BusinessMagazin

Tag: Dragoş Pătroi

  • Opinie Dragoş Pătroi, DRP TAX WIZARDS: Despre reforma fiscală şi impozitarea directă

    Ideea e că, dacă tot schimbăm atât de des “regulile jocului”, să nu o facem de dragul formei, ci la nivelul de fond al reglementărilor fiscale. Indiferent că vorbim de dreapta sau de stânga la nivel politic, cred că, la nivelul fiscalităţii directe, ar trebui implementate nişte măsuri simple şi coerente, dar care ar fi de un real ajutor mediului de afaceri. Am să încerc să le expun în continuare, structurate sistematic:

    1. schimbarea conceptului de admitere la deductibilitatea fiscală a cheltuielilor unei firme, în sensul permiterii acesteia dacă respectivele cheltuieli sunt efectuate în scopul organizării, funcţionării, dezvoltării şi promovării activităţilor economice ale firmei, şi nu – ca în prezent – exclusiv în scopul obţinerii de venituri impozabile. În practică, pot exista anumite categorii de cheltuieli care nu se cuantifică, direct şi imediat, în obţinerea de venituri suplimentare impozabile, deşi raţiunea care a stat la baza efectuării lor a vizat iniţial acest fapt.

    2. practicarea unui regim de impozitare relativ echilibrat a doi factori de producţie esenţiali – munca şi capitalul. Mai pe româneşte, “preţul” plătit (din perspectiva costurilor fiscale) pentru “a scoate banii din firmă” ar trebui să fie oarecum similar, fie că vorbim de dividende sau de salariu, pentru a diminua formele de remunerare salarială “alternativă” şi, implicit, “munca la gri”.

    3. corelarea amortismentului fiscal cu cel economic şi abordarea amortismentului mijloacelor fixe ca un promotor al creşterii economice, fapt care ar conduce la limitarea disfuncţionalităţilor dintre fiscalitate şi contabilitate şi care ar putea fi realizat, în principal, prin generalizarea posibilităţii de utilizare a regimului de amortizare accelerată, reducerea duratelor normale reglementate de utilizare a mijloacelor fixe şi prin majorarea plafonului valoric actual (respectiv de 1.800 lei, fără TVA) privind încadrarea în categoria mijloacelor fixe.

    4. acordarea posibilităţii de constituire a cheltuielilor cu provizioanele, deductibile fiscal în proporţie de 100% din valoarea fără TVA a creanţelor neîncasate deţinute asupra clienţilor, fie la momentul intrării acestora în insolvenţă (şi nu în momentul în care este declarată procedura de deschidere a falimentului – ca în prezent), fie la peste 90 de zile faţă de scadenţă (şi nu la 270 de zile – ca în prezent). Ultimele două măsuri ar avea efecte benefice directe în raport de creşterea posibilităţii de capitalizare a firmelor, obiectiv absolut necesar, mai ales acum, când posibilităţile de finanţare (sub forma creditului comercial şi/sau bancar) au devenit greu accesibile şi costisitoare.

    5. plafonarea bazei de calcul a contribuţiilor sociale obligatorii la fondul de sănătate, după o procedură similară (ca raţionament, nu neapărat şi ca nivel!) celei aplicabile în cazul contribuţiilor la asigurările sociale, cu efecte benefice privind scăderea costurilor pentru angajator şi creşterea veniturilor nete pentru angajat. Regimul fiscal în domeniu ar trebui să fie unul unitar şi coerent, fără excepţii sau derogări de la regula generală şi în acord cu principiul neutralităţii fiscale. Practic, n-ar trebui să ne intereseze cine (beneficiarul) şi cum (sursa de generare, în funcţie de activitatea desfăşurată) obţine venitul, ci cât venit obţine, în vederea includerii sau nu a acestuia în baza de calcul a contribuţiilor sociale obligatorii.

    6. în mod corelativ cu măsura anterioară, ar putea fi luată în calcul şi creşterea plafonului valoric al cheltuielilor admise la deductibilitate fiscală, efectuate în numele unui angajat, privind contribuţiile la schemele de pensii facultative (de la echivalentul în lei a 400 de euro/an la echivalentul în lei a 2.400 euro/an) şi primele de asigurare voluntară de sănătate (de la echivalentul în lei a 250 de euro/an la cel puţin echivalentul în lei a 1.200 euro/an).

