nu vrea şi se opune, atunci are în faţă cazul-test al Italiei, despre care Roubini susţine că va fi nevoită să-şi restructureze datoria de 1.900 mld. euro şi să abandoneze euro în favoarea vechii lire, nu atât pentru că economia ei nu ar avea resurse să achite datoriile, ci pentru că odată ce pierde încrederea pieţelor, dobânzile care i se cer pentru refinanţarea datoriei sunt împinse atât de sus, încât dinamica datoriei devine nesustenabilă, ţara devine insolvabilă şi apare problema spargerii zonei euro, pentru că EFSF nu poate salva o economie de peste şase ori mai mare decât cea a Greciei.

    Şi într-adevăr, după semnalul dat de speculatori prin creşterea la 7,4% a dobânzilor la obligaţiunile italiene, adică peste nivelul la care Grecia, Irlanda şi Portugalia au fost silite să ceară ajutorul UE şi al FMI, au apărut discuţiile despre Europa cu mai multe viteze şi noi scenarii de acţiune propuse pentru salvarea euro. Unul dintre ele le aparţine analiştilor grupului american Citigroup, care susţin că se impun patru paşi pentru ieşirea din actualul impas:

    1) ascensiunea unor guverne stabile şi capabile de consens (eventual conduse de tehnocraţi, ca Lucas Papademos în Grecia şi Mario Monti în Italia), cu concluzia că “pieţele preferă guvernele de uniune naţională”;

  • Bilanţ G20: acum se vorbeşte deschis despre reglementarea pieţelor financiare

    Nicio ţară prezentă la reuniunea G20 n-a spus ferm că se va alătura Fondului European pentru Stabilitate Financiară (EFSF), s-a plâns cancelarul german Angela Merkel în ultima zi a summitului de la Cannes, încheiat vineri. Declaraţia sa, care se referea la punctul cel mai neclar al planului de salvare a zonei euro convenit cu o săptămână înainte – cine va contribui, cum şi cu cât la majorarea capacităţii EFSF de la 440 la 1.000 de miliarde de euro – a deteminat imediat o scădere a pieţei acţiunilor europene, care tocmai apucaseră să se calmeze un pic după ce s-a confirmat vestea că Grecia renunţă la organizarea referendumului asupra propriului ei acord cu UE, privind viitorul pachet de credite în valoare de 130 de miliarde de euro. La aceasta s-a adăugat şi faptul că a rămas neclar cum anume şi cine va contribui la majorarea resurselor FMI, cealaltă temă spinoasă a reuniunii.

    Pe de altă parte, liderii G20 au căzut de acord că va fi necesară combaterea unora dintre sursele instabilităţii actuale de pe pieţele financiare, precum şi a paradisurilor fiscale spre care se scurg profituri ce ar putea fi impozitate, scăzând astfel presiunea asupra finanţelor publice ale ţărilor dezvoltate. Măsuri concrete deocamdată nu s-au luat, însă este un progres în sine faptul că măcar se vorbeşte deschis despre aşa ceva, după ce discuţiile pe astfel de teme din 2008 şi 2009 au fost abandonate. De asemenea, spre a combate rolul devastator al speculaţiilor pe mărfurile agricole, liderii G20 au convenit şi majorarea producţiei agricole şi creşterea transparenţei pe piaţa materiilor prime agricole.

    Bonusurile bancherilor vor fi supuse unui nou regim de supraveghere şi va fi întocmită o listă cu 29 de bănci de importanţă sistemică, în cazul cărora e necesară o recapitalizare şi de care se va ocupa Consiliul de Stabilitate Financiară al , condus de Mark Carney, guvernatorul băncii centrale a Canadei. Printre aceste bănci se numără Goldman Sachs, JP Morgan, Citigroup, Deutsche Bank, Commerzbank, BNP Paribas, Credit Agricole, BPCE, Societe Generale, Bank of China.

    Următoarea fază în acest proces este reuniunea de la Bruxelles a miniştrilor de finanţe din UE, de la 8 noiembrie, când va fi dezbătut proiectul de reglementare privind taxa pe tranzacţiile financiare, iniţiată de Germania, care ar fi urmat să fie aplicat de toate ţările UE din 2012, deşi Marea Britanie se opune, afirmând că o astfel de taxă trebuie să fie aplicată direct la nivel global ca să poată fi eficientă.

