BusinessMagazin

Tag: Editura Pandora M

  • O sudistă-cobai revoluţionează medicina

    Iar în cele două decade scurse de-atunci, nimeni nu se ostenise să spună familiei ce carieră spectaculoasă făcuseră celulele recoltate din tumoarea femeii.

    Având capacitatea de a se înmulţi “ca buruienile”, celulele botezate “HeLa” deveniseră vedetele laboratoarelor de farmacologie, ne lămureşte Rebecca Skloot în “Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks”. Reproducându-se la 24 de ore, celulele HeLa ajunseseră iute “cobaii” ideali pentru testarea de noi medicamente pentru lucemie, gripă, Parkinson, poliomelită etc. Tăiate mărunt, celulele erau bombardate cu toxine, radiaţii şi viruşi, în speranţa găsirii unor tratamente eficiente.

    Toate bune şi frumoase, numai că descendenţii Henriettei n-au ştiut vreme îndelungată la ce folosesc celulele recoltate fără ştirea lor (e drept, în anii ’50, legea nu-i obliga pe medici să ceară consimţământul pacienţilor pentru “împrumutarea” bucăţilor de ţesut). În plus, producerea pe bandă de celule “HeLa” a constituit, pentru un timp, o afacere frumuşică, fără ca cineva să plătească “drepturile de autor”.

    Cine a fost însă Henrietta Lacks? Aproape zece ani i-au trebuit Rebeccăi Skloot ca să intre sub pielea urmaşilor ei. Dezgustată de jurnaliştii senzaţionalişti, familia Lacks şi-a deschis cu greu sufletul. Poate şi pentru că înţelegea cu greu miza acelor inginerii “voodoo” ale geneticii – fiul, de pildă, era convins că “celulele mamei o să-l facă pe Stevie Wonder să vadă”.

    Rebecca Skloot, un reporter cu fler, spune povestea amară a Henriettei şi a urmaşilor ei marginalizaţi, pentru a reface, în paralel, traseul celulelor umane care au revoluţionat medicina secolului XX. O istorie pe cât de fascinantă, pe atât de sinuoasă, marcată de încurcături etice, atitudini rasiste şi zvonuri alarmiste cu hibrizi şi clone.

    Rebecca Skloot – “Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • Cât de sincer poate să fie un preşedinte

    Sinceritate? Într-un anume sens, da. George W. aminteşte toate punctele nodale ale carierei sale şi încearcă să le analizeze şi evalueze, atât din perspectiva momentului respectiv, cât şi din unghiul prezentului şi al înţelepciunii vârstei. El ne lămureşte, probabil şi cu gândul rotit spre posteritate, ce anume l-a făcut să opteze pentru anumite soluţii, ce l-a împins să repudieze alte căi de acţiune, de ce nu şi-a ascultat întotdeauna sfetnicii şi de ce a ales să facă din SUA un jandarm universal. Memorialistul explică, face note de subsol, dar nu corectează mai nimic. E mulţumit de drumul pe care a apucat-o, spune că a făcut – în situaţii-limită – tot ceea ce era omeneşte şi prezidenţial posibil, dar, în general, nu dă semne că ar cunoaşte gustul amar, dar atât de uman, al regretului şi căinţei.

    Sinceritate? Da. Atunci când povesteşte nărăvirea sa întru alcool, când evocă paşii tremurători ai vindecării, când ne aduce în faţa ochilor experienţa propriului “drum al Damascului”, felul, deci, în care a ajuns să descopere noimele credinţei adevărate şi să se călăuzească, până şi în cele mai mărunte gesturi, după ele. Pe de altă parte, multe aspecte discutabile – relaţiile familiei Bush în Orientul Apropiat şi relaţiile de afaceri cu clanul Bin Laden, bunăoară – sunt ascunse sub o deasă perdea de uitare.

    Una peste alta, rămân în zona maximului interes evocările care privesc culisele misterioase ale Casei Albe, povestirile încă palpitante (deşi li se cunoaşte deznodământul) despre competiţiile electorale în care a fost angrenat (inclusiv controversata numărătoare a voturilor din Florida), implicarea reală, îngrijorată, sincer devotată în rezolvarea problemelor celor urgisiţi de uraganul Katrina sau de atacurile asupra Turnurilor Gemene. Fragmente de istorie mare, văzute prin ochii şi, parţial, prin sufletul celui care a fost, preţ de opt ani, cel mai important om al planetei.