    7. relaxarea regimului fiscal de impozitare al dividendelor, în special în cazurile în care beneficiarul acestora este o persoană fizică. Decât să limităm permanent procedurile şi condiţiile unui persoane fizice de a se califica, din punct de vedere fiscal, ca nerezident în România (indiferent că vorbim de un cetăţean român sau străin), este de preferat să implementăm o relaxare a regimului fiscal de impozitare a dividendelor distribuite persoanelor fizice, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost pusă în practică de numeroase state situate mai la vestul Europei şi cu experienţă mai mare decât noi în “ale democraţiei şi economiei de piaţă” – situaţie ce a condus la semnarea unor noi Convenţii de evitare a dublei impuneri între România şi ţările respective.

    Iată numai câteva măsuri, cred eu, reclamate de actualele realităţi din mediul de afaceri şi fără un impact major la nivelul amputării veniturilor bugetare, cu menţiunea că aceste costuri bugetare prezente ar putea fi “compensate” ulterior printr-o creştere economică moderată, dar sustenabilă.

    Dragoş Pătroi este managing partner al firmei de consultanţă fiscală DRP TAX WIZARDS şi cadru universitar al ASE Bucureşti.

  • Opinie Dragoş Pătroi, DRP Tax Wizards: Stânga sau dreapta? Sau invers?

    Din capul locului, vreau să precizez că nu sunt un cunoscător (nici măcar un privitor) al scenei politice şi al doctrinelor promovate de partidele politice; totuşi, trebuie să recunosc că, în timpul facultăţii, disciplina la care am studiat doctrinele economice şi istoria gândirii economice a fost una dintre preferatele mele.

    În viaţa reală, nu cea a show-urilor de televiziune, nu ştiu cât de mult împărţirea asta în stânga şi dreapta din plan politic îşi mai găseşte echivalentul şi în plan economic. Haideţi să ne uităm la China şi cu asta cred că am spus totul! Sau să mai spunem că în 2004 cota agregată de impozitare a banilor “scoşi din firmă” (adică impozit pe profit de 25% şi pe dividende de 5%) era de 28,44%, iar acum (cu tot cu cotă unică de 16%) este de 29,44%. Desigur, pot fi date foarte multe exemple şi în celălalt sens (iar regimul de impozitare al veniturilor realizate de persoanele fizice este, cred eu, cel mai sugestiv dintre ele).
    Parafrazând, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, bucuroşi le-om duce toate… dacă lucrurile se mişcă din punctul de vedere al mediului de afaceri şi, pe cale de consecinţă, “producem PIB” . E clar că, în etapa actuală, circuitele economice nu funcţionează la turaţie maximă (asta ca să fiu elegant în exprimare); iar, în opinia mea, acestea nu pot fi repornite decât prin creşterea cererii agregate, iar aici am în vedere cererea solvabilă. Mă refer la putinţa de a consuma, nu doar la dorinţă, că degeaba am 100 de persoane care vor să cumpere 10 apartamente care sunt existente pe piaţă, dar acest lucru nu şi-l permit efectiv decât 2 persoane; oricum, 8 apartamente tot vor rămâne nevândute! Desigur, rămân “pe piaţă” 98 de potenţiali purtători ai cererii, dar… cam atât, iar asta nu cred că ajută prea mult economia.

    Ca să creezi cerere, este evident că ai nevoie de capitaluri volatile, temporar disponibile şi în căutare de oportunităţi de fructificare, de consum sau de economisire (care, la urma urmei, sunt tot resurse investiţionale, dar aflate în stare latentă). Cum le creez sau, dacă vreţi, cum le atrag? Prin câteva măsuri relativ simple, cel puţin la o primă vedere. Lăsăm la o parte pudoarea asta feciorelnică, prost înţeleasă şi promovăm o lege a amnistiei fiscale. Modalitatea de implementare efectivă în practică e foarte amplă şi comportă o discuţie distinctă, cu numeroase opinii pro şi contra. Nu intru acum în detalii, dar menţionez că sunt adeptul unei astfel de măsuri. Chiar dacă măsura în sine poate fi percepută ca un semn de slăbiciune a statului (şi aşa şi este), la urma urmei, totul din nimic e mai puţin decât puţin din mult. Şi, în plus, a fost aplicată de numeroase ţări, situate “mai la vest” şi care ne dau lecţii despre eficienţa colectării veniturilor bugetare.