  • Criza datoriilor suverane: scapă cine poate. Noi cum scăpăm?

    Primul care a venit cu veşti bune a fost preşedintele Traian Băsescu, când a anunţat că UE a inclus în documentul reuniunii de la Bruxelles, la propunerea României, “obligaţia pentru băncile-mamă de a-şi finanţa corespunzător subsidiarele, prin menţinerea şi în anii următori a fluxurilor de capital existente. Acest lucru va permite României atât creditarea economiei, cât şi achiziţia de resurse financiare pentru acoperirea nevoilor bugetului de stat”.

    Am avea deci o reeditare a acordului de la Viena din 2009, prin care nouă bănci au acceptat să-şi menţină nivelurile de expunere în statele est-europene? Textul oficial al declaraţiei finale a reuniunii precizează doar că autorităţile de supraveghere naţionale, sub auspiciile Autorităţii Bancare Europene (EBA), “trebuie să se asigure că planurile băncilor de consolidare a capitalului nu conduc la o reducere excesivă a expunerii, inclusiv menţinerea fluxului de credit către economia reală şi ţinând seama de nivelurile actuale de expunere a grupului, inclusiv a filialelor grupului în toate statele membre, fiind conştiente de necesitatea evitării presiunii nejustificate asupra acordării creditelor în ţările-gazdă sau asupra pieţelor datoriilor suverane”.

    Până la noi clarificări, aşteptate de la reuniunea din 6-7 noiembrie a Ecofin (miniştrii de finanţe ai UE), singurul lucru cert la ora actuală sunt instrucţiunile tehnice emise de EBA, care precizează că recapitalizarea celor 70 de bănci europene vizate, dintre care 18 operează şi în România, se va face în funcţie de două repere – mărirea portofoliului de active cu grad înalt de siguranţă (capitalul de rang I trebuie să crească la 9% din totalul activelor ponderate în funcţie de risc) şi crearea temporară a unui stoc-tampon de capital, care să acopere diferenţa dintre valoarea nominală şi cea de piaţă (măsurată cu datele de la finele lui septembrie, care vor rămâne reper fix, indiferent de evoluţiile ulterioare) a expunerilor la datoria suverană a ţărilor din Aria Economică Europeană, respectiv UE plus Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.

    Cât priveşte reducerea expunerilor, EBA precizează că băncile deja şi-au redus expunerile până acum din cauza crizei, că “orice acţiune de reducere a expunerii prin vânzare de active şi reorientarea modelului de business trebuie făcută într-o manieră ordonată şi sub supravegherea atentă a autorităţilor naţionale de resort”, iar “pentru a evita o criză a creditului şi a asigura continuarea creditării economiei reale şi a IMM-urilor este nevoie de un plan cuprinzător de politici” – cu alte cuvinte, rămâne în sarcina statelor şi a băncilor centrale să evite ce e mai rău.

    Până la anunţarea de către bănci, în noiembrie, a datelor financiare de la sfârşitul trimestrului al treilea, necesarul suplimentar de capital a fost estimat de EBA la 106 miliarde de euro, iar estimările preliminare pentru băncile cu prezenţă în România variază între zero pentru grupul ING şi 7,4 mld. euro pentru grupul UniCredit, în timp ce pentru grupul Erste, care deţine cea mai mare bancă românească, BCR, estimarea preliminară este de 60 mil. euro. Până la sfârşitul anului, băncile trebuie să prezinte guvernelor din ţările de origine planul cu metodele de recapitalizare pentru care optează, iar până în iunie 2012 să încheie recapitalizarea.

    Pe termen scurt, România nu are de ce să se teamă că-i fug băncile, că găzduieşte nişte găuri negre sau că i se prăbuşesc ratingul ori moneda. În repetate rânduri, oficialii BNR au explicat că băncile româneşti cu capital străin, inclusiv cele cu proprietari din Grecia, sunt bine capitalizate, au un grad de solvabilitate chiar mult peste cel cerut de reglementările europene, iar BNR are pregătit un plan complet de intervenţie în piaţa bancară în cazul agravării crizei datoriilor suverane. La rândul lor, oficialii băncilor şi analiştii români şi străini afirmă, fără excepţie, că grupurile-mamă din Vest au tot interesul să-şi continue afacerile în Europa de Est, unde perspectivele sunt mai bune decât în pieţele dezvoltate. Necunoscutele ţin însă de alţi factori.