    George W. Bush, “Momente de decizie”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • Uimitoarele poveşti ale lui Jennifer Egan

    Literary fiction, în schimb, este o formulă care promovează romane singulare, lecturi pe care nu le uiţi o viaţă. Este şi numele noii colecţii de la editura Pandora M. Literatura de calitate presupune nu doar poveşti bune, ci şi scriitori de valoare. Colecţia debutează două romane: “Pe aici au trecut Cuţitarii” de Jennifer Egan (vezi foto), romanul care în 2011 a fost recompensat în SUA cu multe premii prestigioase, printre care şi Pulitzer, şi cartea foarte tânărului autor Stephan Kelman, “Şi porumbeii vorbesc englezeşte” – un roman care a făcut valuri pe piaţa de carte britanică.

    Jennifer Egan este fără îndoială o maestră a cuvintelor, reuşind să compună un roman puzzle surprinzător: Poveştile de viaţă ale mai multor personaje, relatate rând pe rând din perspectiva fiecăruia, se îmbină într-un tablou pe care sfârşitul cărţii îl dezvăluie în întregime. Din Africa până în Napoli, New York şi San Francisco, de la producători muzicali la generali vinovaţi de genocid, autoarea reuşeşte să ţeasă cu vervă şi rafinament vieţile personajelor sale. Urmărim viaţa lui Bennie Salazar, un mogul bătrân al showbiz-ului, şi a Sashei, mult mai tânăra lui asistentă: un road-movie prin muzica punk a tumultoşilor ani ’70, prin suburbiile de azi ale New Yorkului, prin vieţi încercate de eşecuri trecute şi dezamăgiri viitoare.

    “Şi porumbeii vorbesc englezeşte” este o poveste care se derulează, de această dată, în suburbiile britanice şi relatează, prin vocea lui Harri, un puşti ghanez emigrat, candoarea şi şocul pe care acesta le trăieşte încercând să se adapteze unei noi civilizaţii. Atunci când un băiat este înjunghiat şi moare pe stradă, iar încercările poliţiei de a găsi martori ai evenimentului se lovesc de tăcerea oamenilor, Harri decide să înceapă o investigaţie proprie. O poveste despre nevinovăţie şi experienţă, speranţă şi realitate dură, portretul fascinant al unui băiat care încearcă să găsească un echilibru în viaţă.

    Jennifer Egan, “Pe aici au trecut Cuţitarii”; Stephan Kelman, “Şi porumbeii vorbesc englezeşte”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • O bombă editorială cu efect întârziat

    Cum se poate vedea, Rusia lipseşte de pe listă. Ţinând seama că alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat, în spaţiului marelui nostru vecin de la Răsărit, la 4 martie, publicarea volumului nu poate fi considerată o lovitură sub centură la adresa prezidenţiabilului Putin. E doar o bombă editorială, un semnal de alarmă tras cu speranţa, firavă, de a schimba, nu foarte curând, un viitor ce nu prevesteşte nimic bun. Pentru că, după cum ne spun editorii români, “Povestea lui Putin nu s-a terminat. Poate că abia începe.”

    Cartea conţine o suită de dezvăluiri tulburătoare, adunate cu trudă şi cu un curaj care ne aminteşte de Anna Politkovskaia, despre un om căruia nu i s-au întocmit până acum decât biografii cosmetizate. Putin, aşa cum apare în biografia, desigur neoficială, alcătuită de jurnalista Masha Gessen, relevă un temperament violent şi ranchiunos, un comportament grosolan şi dispreţuitor, o incapacitate cronică de comunicare şi o nevoie de “ordine” derivată din educaţia sa sovietică şi din disciplina ierarhică a KGB. Dornic să restaureze un imperiu ruinat, Putin nu se dă în lături de la nimic: manipularea fricii cetăţenilor prin menţinerea de zone de conflict şi chiar atentate regizate cu binecuvântarea lui, corupţie, surparea instituţiilor democratice, controlul asupra presei şi prigonirea cruntă a celor care i se opun.