    Doi, “arunc” bani pe piaţă şi provoc o inflaţie controlabilă, la un nivel pe care însă pot să-l ajustez ulterior exclusiv prin instrumente de politică monetară. Dincolo de discursurile politicianiste, statul nu ar avea decât de câştigat, deoarece îşi reduce astfel – într-un mod “discret şi elegant”, deşi nu foarte onest faţă de contribuabili – efortul (în termeni reali) pentru susţinerea serviciului datoriei publice interne.

    După ce provoc această “încălzire” (e adevărat, mai mult sau mai puţin artificială) a economiei, implementez o legislaţie a holdingului, “de-adevăratelea”, nu “timidă”, ca acum, chiar cu riscul de a inflama spiritele în rândul “clasei muncitoare”. Concomitent, adopt măsuri fiscale eficiente şi aplicabile în cadrul procedurilor de reorganizare a afacerilor (fuziuni, divizări etc.), că doar e criză şi astfel de operaţiuni se presupune că ar trebui să fie “la ordinea zilei”. Nu în ultimul rând, ne uităm şi noi cum au procedat alte state cu impozitarea dividendelor (de exemplu, Austria) şi trec la o relaxare fiscală a regimului fiscal al acestora, ca să nu se mai gândească orice român mai cu stare în ce ţară îşi mută rezidenţa fiscală (nu că asta ar fi ceva ilegal!).

    Ei bine, odată “puse la treabă şi scoase la suprafaţă” bazele impozabile, pot trece şi la impozitarea corespunzătoare a celor peste un anumit nivel, în vederea susţinerii măsurilor de politică socială. Accept chiar şi ideea de supraimpozitare, dar nu a muncii oneste, ci a “surplusului”, în adevăratul sens al cuvântului (şi, în special, pe proprietate şi nu pe venit)! Altfel, descurajez libera iniţiativă şi, poate, realizez o egalizare, dar nu în termeni de bunăstare, ci de pauperizare chiar şi a celor care muncesc. Acum ceva timp am participat la un seminar internaţional de fiscalitate şi, într-un anumit context, l-am întrebat pe un neamţ dacă e de stânga sau de dreapta. Mi-a răspuns fără ezitare: “Şi de stânga, şi de dreapta”. Văzându-mă mirat, mi-a explicat: până atunci când marea masă a cetăţenilor care muncesc (şi mi-a subliniat “care muncesc”) au asigurat strictul necesar unui trai decent, sunt de stânga; apoi devin de dreapta, că doar oamenii nu sunt egali şi unii folosesc cosmetice indigene, iar alţii parfum franţuzesc. Interesant răspuns, nu? Desigur “strictul necesar” şi “traiul decent” sunt două noţiuni care pot diferi în România şi Germania; doar parfumul franţuzesc e acelaşi peste tot…

    Dragoş Pătroi este managing partner al firmeide consultanţă fiscală DRP Tax Wizards şi cadru universitar ASE Bucureşti.

  • Opinie Dragoş Pătroi, DRP TAX WIZARDS: Cât de mare este mica noastră datorie publică?