    Mai exact, piaţa nu stă pe loc. Acordul de la Bruxelles a vrut să dea satisfacţie pieţelor financiare, majorând resursele Fondului European pentru Stabilitate Financiară (EFSF) la 1.000 de miliarde de euro – celebra “bazooka”, destinată acum să funcţioneze drept creditor de ultimă instanţă atât pentru statele europene cu dificultăţi de finanţare, cât şi pentru băncile europene care ar avea probleme de pe urma cerinţelor de recapitalizare şi a asumării de către creditorii Greciei a pierderii de 50% din valoarea nominală a deţinerilor de obligaţiuni elene. Încă dinainte de aprobarea majorării EFSF, pentru care sursele de finanţare nici nu au fost stabilite încă, estimările din mediul privat citate în presa externă vorbeau de un necesar de 3.000 de miliarde de euro sau chiar mai mult, acoperind necesităţile de finanţare a statelor pe următorii trei ani – opinie la care subscria, săptămâna trecută, şi consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru.

    De aici şi obsesivul “pe termen scurt”: euforia pieţelor financiare după anunţarea deciziilor de la Bruxelles, reflectată îndeosebi pe pieţele valutare şi de acţiuni, se poate dovedi temporară, iar presiunile speculative denumite elegant “îngrijorări ale pieţelor” să reînceapă la următoarea retrogradare de rating a Italiei sau la următorul set de date macro dezamăgitoare din Grecia. În acelaşi sens, Institutul Internaţional de Finanţe, reprezentantul băncilor la negocierile cu UE, a avertizat că acordul de ştergere parţială a datoriei elene şi noile cerinţe de capitalizare a băncilor ar putea antrena “un val de reducere a creditării care va afecta sever activitatea de business, în special în sectoarele dependente de creditare, cum sunt construcţiile”, care va duce la recesiune zona euro în 2012. Într-un astfel de context, ce poate face România, ţară dependentă de creditarea externă, spre a-şi reduce riscurile?

  • Reuniunea de la Bruxelles: ce au stabilit liderii europeni după zece ore de negocieri nocturne

    Necesarul de recapitalizare a celor mai mari bănci europene a fost stabilit la 106 miliarde de euro, astfel încât ponderea capitalului de rang I al acestora să ajungă la 9% din total până la sfârşitul lui iunie.

    Celelalte măsuri adoptate vizează creşterea rolului FMI, un angajament din partea Italiei de a-şi reduce datoria în principal prin accelerarea reformei sistemului de pensii, dar şi semnalul că Banca Centrală Europeană va continua cumpărările de obligaţiuni de pe piaţa secundară, o măsură favorabilă pentru state cu probleme de finanţare, ca Grecia, Italia şi Spania.

    Cea mai grea parte a constat în efortul de convingere a băncilor să accepte pierderea de 50% din valoarea obligaţiunilor elene, ceea ce înseamnă o reducere a poverii datoriei pentru Grecia cu 100 de miliarde de euro. Liderii europeni l-au chemat la negocierile nocturne pe Charles Dallara, directorul Institutului Internaţional de Finanţe, cea mai mare asociaţie mondială a băncilor, spre a ajunge la o soluţie de rezolvare a problemei greceşti, în sensul reducerii ponderii ei de la 160% la 120% din PIB până în 2020, notează Bloomberg. Până la finele anului va fi negociat un nou pachet de susţinere pentru Grecia, în valoare estimată de 130 de miliarde de euro, conform Reuters.

    “A fost voinţa exprimată foarte ferm de Angela Merkel, de Nicolas Sarkozy, de mine, ca dacă un acord voluntar cu băncile se dovedeşte imposibil, să nu ezităm nicio secundă să trecem la un scenariu de insolvenţă totală a Greciei”, a declarat premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker. Acest scenariu “ar fi costat statele o groază de bani şi ar fi ruinat băncile.”

