BusinessMagazin

Tag: Editura Polirom

  • O lecţie românească de management împotriva curentului

    Şi, chiar autorul spune, nu este o carte relaxantă, pentru că solicită răbdare, disponibilitatea de a accepta puncte de vedere opuse normalităţii cultivate de abordările didactice standard, dar şi timp, mai mult timp decât cel alocat citirii unui manual de afaceri obişnuit. Ce veţi obţine în schimbul răbdării, disponibilităţii şi timpului alocat cititului? Răspunsuri. Este o abordare care pune sub semnul întrebării valabilitatea teoriilor de management strategic de import şi care vrea să atragă atenţia asupra modului superficial în care sunt adoptate unele concepte, idei sau teorii.

    Răspunsurile sunt adaptate mediului de afaceri românesc şi nu preluări “de-a gata” din traduceri americane, iar autorul oferă şi un pachet de studii de caz, exemple ce pot fi uşor generalizate, pentru că avem “sucursala unei firme străine”, “fosta companie de stat privatizată prin MEBO” şi “iniţiativa antreprenorială care a dus la un grup de firme”.

    Câteva titluri de capitol sunt grăitoare pentru tematică şi modul de abordare: “Strategomania terminologică: invazie, inflaţie, haos”, “Definiţia modernă a strategiei; implicaţii pro-haos”, “Viziunea, un enunţ vag despre viitorul organizaţiei”, “Resursă, competenţă, capabilitate: triunghiul alba-neagra”, “Guvernanţa corporativă, apusul puterii generalului”, “Responsabilitatea socială a corporaţiei: noua marotă cu iz de marketing”, “Problemele controlorilor şi cine controlează pe cine?”.

    “Ar fi extraordinar ca timpul să aducă rezolvarea unui număr cât mai mare dintre problemele semnalate de această carte. Din păcate, semnele îmbucurătoare în acest sens sunt firave, în timp ce lucrările ce oferă o perspectivă «din partea opusă», cum sunt cele ale lui Richard Rumelt sau Henry Mintzberg, se înmulţesc. Poate este exagerat să se afirme, în stil american, că «Porter este mort!» sau «Kotler este mort!», în sensul figurat al negării valabilităţii ideilor lor, dar o abordare marcată de un entuziasm mai reţinut şi de o nuanţă critică ar fi mai… strategică”, spune autorul.

    Bogdan Băcanu – “Anti-Strategic Management”, Editura Polirom, Iaşi, 2014

  • Romanul scandalos al lui Sofi Oksanen

    Cartea, cea de-a treia a tinerei autoare finlandeze (n. 1977), a avut un succes răsunător, a fost tradusă în zeci de limbi şi a fost copleşită de premii. Locul de desfăşurare a romanului este Estonia anului 1992, ţară recent devenită independentă şi ieşită de sub influenţa URRS. Personajele în jurul cărora se ţese povestea sunt Aliide Truu, o bătrână care trăieşte ascunsă, deşi ţara fusese eliberată, şi Zara, nimerită ca din întâmplare în grădina celei dintâi.

    Zara, plecată din Vladivostok ca să câştige bani, a fost obligată de soţul său să se prostitueze (scenele care descriu această experienţă sunt la limita suportabilului), iar Aliide, la rândul ei, a îndurat, după cel de-al Doilea Război, cumplite umilinţe corporale. Încet-încet, relaţia de compasiune reciprocă dintre cele două femei va dezvălui o legătură mai veche, absolut surprinzătoare.

    Sofi Oksanen, “Purificare”, Editura Polirom, Bucureşti, 2011

  • Doamna în negru şi romanul epistolar

    Prolifica doamnă a făcut din asta o datină: acum 19 ani, a publicat “Igiena asasinului”. Între timp a mai scos 19 romane. Anul trecut extravaganta romancieră, veşnic îmbrăcată în negru, a publicat “Une forme de vie”. Recent, cartea a apărut şi în România, unde autoarea are nenumăraţi fani.

    Din ultimul ei roman aflăm, întâi de toate, că Amélie Nothomb nu este doar autoare de literatură, ci şi de epistole. Scrie, potrivit unor declaraţii făcute în presă, de o bună bucată de vreme, circa 8 scrisori pe zi. Aproape toate reprezintă dialogul cu cititorii săi (cu vreo două mii dintre ei întreţine o corespondenţă susţinută), iar acum s-a hotărât să topească această experienţă în paginile unui roman despre care critica franceză s-a grăbit să spună că este cea mai izbutită carte a sa.

