BusinessMagazin

Tag: Editura Art

  • Totul despre ocultism, mistere şi simboluri

    E inutil, probabil, să amintesc că toate acele volume şi volumaşe erau de fapt nişte expediente, nişte căi lesnicioase de a ajunge la sufletul, dar mai ales la buzunarul atât de frustratului cititor român. Nu doar traducerile aveau de suferit de pe urma “goanei după aur”, ci şi, cu precădere, condiţiile de publicare: hârtie proastă, coperţi aşijderea, ilustraţii cvasi-inexistente.

    Între timp, pofta de mister şi ocultism s-a mai domolit, publicul a devenit mai sever şi mai selectiv, iar sectorul tematic pomenit a început să fie tratat cum se cuvine, cu seriozitate, ajungând să fie scos de sub aura de “fruct oprit”.

    De curând, Editura Art – o instituţie care se ocupă constant de tipărirea unor “cărţi frumoase” (sintagma chiar există în spaţiul francez – “beaux livres” – şi denumeşte albumele ilustrate şi ediţiile de lux) – a publicat un album coordonat de Robert Adkinson şi dedicat simbolurilor sacre. Chiar dacă, după cum spuneam, subiectul a fost harnic exploatat în spaţiul editorial românesc, poate că niciodată nu a fost atât de profesionist “pus în pagină” ca în acest compediu vizual. Textul, fără să aducă lumini noi asupra problemei simbolului, simbolismului şi simbolizării, este onest şi exact, documentat cu rigoare şi articulat didactic, fără elanuri eseistice fastidioase. Acoperă trei categorii de manifestare a simbolului (popoare, religii şi mistere) şi evidenţiază elemente ritualice, mitice şi de spiritualitate, atât din tradiţia orientală, cât şi din cea occidentală.

    Dar calitatea numărul unu a volumului stă în forţa de impact a ilustraţiilor sale (770 de planşe, dintre care 595 color), în calitatea reproducerilor şi în layout-ul aerisit, care fac din lectură un exerciţiu delectant, nu doar instructiv. E o călătorie în infinita lume a simbolurilor, dar şi în arta tradiţională, o călătorie care începe în vremea Egiptului, a Chinei şi a budismului antic şi se isprăveşte între arcanele enigmatice ale Tarotului.

    Robert Adkinson (coordonator), “Simboluri sacre”, Editura Art, Bucureşti, 2012

  • De la câinele cu două capete la jaful Monei Lisa

    Există liste poetice, în care indicibilul este figurat printr-un et caetera final, sau liste practice, finite, conţinând lucrurile pe care le avem de făcut (cumpărăturile de la supermarket) sau oamenii pe care trebuie să-i contactăm. După cum există şi liste ne-proiective, care inventariază performanţe sau evenimente memorabile din trecut. Una dintre cele mai faimoase şi amuzante, din această categorie, este cea a lui Leporello, din Don Giovanni de Mozart, în care sunt numărate toate femeile cu care s-a culcat stăpânul său. După calculele minuţioase ale aceluiaşi Umberto Eco acestea ar fi fost… 2059.

    27 de editori de la Weldon Owen Inc, ajutaţi de căteva mii de colaboratori, au avut ideea să strângă între coperţile unui album (tipărit acum în româneşte de editura Art), cele mai trăsnite, mai seducătoare, mai ameţitoare liste posibile. A ieşit un volum al cărui profil se află la graniţa dintre Guinness Book (cele mai, cei mai…) şi Enciclopedia lucrurilor bizare, o cavernă a lui Ali Baba în care sunt înghesuite liste şi listuţe, conţinând înşiruiri – cu note explicative şi ilustraţii – ale unor obiecte, fenomene, întâmplări, fiinţe, obiceiuri (aici urmează inevitabilul etc., pentru că numărul categoriilor listate este uriaş). Un almanah, oricând ameliorabil în fiecare dintre microantologiile lui, care poate fi deschis la orice pagină, în orice moment al zilei, şi de către oricine (inclusive de către intelectuali pretenţioşi) cu egală satisfacţie.