    În privinţa modului cum va fi suplimentată valoarea EFSF, care cu noua sumă ar putea susţine inclusiv un pachet de salvare a Italiei, baza de la care se va porni vor fi cele 250 de miliarde de euro rămase după pachetele de salvare pentru Grecia, Portugalia şi Irlanda, sumă ce va fi majorată de 4-5 ori fie printr-un program de garanţii pentru cumpărătorii de obligaţiuni de pe piaţa primară, fie printr-un vehicul special de investiţii ce va fi înfiinţat în următoarele săptămâni cu rolul de a atrage investiţii din ţări precum China sau Brazilia.

    Deciziile de la Bruxelles au fost bine primite în primele tranzacţii de joi din Asia, cu o creştere a monedei europene şi a indicilor bursieri.

  • Salvaţi băncile! Noua notă de plată pentru contribuabilii europeni

    În virtutea proiectului, care va fi discutat la reuniunea din la 23 octombrie a Consiliului European şi a şefilor de state şi de guverne din zona euro, băncile europene vor fi obligate ca în termen de până la 9 luni să-şi majoreze ponderea capitalului propriu de rang I la 9% (în loc de 6-7%), ceea ce înseamnă că vor avea nevoie de recapitalizări ce vor depăşi cu mult 200 de miliarde de euro, cifră vehiculată anterior de FMI şi respinsă ulterior de europeni. Conform Morgan Stanley, cifra corectă, valabilă pentru 12 bănci europene (în loc de 40, cât luase în calcul FMI) ar fi de 275 de miliarde de euro.

    De asemenea, băncile ar urma să fie obligate să accepte nu o reducere cu 21% a valorii creanţelor greceşti, aşa cum era planul convenit în luna iulie, ci cu 50%, conform noului plan. Interesant e că deja deţinătorii de obligaţiuni se pregătesc deja pentru o reducere de 60%, conform Bloomberg, care îl citează pe Emiel van den Heiligenberg, director de investiţii la BNP Investment Partners din Londra, cu fraza “Toată lumea e de acord că e nevoie de o restructurare mult mai profundă a datoriilor Greciei pentru ca acestea să ajungă să fie sustenabile”.

    Spre bucuria investitorilor de pe pieţele financiare, Fondul European pentru Stabilitate Financiară, destinat iniţial salvării ţărilor care nu se mai pot împrumuta de pe piaţă, ar putea fi majorat de la 440 la aproape 2.000 mld. euro, urmând să fie folosit inclusiv pentru preluarea de la bănci a obligaţiunilor emise de ţările cu probleme din zona euro, adică pentru curăţarea bilanţurilor acestora pe banii contribuabililor.

  • Buni de plată în criza datoriilor: contribuabilii europeni

    Declaraţia în acest sens a şefului CE, Jose Manuel Barroso, este cea mai explicită de până acum în sensul restabilirii încrederii în sistemul bancar al zonei euro, iar ea e urmată de întâlnirea de duminică între cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy, de la care se aşteaptă nu doar o decizie privind asistenţa financiară pentru Grecia, ci şi una referitoare la folosirea Fondului European pentru Stabilitatea Financiară (EFSF).

    Sarkozy ar dori ca fondul, în valoare de 440 de miliarde de euro, să fie folosit pentru recapitalizarea băncilor (în primul rând a celor franceze, cu mare expunere la datoria Greciei), în timp ce Merkel consideră că fondul n-ar trebui folosit într-un astfel de scop decât ca o resursă de ultimă instanţă, dacă toate celelalte moduri de a consolida capitalul băncilor ar fi epuizate.

    Problema cea mai mare ţine însă de suma estimată (cca 200 mld. euro, după estimările FMI – incomparabil cu cele 2,5 mld. estimate de CE după testul de soliditate financiară din vară) şi de dificultatea de a face opinia publică europeană să suporte din nou costurile salvării unor bănci. Conform Reuters, ministrul irlandez de finanţe a estimat că necesităţile de capital ale băncilor europene nu ajung chiar la suma apreciată de FMI, dar că ar putea fi depăşit plafonul de 100 de miliarde de euro.