    Personajul principal al romanului “Une forme de vie” este o scriitoare care seamănă leit cu Amélie Nothomb, şi care îşi analizează aventura epistolară, labirinturile şi implicaţiile ei existenţiale, sub presiunea unei concluzii de fond zguduitoare (“Sunt acea fiinţă poroasă căreia oamenii îi conferă un rol copleşitor în viaţa lor”) şi a unui accident epistolar: primirea unei unei scrisori de la un GI american, aflat la datorie pe frontul din Irak: “Dragă Amélie Nothomb, Sunt soldat în armata americană, numele meu este Melvin Mapple, aţi putea să-mi spuneţi Mel. Sunt încartiruit la Bagdad încă de la începutul acestui nenorocit de război, să tot fie şase ani de-atunci. Vă scriu pentru că sufăr ca un câine. Am nevoie să fiu înţeles, iar dumneavoastră, ştiu sigur, mă veţi înţelege. Vă rog să-mi răspundeţi. Melvin Mapple, Bagdad, 18 decembrie 2008”.

    Amélie Nothomb, scriitoarea pusă în scenă de Amélie Nothomb, reacţionează: “Am crezut la început că e o glumă proastă. Presupunând că acest Melvin Mapple există, avea el oare dreptul să-mi scrie asemenea lucruri? Nu exista oare o cenzură militară care n-ar fi lăsat niciodată să treacă vorba «fucking» înainte de «war»?” Din mirare în mirare, Notomb continuă schimbul de idei, sfaturi şi sentimente cu obezul soldat (care suferea de bulimie de stres) şi încearcă să-i desluşească biografia şi psihologia, depăşind o frontieră sacră: cea care separă arta de viaţă. Scriitoarea încearcă să-l găsească pe Mel, cel în carne (mă rog, grăsime) şi oase, sedusă fiind de faptul că acesta i-a citit toate cărţile şi că “vrea să existe doar pentru ea”.

    Dincolo de problemele americanului, ale războiului şi ale genului epistolar, Amélie Nothomb va risipi, pe întreg parcursul romanului, redutabilele ei sfaturi şi cogitaţii despre univers, morală şi literatură, din seva cărora nu mă pot împiedica să vă ofer o mostră: “Nu există decât un singur mod de a rezolva un blocaj legat de scris: scriind. Reflecţia eficientă şi dinamică nu apare decât în momentul redactării”. Lăsând gluma la o parte, doamna în negru chiar are mare dreptate. O mai spusese şi Heliade Rădulescu, dar nu prea a fost luat în serios: “Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”

    Amélie Nothomb, “O formă de viaţă”, Editura Polirom, Iaşi, 2012

  • Aventuri la Sarajevo cu Emir Kusturica (VIDEO)

    Dacă filmele lui de debut (“Ce mai ştii de Dolly Bell?” sau “Tata în călătorie de afaceri”) au o cromatică apăsat balcanică şi indică limpede sorgintea autorului, individ născut la porţile Orientului, “unde totul este privit cu lejeritate”, odată cu “Arizona Dream” şi “Underground”, regizorul a devenit un bun cultural universal, privit cu simpatie şi admiraţie, chiar atunci când opiniile lui sunt contrariante. În paralel, în ultimii ani, Emir străbate lumea la cârma propriei formaţii – The No Smoking Orchestra.

    Oricât de mult din fibra personalităţii şi biografiei sale s-a mutat însă în opera sa, niciodată acest lucru nu a fost făcut explicit. Parcurgând paginile (nu puţine) ale acestui volum, vom avea prilejul să urmărim pas cu pas viaţa lui Emir, perioada şcolii primare, etapa şotiilor, a bătăilor de cartier şi a meciurilor de fotbal de pe maidan, a primelor elanuri erotice, vremea studiilor universitare pragheze şi a celui dintâi amor matur (care, coincidenţă, este şi singurul care i-a marcat viaţa; e vorba despre relaţia cu viitoare sa soţie, Maja) şi, desigur, timpul gloriei şi al recunoaşterii dincolo de frontierele Bosniei, iluminat de prietenia cu Johnny Depp şi de miracolul contactului (de un haz absolut nebun) cu filmele lui Fellini.