    Raportat strict la analiza pur matematică a indicatorilor macroeconomici, România chiar nu ar avea motive reale de îngrijorare. Mai ales în ceea ce priveşte nivelul datoriei publice, abordată din perspectiva unei analize relative ca pondere în PIB. Cu toate că ritmul de creştere al datoriei publice (atât interne, cât, mai ales, externe) a fost unul destul de alert în ultimii doi ani, ponderea acesteia este în continuare de sub 50% în PIB, în condiţiile în care ţări considerate industrializate şi cu tradiţie din Europa vestică au o valoare supraunitară a respectivului raport. Deşi, teoretic, se pare că stăm destul de bine, nu ştiu dacă lucrurile sunt, într-adevăr, chiar “pe roze”. De ce spun asta? Personal, cred că mai important chiar decât nivelul în sine al datoriei publice este capacitatea de a rambursa respectiva datorie publică. Capacitate care, cel puţin pe termen mediu, rezidă într-o creştere economică sustenabilă şi durabilă, în măsură să conducă la redimensionarea (evident, în sensul creşterii) a PIB-ului. Degeaba ai un nivel al datoriei publice apreciat – la un moment dat – ca fiind unul rezonabil dacă, ulterior, înregistrezi o scădere a PIB-ului care va conduce la un “gol de resurse” la bugetul general consolidat şi, implicit, va face datoria ta publică ca ţară mult mai greu de suportat şi (în funcţie de amplitudinea fenomenului de contracţie a economiei) poate chiar de onorat.

    Raţionamentul anterior este valabil în condiţiile în care se menţine gradul de colectare al impozitelor şi taxelor. Dacă invocăm (perfect justificat, zic eu) actualele constrângeri şi restricţii bugetare specifice unei perioade de criză economică (nu numai pe plan intern) şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea promovării unor măsuri eficiente şi vizibile de încurajare a creşterii econo-mice, este de la sine înţeles că s-ar impune creşterea acestui grad de colectare, pentru evitarea oricăror sincope stânjenitoare privind plata serviciului datoriei publice.

    În mod paradoxal, din acest punct de vedere, chiar nu trebuie să ne îngrijoreze nivelul datoriei publice, deoarece “stăm bine” la evaziunea fiscală. Nu, chiar nu glumesc şi o să explic de ce! Dacă ponderea economiei nefiscalizate în PIB este cea care se vehiculează, înseamnă că PIB-ul are un potenţial de creştere substanţial; în consecinţă, ponderea datoriei publice în PIB-ul potenţial este mult mai redusă decât ponderea datoriei publice în PIB-ul efectiv realizat (cel din statisticile oficiale). Deci, practic, economia (în ansamblul său) dispune de resursele necesare – fie ele şi “latente” (adică, aflate, cel puţin momentan, în afara sferei de fiscalizare) – pentru a susţine rambursarea datoriei publice, cu atât mai mult cu cât reuşim să “mutăm” PIB-ul din potenţial în efectiv.

    Mereu am considerat că – aşa cum există o rată naturală a şomajului, unanim acceptată – la fel de bine există şi o rată naturală a evaziunii fiscale, deşi nu cred în “moralitatea” economiei subterane şi nici în rolul său “de supapă” a economiei oficiale. Problema care se pune este să identificăm soluţiile optime şi cele mai eficiente măsuri pentru a coborî spre acest nivel.

    Dacă lăsăm la o parte fudulia şi o moralitate prost înţeleasă şi acceptăm realitatea aşa cum e – având în vedere mai ales cauzele şi nu efectele – cred că putem folosi semnalele transmise de palierul informal în vederea stabilizării economiei oficiale şi corijării dilemelor de comportament fiscal ale contribuabililor. Da, mă refer inclusiv la declararea unui “moment zero”, după o procedură similară ca şi în cazul altor state “cu experienţă în ale democraţiei şi economiei de piaţă”.

    Datoria publică poate să scadă chiar dacă contractăm noi împrumuturi, dar doar dacă ritmul său de creştere este inferior ritmului de creştere al PIB-ului, în condiţiile cel puţin ale menţinerii gradului de colectare. În caz contrar, s-ar putea ca – nu peste mult timp – mica noastră datorie publică să ni se pară destul de mare şi de greu de suportat.

    Dragoş Pătroi este managing partner al firmeide consultanţă fiscală DRP TAX WIZARDS şi cadru universitar ASE Bucureşti.