    În vreme ce Occidentul încă mai credea în bunele sale intenţii şi în faptul că era un liberal reformist, pe vremea primului său mandat, disidenţa de orice fel era reprimată brutal: jurnalişti ameninţaţi, bătuţi sau asasinaţi chiar, magnaţi media siliţi să fugă din ţară, oameni de afaceri aruncaţi în închisoare şi afacerile lor preluate de stat, contracandidaţi politici descurajaţi la scenă deschisă, presă controlată cu duritate. Despre toate acestea, dar şi despre multe, multe altele, Masha Gessen (care, pentru a-şi documenta cartea, a recurs la numeroase interviuri, articole şi reportaje, la biografii oficiale sau nu, la cărţi de memorii, emisiuni radio şi TV, acte, contracte, transcrieri de discuţii, înregistrări video şi audio) vorbeşte cu onestitate. Iată un scurt fragment din volum:

    “În 20 martie 2006, Marina Litvinovici pleca de la muncă; era trecut de ora nouă seara. Lucra acum pentru Gari Kasparov, fostul campion la şah ajuns politician. Menţineau, la sediul lor din centrul Moscovei, o prezenţă discretă: uşa de la intrare nu purta nici un însemn şi în spatele ei se aflau mereu câte doi dintre cei opt paznici permanenţi ai lui Kasparov. Serile, după o zi de lucru, Kasparov şi bodyguarzii săi urcau în SUV-ul său, iar restul micii lui echipe se dispersa, plecând spre casă cu maşina, pe jos sau cu metroul. Litvinovici, care stătea aproape, mergea de obicei pe jos.

    Cam la o oră după ce plecase din birou, Litvinovici a deschis ochii şi şi-a dat seama că zăcea întinsă pe o prelată şi că cineva încerca să-şi dea seama cum se simte. Nu se simţea bine deloc: fusese doborâtă de una sau mai multe lovituri în cap. Fusese bătută rău, era plină de vânătăi şi rămăsese fără doi dinţi din faţă. Geanta îi era alături; banii, laptopul şi telefonul mobil erau neatinse.

    În acea noapte a trebuit să stea trei-patru ore la urgenţă; alte trei-patru ore le-a petrecut, în următoarea zi, la secţia de poliţie. Poliţiştii au fost neobişnuit de amabili, dar insistau că nu fusese bătută. O femeie de treizeci şi unu de ani să fi leşinat pur şi simplu şi să fi căzut într-un mod aşa de neobişnuit, alegându-se cu vânătăi peste tot? Ea a obiectat, arătând că avea pe un picior o vânătaie care, îi spuseseră doctorii, fusese probabil cauzată de o lovitură cu un baston de cauciuc. Dar poate fusese lovită de o maşină? Litvinovici a arătat că hainele îi rămăseseră curate, că purta aceiaşi pantaloni şi aceeaşi haină, deci nu fusese lovită de o maşină. Ba chiar era un semn, printre altele, că fusese atacată de profesionişti: probabil o ţinuseră cât o loviseră, apoi o întinseseră cu atenţie pe prelata unde se dezmeticise.

    Atacul era un mesaj. Execuţia impecabilă şi faptul că obiectele de valoare nu-i fuseseră atinse erau menite să sublinieze asta. Un alt tânăr consilier politic, un fost coleg de-al lui Litvinovici care îşi făcuse o carieră stralucită lucrând pentru regimul Putin, a formulat acest mesaj pe blogul său: ‘Femeile n-ar trebui să facă meseria asta… Marina a intrat în război, şi nimeni n-a spus că războiul acesta se desfăşoară după reguli’. Cu alte cuvinte, asta avea să li se întâmple celor ce înfruntau Kremlinul.”

    Masha Gessen, “Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • E-dragostea: aţi întâlnit-o pe Twitter sau Facebook?

    Romanul “Dragoste virtuală” a sedus milioane de cititori din lumea întreagă, iar Daniel Glattauer, autorul său, mergând pe creasta valului de succes, i-a scris şi continuarea. Este un roman epistolar al mileniului III. Cei doi e-îndrăgostiţi se confesează, îşi intersectează pasiunile şi controversele prin e-mail. Trebuie precizat că ei nu se cunosc şi nici nu se vor cunoaşte vreodată faţă în faţă.