    Avem o listă a lucrurilor imorale făcute în numele ştiinţei (de la câinele bicefal realizat în laborator de sovieticul Vladimir Demikhov), la distracţii ucigătoare (concursuri de apnee), animale mâncate de Darwin (cel mai gustos este agouti, un rozător din America de Sud), dezastre naturale ucigaşe, lucruri cândva valoroase (la 1637, în Olanda, un bulb de lalea reprezenta de 10 ori valoarea unui salariu mediu anual), la infracţiuni inteligente (jaful Mona Lisei din 1911, operat de Eduardo de Valfierno). De toate pentru toţi, într-un ambalaj agreabil, care alungă plictiseala şi cenuşiul cotidian.

    “Listomania”, Editura Art, Bucureşti, 2012

  • Tragedia unei lovituri de stat eşuate

    Cei 58 de soldaţi vinovaţi că au ascultat de ordinele ofiţerilor sunt deportaţi în mijlocul deşertului marocan, în temniţa de la Tazmamart, unde vor fi lăsaţi să putrezească în nişte celule imunde (de fapt morminte, unde statul în picioare era cvasi-imposibil), aproape lipsiţi de oxigen, de apă, de hrană şi de lumină. Noaptea lor infernală va dura optsprezece ani şi va fi însoţită de accese de nebunie, de disperare mută şi de boli chinuitoare.

    Tahar Ben Jelloun (laureat, în 1987, al premiului Goncourt) povesteşte această cumplită perioadă de detenţie folosind mărturia unui supravieţuitor al acestui calvar, Aziz Binebine, care a izbutit să rămână în viaţă doar prin forţa spiritului: “Trupurile noastre putrezeau lent, membru cu membru. Singurul lucru care îmi rămăsese era capul, mintea, raţiunea mea.”

    Fără să vrea răzbunare, dispus să ierte şi să înţeleagă, Aziz vrea să arunce doar un strop de lumină asupra atrocităţilor puse la cale de regimul lui Hasan al II-lea.

    Tahar Ben Jelloun, “Această orbitoare absenţă a luminii”, Editura Art, Bucureşti 2012

  • Reţeta franţuzească a traiului bun pe datorie

    Jacques-Gilbert Ymbert (1786-1846) a fost înalt funcţionar al statului francez în timpul Restauraţiei, dar şi autor a numeroase pamflete şi vodeviluri, adică articole literare uşoare, cu mare priză la public. Scris la începutul secolului al XIX-lea, acest eseu-pamflet tradus şi publicat recent de editura Art demontează meticulos, ingenios şi cu umor (atunci când nu e vorba, pur şi simplu, de cinism) mecanismele de funcţionare ale societăţii. O societate care, iată, pare neschimbată în principiile ei fundamentale, în viciile şi problemele ei morale şi economice, deşi de la momentul analizei s-au scurs aproape două veacuri.

    Pentru Ymbert, temelia ordinii sociale înseamnă să faci datorii şi să nu le mai restitui. Să zicem că eşti un tânăr “cumsecade”, fără probleme comportamentale sau de statut majore. Cu toate acestea, din păcate, nu reuşeşti cu niciun chip să faci avere şi să trăieşti pe picior mare. De ce? Pentru că societatea e alcătuită astfel încât cupiditatea şi ambiţia unora îi afectează pe ceilalţi. Lumea e făcută din asupritori şi asupriţi, din şmecheri şi păcăliţi. Concluzia? Statul are o datorie perfect justificată faţă de dumneavoastră, pentru că dumneavoastră sunteţi cel care se află, într-un fel sau altul, la originea prosperităţii ţării. Nu pentru că aţi produce bunuri şi plusvaloare, ci pentru că, de pildă, selecţionând cu isteţime cele mai bune produse, incitaţi masele să consume (în acest capitol, Ymbert înalţă un adevărat imn dandysmului).

    Şi-atunci, cum puteţi să vă recuperaţi confortul pe care vi l-ar fi putut oferi o avere legitimă? Pur şi simplu trăind pe credit. Împrumutându-vă, făcând datorii peste datorii şi iniţiindu-vă în arta de a vă duce creditorii cu preşul. În loc să faceţi asta la întâmplare, luaţi “manualul” lui Ymbert şi deveniţi un datornic cu ştaif.