  • Dragoş Pătroi: Ţărişoara, valuta şi străinătatea

    După Revoluţia din 1989, una nu tocmai de catifea, aveam să constat că vechile clişee legate de “străinătate” nu numai că nu dispăruseră din peisajul public, dar unele dintre ele – gen “nu a mâncat salam cu soia” sau “vrea să vândă ţara străinilor” – erau mai actuale ca oricând. Probabil, din punct de vedere politic şi electoral, dădeau foarte bine la popor, asta deşi, teoretic, ar fi trebuit să ne debarasăm de mentalităţile societăţii socialiste multilateral dezvoltate…

    Cu timpul, fenomenul de internaţionalizare a pieţelor de producţie şi de desfacere a devenit tot mai vizibil, globalizarea economică fiind noul cuvânt de ordine în lumea afacerilor; astfel, uşor-uşor, teoria lui David Korten a capătat din ce în ce mai multă consistenţă… Se pare că nici noi nu am avut prea multe opţiuni şi – mai de voie, mai de nevoie, mai direct sau mai discret – am intrat şi în NATO şi în UE (nota bene!), iar economia românească a trebuit să se integreze în această “horă competiţională”; cât de pregătiţi am fost să o facem, e deja o altă discuţie!

    Pe cale de consecinţă, sintagma privind “pericolul perfid al străinătăţii” şi-a pierdut din consistenţă şi din virulenţă şi a trebuit să fie repoziţionată în noul context. Cum a fost “reinterpretată”? Simplu, la nivel fiscal, apărând astfel unele voci în mediul public care înfierează, cu aceeaşi mânie proletară de pe vremuri, transferul bazelor impozabile din România către alte jurisdicţii fiscale mai puţin restrictive. Dincolo de retorica evident populistă, am încercat să văd care sunt abaterile de la normele legale în cazul transferului transfrontalier al profiturilor şi/sau veniturilor.

    La nivelul profiturilor, atâta timp cât există un Ghid O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer – prin care se menţionează foarte clar modul de stabilire a valorii de piaţă după “principiul lungimii de braţ” -, iar prevederile acestuia au fost asimilate la nivel de practică în spaţiul comunitar şi transpuse inclusiv la nivelul legislaţiei fiscale interne (fie în Codul fiscal sau de procedură fiscală, fie în Ordinul nr. 222/2008), chiar nu văd care e problema. Cu un singur amendament: preţul tranzacţiilor dintre persoane afiliate să fie cel de piaţă, raportat la conţinutul şi modul de întocmire şi structurare ale dosarului preţurilor de transfer. Desigur, dacă ne raportăm şi la nişte speţe (mai “neconvenţionale”) din jurisprudenţa comunitară, lucrurile devin şi mai “incitante” – asta fără a mai pune la socoteală faptul că Liniile Directoare O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer au fost revizuite în iulie 2010, fiind introduse noi prevederi legate de regimul fiscal pe care îl implică restructurarea unei afaceri.

    Pe de altă parte, la nivelul veniturilor, valul de modificări ale legislaţiei fiscale (aferente perioadei septembrie 2011 – februarie 2012) cred că au avut cel mai mare impact practic, efectiv, la nivelul regimului fiscal aplicabil veniturilor obţinute de nerezidenţi din România. Astfel, anterior apariţiei O.U.G. nr. 30/2011 (ale cărei prevederi au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2012), reconsiderarea statutului de rezidenţă fiscală se realiza dacă cel puţin unul din criteriile de stabilire a rezidenţei fiscale (reglementate la art. 7 pct. 23 Cod fiscal) nu era respectat 3 ani consecutivi, şi nu doar pe parcursul unui singur an! În plus, criteriile respective – deşi destul de restrictive – au şi un grad ridicat de risc fiscal, cel puţin atâta timp cât Normele metodologice nu definesc conceptual, ca atare, noţiunea de “centrul intereselor vitale”, ci doar fac trimitere la unele situaţii (subiective, în opinia mea!) în funcţie de care acesta se poate stabili. Nu în ultimul rând, formularele prevăzute a fi întocmite şi procedura de întocmire şi depunere a acestora (conform reglementărilor aduse de O.M.F.P. nr. 74/2012), îmi dau senzaţia că statutul de nerezident fiscal în România ar avea nevoie de un fel de “viză” a organelor fiscale.