    Trebuie precizat însă că acestui ultim segment, precum şi celui al turnării filmelor sale, li se acordă un spaţiu minor, în raport cu acela realmente marcant, al tinereţii. Pentru că acolo s-au legat cu adevărat lucrurile şi atunci s-a copt geniul său vizual. Iar cultura sa nu a venit din studiul pe băncile bibliotecilor sau al cinematecilor, ci din contactul nemijlocit cu oamenii din Sarajevo, cu minunaţii golani din Gorica şi, mai ales, cu părinţii săi – Senka şi Murat – care i-au fost nu doar sfetnici de taină, ci şi modele existenţiale.

    O carte din care răzbate nostalgia după vremuri apuse (chit că că acele vremuri erau ale comunismului titoist), în care nu ne izbim însă nici de tristeţe şi nici de eşecuri, pentru că, aşa cum a fost, viaţa marelui Kusturica a contabilizat doar frumuseţe, strălucire şi căldură.

    Emir Kusturica, “Unde sunt eu în toată povestea asta?”, Editura Polirom, Bucureşti, 2012

    CONCERT Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra, 27 feb. 2012, Bruxelles:

  • O tragedie evreiască

    Eroina romanului, Ora (recent divorţată) se hotărăşte să-şi părăsească locuinţa din Ierusalim şi să plece într-o lungă şi fără ţintă călătorie pedestră prin Galileea, însoţită de Avram, un iubit din tinereţe. Alegerea ei este determinată de dorinţa de a scăpa de zgomotul şi furia războiului în care fiul ei de douăzeci de ani, Ofer, fusese târât. E apăsată de presentimentul că acesta va muri şi că, dispărând din teatrul de război, îi va putea schimba destinul şi va înfrânge astfel moartea. O convingere iraţională (“câtă vreme nu-l pot atinge, Ofer nu riscă nimic”) care îi va hrăni determinarea de a rătăci prin peisajele consolatoare ale Galileei.

    În tot răstimpul acestei umblări prin pustii, Avram povesteşte atrocele suferinţe pe care le-a îndurat în temniţele egiptene, iar “Ora” deapănă întreaga viaţă a fiului său, copilăria, adolescenţa, plecarea în serviciul militar, încercând ca, prin magia cuvintelor, să întârzie moartea, precum Şeherezada.

    David Grossman, “Până la capătul pământului”, Editura Polirom, Iaşi, 2012

  • Aventuri de pomină la Calcutta

    În prezentul volum suntem transportaţi în Calcutta anului 1916. Un soldat britanic fuge prin labirintul de umbre neliniştitoare ale oraşului alb, ţinând la piept doi gemeni nou-născuţi, pe care i-a smuls din mâinile unui criminal. Lăsaţi iniţial în grija bunicii lor, cei doi – frate şi soră – sunt în curând despărţiţi. În 1932, când gemenii împlinesc 16 ani, se reîntâlnesc. Ben şi-a format între timp un grup de prieteni – Chowdar Society – care are întâlniri nocturne într-o clădire ruinată, “Palatul de la miazănoapte”.

    Odată cu regăsirea lor, peste capul celor doi pare să năvălească o forţă malefică. Scormonind în arhivele oraşului, membrii grupului Chowdar descoperă adevărata personalitate a tatălui celor doi, Jawahal, un arhitect de geniu posedat de o furie ucigaşă.

    Carlos Ruiz Zafón, “Palatul de la miazănoapte”, Editura Polirom, Iaşi 2011

  • Misterele istoriei: memoriile lui Iulian Apostatul

    Cei doi foşti confidenţi ai împăratului îşi propun să facă publică o biografie a acestuia, pornind de la memoriile sale secrete. În paginile care urmează, devenim, prin intermediul acestor confesiuni apocrife, martorii direcţi ai gândurilor, proiectelor, pasiunilor, ezitărilor uneia dintre cele mai proeminente figuri ale Antichităţii romane.

    Nepot al Constantin cel Mare, crescut, deci, în spiritul religiei creştine, Iulian este însă atras de elenism şi încearcă să restaureze păgânismul, în detrimentul noii religii care cucerise Imperiul. Pornind de la destinul său de excepţie, Gore Vidal panoramează o întreagă epocă şi ne conduce de la Atena până pe malurile Rinului şi de la austerul palat din Luteţia până la fastuoasa curte din Constantinople.