    Jacques-Gilbert Ymbert, “Arta de a-ţi face datorii”, Editura Art, Bucureşti, 2012

  • Benzi desenate pe gustul amatorilor de mister (VIDEO)

    Ne-a obişnuit deja cu austeritatea tuşei lui Marjane Satrapi, iată că acum ne introduce în universul hipnotic, turbionar al lui Lorenzo Mattotti, unul dintre greii benzii desenate italieneşti. După ce işi termină studiile de arhitectură, în 1975 îşi publică primele benzi desenate în fanzinul francez Bibliopop şi apoi în revista Circus. După “Alice Brum Brum” (o interpretare liberă după Alice în ţara Minunilor) şi alte câteva albume şocante, începe să fie intens curtat de presa americană şi europeană, pentru care realizează numeroase coperţi şi afişe. Este deţinător a numeroase premii (printre care Yellow Kid), a avut circa 40 de expoziţii, iar albumele sale au fost traduse în numeroase limbi străine.

    Romanul grafic “Stigmata”, apărut în 1994, este povestea unui om fără niciun rost în viaţă, o namilă fără minte, un gunoi al societăţii, căruia, din senin, după o noapte de beţie, i-au apărut în podul palmelor nişte răni asemănătoare stigmatelor hristice. Călătoria lui din viaţă spre moarte este punctată de nişte episoade mistice, al căror tragism şi profunzime sunt admirabil descrise de condeiul expresionist al lui Mattotti.

    Lorenzo Mattotti, Claudio Piersanti, “Stigmata”, Editura Art, Bucureşti, 2011

  • Aţi citit cartea cărţilor?

    Didactică de cele mai multe ori, avântat eseistică în anumite capitole, “Istoria…” lui Martin Lyons este o carte destinată unor largi categorii de public. Deci nu doar bibliofilor, iubitorilor înverşunaţi ai cărţii, ci şi tuturor acelora care doresc să afle, într-o manieră bine documentată şi într-un stil accesibil, care au fost avatarurile obiectului “carte”, pornind de la fâşiile de bambus antice din China, trecând prin papirusurile egiptene, tăbliţele de ceară greceşti, revoluţionarele codexuri (care au înlocuit decisiv sulurile de pergament) şi ajungând la ipostaza sa tipărită, post-Gutenberg, până în zilele noastre.

    Adică până în veacul XXI, când tradiţionalul obiect, devenit demult sinonim cu cultura (vezi expresia “om cu carte”) e pe cale să fie înlocuit cu Kindle, Nook sau alte e-readers confortabile, care pot stoca o bibliotecă întreagă şi care altoiesc pe textul scris toate avantajele calculatorului (de la mărirea corpului de literă la sistemul de search). Atâta doar că au nevoie de baterii şi sunt sensibile la viruşi, spre deosebire de buna şi bătrâna carte imprimată cu cerneală pe hârtie, şi legată cu aţă tipografică, clame sau lipită cu clei.

    O istorie exhaustivă, cu imagini rare (de la anluminuri la capodopere ale tiparului timpuriu, realizate de Gutenberg şi Aldus Manutius – cel de la care ne-a rămas termenul de aldine), admirabil reproduse şi paginate, care restituie întreaga putere şi magie a cărţii: “Cartea a fost întotdeauna, spune Martin Lyons, mai mult decât un dispozitiv folositor. Printre altele, poate fi un instrument pedagogic, o sursă de inspiraţie religioasă şi o operă de artă. A stat la baza a numeroase religii şi a fost o imensă sursă de putere politică. Creştinismul, iudaismul şi islamul – trei dintre marile religii ale lumii – s-au dezvoltat în jurul unor cărţi sacre.”

    E un alt fel de a spune că istoria cărţii este mai mult decât consemnarea evoluţiei unui obiect, şi că poate, de fapt, ilustra istoria culturii, a mentalităţilor dar şi, la modul generic, a umanităţii din ultimii 2.500 de ani.

    Martin Lyons, Istoria cărţilor, Editura Art, Bucureşti 2011