    În ceea ce mă priveşte, cred că s-a plecat iar de la efect şi nu de la cauză. Adică am preferat să limităm posibilităţile practice de optimizare a sarcinii fiscale – privind această “magie neagră” (perfect legală însă!) a schimbării rezidenţei fiscale – decât să procedăm la o relaxare a regimului fiscal de impozitare a dividendelor. Asta în condiţiile în care ţări respectate şi cu tradiţie din U.E. (fără a mă referi aici la paradisurile fiscale “clasice” ale Europei) au înţeles mai bine “mersul lucrurilor” şi au procedat în consecinţă, acest fapt conducând la încheierea unor noi Convenţii de evitare a dublei impuneri între România şi ţările în cauză, în anii 2000 – spre exemplu, cota de impozitare a dividendelor obţinute din România de un rezident austriac nu poate depăşi 5%, conform prevederilor corelative ale Codului fiscal şi ale Legii nr. 333/2005.

    Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards.

  • Meşterul Manole şi Codul fiscal

    Să presupunem că facem parte din prima categorie, a celor de “bună-credinţă”. Deci tot schimbăm cadrul normativ ca să ce? Păi, logic ar fi, ca să construim un referenţial normativ (în domeniul fiscal) cât mai eficient. Or, una dintre condiţiile necesare în acest sens este ca actul normativ să lase “spaţii de libertate” cât mai îngus-te manifestării fenomenului de evaziune fiscală. S-a îndeplinit acest “criteriu de performanţă”? Dacă ne luăm după statisticile vehiculate – mai mult sau mai puţin oficiale – se pare că nu.

    Deşi mereu am fost adeptul teoriei că nu există metode certificate şi fidele de a cuantifica dimensiunile fenomenului de evaziune fiscală, în acelaşi timp cred că nici nu putem nega existenţa în sine a acestuia. Recitind modificările aduse legislaţiei fiscale – în general, cele ulterioare datei de 01 iulie 2010 şi, în special, cele de la nivelul procedurilor fiscale privind obligaţiile declarative şi de înregistrare ale contribuabililor – cred că măsurile coercitive implementate sunt corect şi coerent structurate. Atunci, care să fie problema cu evaziunea asta de e atât de mărişoară şi ce facem cu construcţia începută de nu reuşim să o scoatem la capăt? Personal, cred că s-a umblat la efect şi nu la cauză. Şi, astfel, s-ar putea ca toate aceste măsuri să creeze doar costuri administrative suplimentare la nivelul firmelor de bună-credinţă şi nu să conducă la diminuarea consistentă a evaziunii fiscale – “găselniţa” cu Registrul Operatorilor Intracomunitari fiind unul dintre exemplele în această direcţie. Cine ar putea juca rolul Anei din celebra baladă populară? Ce anume trebuie “sacrificat” pentru a putea implementa o construcţie durabilă a Codului fiscal? Desigur, în capul listei putem include acele reglementări legislative asimilate ca fiind o formă de agresiune exercitată asupra veniturilor contribuabililor, percepute de aceştia ca fiind legitime şi datorate exclusiv muncii şi priceperii lor.

    Prima care îmi vine în minte este cota de impozitare a dividendelor. Odată cu ajustarea acesteia până la un nivel de maxim 5%, ar putea dispărea şi tentaţia unor antreprenori de a-şi modifica (perfect legal!) statutul de rezidenţă fiscală, în jurisdicţii fiscale “ceva mai îngăduitoare” şi – nota bene! – cu care România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri. Trebuie să înţelegem că această practică nu este vreo formă de “magie neagră”, iar condamnarea ei publică nu poate rămâne decât la nivel declarativ – atâta timp cât se respectă condiţiile de la art. 7 alin. (1) pct. 23 şi 29 Cod fiscal şi reglementările de la art.118 Cod fiscal. Nu trebuie să inventăm noi roata, nici să ne uităm la regimul fiscal din paradisuri fiscale, dar cred că Austria poate fi un exemplu în direcţia impozitării dividendelor.

    Secundo, renunţarea la practica de a mai prognoza venituri bugetare semnificative din impozitarea câştigurilor de capital cred că ne poate ajuta să înţelegem mai bine diferenţa dintre Bursa de la Bucureşti şi instituţii similare din alte ţări – chiar fost socialiste şi, în prezent, comunitare.