    Gore Vidal, “Iulian”, Editura Polirom, Iaşi, 2011

  • Doctrina iubirii în vremea URSS

    Cu această nouă carte, franco-rusul Makine, autorul celebrului “Testament francez”, ne livrează opt tablouri din viaţa omului nou în URSS, din anii ’60 şi până la destrămarea imperiului, un portret al unui popor realizat în câteva tuşe simple. “Ce ne rămâne sunt aceste poveşti de dragoste”, scrie naratorul.

    “Oricât de scurte, platonice sau trupeşti, tandre sau şfichiuitoare, ele nu vor intra în istorie dar vor supravieţui, fără îndoială, în amintirea celor care ne-au iubit şi pe care i-am iubit. Vor supravieţui în povestirile celor care ne-au văzut iubind.”

    Andreï Makine, “Cartea scurtelor iubiri eterne”, Editura Polirom, Bucureşti, 2011

  • Crima in stil frantuzesc

    Romanul, de o alta factura de cele care i-au consolidat gloria
    (adica fara alunecari in sexualitate obsesionala), descrie destinul
    artistic al unui plastician al zilelor noastre, care, trecand de la
    fotografie la pictura hiperrealista, isi vede neabatut de profesie,
    punand in paranteza toate ispitele vietii.

    Ajuns celebru si bogat, Jed Martin se intersecteaza cu
    scriitorul Michel Houellebecq, devenit, iata, personaj in propriul
    sau roman. Prilej pentru scriitor de a-si realiza un perfect
    autoportet, dar si de a-si inscena propria moarte. O moarte
    survenita in urma unei crime ai carei faptasi vor fi urmariti
    intr-un crescendo de tensiune propriu romanelor politiste de buna
    calitate.

    Michel Houellebecq, “Harta si teritoriul”, Editura Polirom,
    Bucuresti, 2011

  • Ceausescu povestit de un polonez

    Perioada vizata a fost impartita in trei etape: inceputurile si
    consolidarea puterii ceausiste, stagnarea (intervalul 1975-1985) si
    caderea. Jaloanele fixate de Adam Burakovski au fost Congresul al
    XI-lea al PCR din 1974 (ocazie cu care s-a gasit solutia juridica
    in masura sa-i garanteze lui Ceausescu autoritate deplina in toate
    domeniile) si aparitia pe scena politica internationala a echipei
    lui Mihail Gorbaciov, adica “inceputul simbolic al sfarsitului
    pentru regimurile comuniste din Europa de Est” si, implicit,
    instaurarea crizei decisive din societate si din interiorul
    partidului.

    Analiza comparata, de tip istoric si politologic, se incheie cu o
    percutanta incercare de a oferi explicatii privind evenimentele
    sangeroase din decembrie 1989.

    In conditiile in care istoria dictaturii “geniului Carpatilor” a
    cunoscut numeroase intepretari si s-a bucurat de studiile a
    numerosi cercetatori, de la cei romani – Adrian Cioroianu, Ion
    Petcu, Vladimir Tismaneanu, Alex Mihai Stoenescu, Lucian Boia sau
    Stelian Tanase -, la cei din strainatate – Thomas Kunze, Dennis
    Deletant sau Miroslav Tejchman, ne putem intreba, legitim, daca o
    noua carte pe tema data mai poate oferi dezvaluiri
    semnificative.

    Raspunsul il da insusi autorul: “In principiu, se poate afirma ca
    istoria comunismului romanesc mai ascunde multe secrete si ca o
    parte din problemele importante nu au fost analizate decat in mod
    superficial”. Nu din pricina lipsei de profesionalism al
    cercetatorilor, ci pentru ca in Romania zilelor noastre accesul la
    sursele de informatie este inca anevoios: “Istoricilor nu le este
    permis accesul la documente care in celelalte tari din fostul
    blocul sovietic sunt publice. Este vorba in primul rand despre
    Arhiva Secretariatului CC al PCR si apoi despre arhivele
    Ministerului Afacerilor Externe”.

    Adam Burakovski, “Dictatura lui Nicolae Ceausescu”, 1965-1989,
    Editura Polirom, Iasi, 2011