    Emmi Rothner, o muziciană de 30 ani, trimite un mesaj către revista Like, dar, dintr-o greşeală de tastare a numelui destinatarului, acesta ajunge în căsuţa electronică a lui Leo Leike, consilier pe probleme de comunicare şi psiholog al limbajului. O minoră, banală eroare de parcurs, care va marca însă inceputul unei corespondenţe asidue între Emmi (tânără căsătorită şi cu un menaj fericit) şi Leo, care tocmai încearcă să-şi revină dintr-o poveste de dragoste turbulentă. Cei doi hotărăsc să nu se întâlnească niciodată, iar această decizie va constitui rama unei legături neprimejdioase, dar palpitante, care va dura mai mult de un an.

    “Aici, nu existăm decât pentru noi doi. Vom rămâne în contact până când unul dintre noi nu va mai avea nimic de spus sau n-o să mai aibă chef să spună ceva. Nu cred că acela voi fi eu. O zi bună de primăvară, al dumneavoastră, Leo.” Suntem pe cale să devenim, până şi în dragoste, Homo numericus? Niciodată însă nu răbufneşte în aceste pagini erotismul ieftin sau pulsiunile sexuale reprimate. Ceea ce face cu atât mai spectaculos succesul său, de factură complet nehollywoodiană.

    Este o poveste pe care mulţi dintre contemporanii noştri au experimentat-o frecventând reţelele de socializare de tip Facebook sau Twitter, încercând să înlocuiască relaţia epidermică printr-una sublimată, dând sărutul pe o vorbă de duh, pipăitul pe un duel verbal sau efuziunile de aşternut pe un frumos verb copulativ.

    Daniel Glatauer, “Dragoste virtuală”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • De la Chaos la Wikileaks: dezvaluiri din barlogul lui Assange

    Cei doi s-au intalnit la sfarsitul anului 2007 la Berlin, in
    timpul unui congres al Chaos Computer Club. Avand nevoie de un
    tehnician de prima mana pentru platforma sa devenita deja faimoasa,
    Assange l-a cooptat in sanul propriei organizatii, unde, in cele
    din urma, DDB a ajuns purtator de cuvant pentru Germania (locul de
    unde proveneau majoritatea finantarilor pentru proiect). In ciuda
    diferentelor de opinie legate de functionarea site-ului, intre cei
    doi s-a legat o relatie cordiala, ce a depasit cadrul strict
    profesional.

    Devenit, dupa propriile spuse, al doilea personaj ca importanta in
    sanul organizatiei, “insider”-ul nostru a simtit ca falia dintre el
    si Assange se accentueaza. De unde, pana acel moment, era doar
    “genial”, “debordand de energie”, promotorul “unei gandiri libere”,
    a devenit Assange “cel paranoic”, “obsedat de putere”,
    “megaloman”.

    DDB s-a hotarat sa dezvaluie toate mizeriile ascunse sub pres ale
    organizatiei pe care pana atunci o slujise. In primul rand,
    dimensiunile: Wikileaks a lasat tot timpul sa se creada, gratie
    unei avalanse de pseudonime, ca este o organizatie uriasa, cand de
    fapt avea doar o mana de activisti.

    In al doilea rand, opacitatea financiara si faptul ca multe
    “donatii” sau recompense varsate in contul Wikileaks ajungeau pana
    la urma in vistieria personala a lui Assange. In al treilea rand,
    faptul ca acesta era un lider carismatic, dar animat de un egoism
    feroce, care ajunsese sa se laude desantat cu toate cuceririle lui
    feminine, care angajase garzi de corp si care nu ezita sa minta sau
    sa-si falsifice trecutul, doar ca sa-si atinga scopurile.

    La urma, dar nu in ultimul rand, reprosul cel mai amar: faptul ca
    documentele care constituiau materia prima a dezvaluirilor erau
    insuficient securizate, iar sursele nu erau perfect anonime, cum
    s-ar fi cuvenit.

    Fie ca este o coada de topor, fie ca a facut toate aceste
    marturisiri manat de o nevoie de curatenie morala, DDB a reusit o
    dezvaluire interesanta a mecanismelor interne ale “celui mai
    periculos site din lume”.

    Daniel Domscheit-Berg, “Wikileaks”, Editura Pandora M, Bucuresti,
    2011