    În al treilea rând, eliminarea discrepanţelor şi redundanţelor dintre regimul fiscal de impozitare a doi factori de producţie esenţiali – munca şi capitalul – cred, de asemenea, că ar fi o măsură benefică. Mai pe româneşte, “preţul” plătit (sub forma costurilor fiscale) pentru “a scoate banii din firmă” ar trebui să fie oarecum similar, fie că vorbim de dividende sau de salariu, pentru a diminua formele de remunerare salarială “alternativă”. În acest sens, plafonarea bazei de calcul al contribuţiilor sociale obligatorii şi la fondul de sănătate (nu numai la asigurările sociale, ca în prezent) este mai mult decât necesară. La urma urmei, nu vorbim de un impozit, ci de o taxă care – teoretic – ar trebui să ofere o contraprestaţie egală cu propria contribuţie.

    În conjunctura unei sarcini fiscale percepute ca având o tentă confiscatorie, dublată de o volatilitate normativă foarte vizibilă, este de la sine înţeles că unii contribuabili vor căuta să identifice proceduri operaţionale “intra legem”, care să le permită diminuarea gradului lor general de fiscalitate, cu încadrarea însă în “marja de eroare” a referenţialului normativ. Este vorba de aşa-numitul sistem al deductibilităţilor fiscale “ascunse” sau “aparente”, pe fond fiind vorba de proceduri fiscale alternative, deşi nereglementate conceptual, dar generate de caracterul dual al unor reguli fiscale şi norme contabile.

    Revenind la paralelismul conţinutului acestui articol cu titlul său, legenda spune că doar hărnicia şi priceperea Meşterului Manole nu ar fi fost suficiente să-şi termine lucrarea, dacă nu ar fi jertfit-o pe Ana, oricât de dragă îi era. Aşa cum nici doar măsurile coercitive (aplicate singular) cred că nu sunt suficiente pentru a diminua considerabil evaziunea fiscală, dacă nu “se umblă” şi la cauză; adică, dacă nu sunt introduse şi măsuri de “respiro” pentru contribuabili, chiar dacă acestea conduc – temporar şi pe termen scurt, imediat – la o scădere a încasărilor la bugetul general consolidat.

    Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards

  • Despre impozite şi taxe: când cafe concert-ul devine manea…

    Şi, totuşi, dacă tot renunţăm la predictibilitatea, atât de necesară, a legislaţiei fiscale, măcar să ştim de ce o facem; parafrazându-l pe Caragiale, am putea spune: “Să se modifice primesc, dar să se schimbe ceva”. Altfel spus, ce am obţinut şi ce avem, în urma acestui adevărat război al nervilor?

    Ca să fim corecţi şi obiectivi, trebuie să admitem că modificările fiscale ale ultimilor ani au condus la un cadru normativ marcat de progrese evidente (în special, la nivelul procedurii fiscale) pe linia depistării şi sancţionării economiei nefiscalizate. Foarte bine! În plus, avem o legislaţie armonizată, în mare parte, cu directivele europene din domeniu. Corect spus, “în mare parte”… deoarece, parcurgând ultimele modificări legislative, nu pot să nu remarc că acestea nu conţin referiri la transferul “de afacere”, grupul de TVA, grupul fiscal sau corelarea amortismentului fiscal cu cel economic. Deşi e adevărat că unele dintre aceste prevederi se regăsesc, oarecum, şi în actualul referenţial normativ, forma mai mult sau mai puţin incipientă în care acestea se prezintă implică evidente riscuri de retratare fiscală, în raport cu eventuala lor operaţionalizare în practică.

    Nu pot nega că mă aşteptam la un set consistent şi bine articulat de reglementări care să contribuie la conservarea parametrilor de lichiditate la nivelul grupurilor de firme; pe scurt, la o legislaţie fiscală coerentă specifică holding-urilor. Nu neapărat sub forma unei legi speciale, care ar putea inflama spiritele, ci sub forma unor reglementări presărate “ici şi colo, în părţile esenţiale”, în cuprinsul Codului fiscal. Spre exemplu, referitor la transferul de active (sau de afacere, în unele accepţiuni comunitare), rămân în continuare mici semne de întrebare legate de încadrarea unei operaţiuni ca şi transfer global, al unui tot unitar (în loc de livrare individuală de bunuri), deşi acest fapt este esenţial pentru a atrage aplicarea “facilităţii fiscale la nivel de TVA”. Cred că se impunea clarificarea explicită a acestui aspect, mai ales în actuala conjunctură economică, în care operaţiunile de reorganizare a afacerilor se presupune că ar trebui să fie “la ordinea zilei”.

    Mergând pe acest fir logic, aş fi văzut necesară şi “punerea de acord” a amortismentului fiscal cu cel economic, atât raportat la permisivitatea utilizării metodelor de amortizare, cât şi la reducerea duratelor normale de utilizare a mijloacelor fixe (apropo, limita valorică minimă privind încadrarea în categoria mijloacelor fixe nu s-a mai modificat cam de multişor…). De asemenea, o detaliere coerent structurată şi referitoare la regulile fiscale aplicabile în cazul unui grup de interes economic cred că ar fi fost destul de bine primită de mulţi contribuabili.

    Ce am primit în schimb? Nimic din toate acestea, ci ceea ce generic denumim “deductibilitatea fiscală de 50%” (sincer, în opinia mea, mai mult o măsură de PR, decât de încurajare reală a mediului de afaceri), posibilitatea renunţării la calitatea de plătitor de TVA oricând pe parcursul anului fiscal (evident, în anumite condiţii), redefinirea bunurilor de capital prin corelarea duratei de utilizare cu cea de amortizare fiscală, corelarea termenului de depunere a declaraţiei informative 394 cu cel al decontului de TVA formular 300, ceva incidenţe fiscale la nivelul contribuţiilor sociale obligatorii, la nivelul operaţiunii de ajustare a TVA şi la nivelul valorii fiscale rămase neamortizată aferentă părţilor înlocuite din componenţa mijloacelor fixe amortizabile şi, în mare, cam atât.

    A afirma că, în ultimii ani, nu s-a făcut nimic sau nu s-a încercat măcar modernizarea legislaţiei fiscale mi se pare chiar o ipocrizie. Dar totul depinde la ce ne raportăm. La ceea ce era înainte ? Atunci, e totul ok. Dacă însă ne raportăm la ceea ce se întâmplă acum în alte jurisdicţii fiscale – din punctul de vedere al unei analize fiscale comparative – s-ar putea să nu mai fie totul ok; şi asta deoarece nici cota unică de 16% nu mai e ce a fost pe vremuri (cotă care, între noi fie vorba, nu a fost chiar atât de “unică”, încă de la începuturile ei). Lumea se schimbă, conjuncturile evoluează şi se transformă şi s-ar putea să constatăm – fără măcar să ne dăm seama la început – că actualul referenţial normativ din domeniul fiscal tinde să semene, tot mai mult, cu o manea de prost-gust: melodioasă în aparenţă, dar lipsită de consistenţă şi cu dese schimbări de ritm, care conduc (inevitabil) la numeroase dezacorduri. Poate că, în 2005 şi în perioada imediat următoare, ritmurile erau ale unui cafe concert de calitate şi multă lume (a se citi investitorii) se înghesuia să prindă un loc pe ringul de dans, dar, între timp, “notele” s-au schimbat, iar ringul de dans, încet, încet, devine din ce în ce mai gol… Îmi place să cred că avem puterea şi înţelepciunea să schimbăm iarăşi repertoriul – aşa, ca în 2005! – înainte ca sala să rămână goală; pentru că, atunci când investitorii reprezentativi, nerezidenţi sau autohtoni, se vor retrage “din scenă”, poate că nu vor mai fi aici “ca să scoată banii din ţară”, dar noi nici măcar nu vom mai avea pe cine arunca vina pentru neputinţa noastră. Şi, tot atunci, s-ar putea ca melodia “la modă” să fie nu Simfonia nr. 5 în C Minor a lui Beethoven, ci celebra manea “Cine-o fi de vină, cine-o fi greşit”.

    Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards.