BusinessMagazin

Tag: domnitor

  • Casa Bosianu, vila celui mai mare jurist al secolului al XIX-lea care l-a adăpostit în secret pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza

     A fost construită cu mult timp înainte de amenajarea frumosului parc şi imobilul l-a găzduit inclusiv pe Alexandru Ioan Cuza chiar înainte de Unirea Principatelor Române, de la 24 ianuarie 1859. Casa Bosianu, căci despre ea este vorba, adăposteşte în prezent biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române.
     
    „Este o casă care are într-adevăr o istorie foarte bogată, atât prin personalitatea proprietarului ei, pentru  că este vorba de Constantin Bosianu, cât şi pentru ce s-a întâmplat în această casă de-a lungul istoriei, până în zilele noastre. Pentru că, la ora actuală, este sediul bibliotecii Institutului Astronomic al Academiei Române, deci, iată, ea continuă să fie vie”, a afirmat într-un interviu filmat pentru Descoperă Magda Stavinschi, astronom şi fost director al Institutului Astronomic al Academiei Române.
     

  • Opinie: Călătoriile lui Ştefan cel Mare prin istoria modernă şi contemporană a României

    La data cu pricina, Chişinăul devenea al doilea oraş ca mărime al României (cu 155.000 de locuitori), după Bucureşti, care avea 640.000 de locuitori, iar românii din Basarabia reprezentau 56,2% din populaţie, aşadar deţineau majoritatea absolută în provincie.

    Parte componentă a Voievodatului Moldovei, teritoriul dintre Prut şi Nistru a ajuns în “proprietatea” Imperiului Ţarist în anul 1812, la încheierea războiului ruso-turc.

    În 1918, în urma bolşevizării Rusiei, Basarabia îşi proclamă independenţa faţă de colosul roşu care tocmai se năştea, pentru ca, în acelaşi an, să se alăture Regatului României.

    În 1940, urmare a ultimatumului sovietic intervenit ca efect al parafării prieteniei dintre Hitler şi Stalin, Rusia sovietică ocupă şi anexează Basarabia.

    Peste doar un an, în 1941, armata română trece Prutul şi eliberează Basarabia.

    Peste încă trei ani, în 1944, mărşăluind “na Berlin”, bolşevicii înşfacă iar Basarabia şi o rebotează Republica Sovietică Moldovenească. Şi aşa rămân lucrurile până în 1991, când Republica Sovietică Moldovenească îşi declară independenţa faţă de agonicul Imperiu Roşu, devenind ceea ce este şi acum: Republica Moldova.

    La zece ani de la Unirea cu România, în 1928, la Chişinău a fost dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare, lucrare a sculptorului basarabean Alexandru Plămădeală.

    Urmând cursul sinuos şi tragic al istoriei, statuia a fost trimisă în “refugiu”, la Vaslui, în anul 1940, pentru a evita o întâlnire cu trupele bolşevice. La Vaslui, domnitorul s-a simţit ca acasă, că doar tot în Moldova ajunsese.

    După ce ostaşii români au trecut Prutul, conform celebrului ordin, i-a urmat şi Ştefan care, în 1942, a fost re-instalat pe soclul său, la Chişinău.

    Nici nu s-a uscat cimentul prea bine, că domnul Moldovei a trebuit să fie mutat din nou, în 1944. De data asta a ajuns într-un loc unde nu mai fusese niciodată – la Craiova.

    Ruşii, care invadaseră şi anexaseră din nou Basarabia, au băgat de seamă că statuia domnitorului nu mai era la locul ei şi au tocmit iscoade care să afle unde se ascunde aceasta. Nu că le-ar fi păsat prea tare de Ştefan, dar acuzau lipsa unui “obiect de inventar” din patrimoniul provinciei recent re-ocupate. Iscoadele şi-au făcut datoria, iar Ştefan a fost găsit la reşedinţa sa conspirativă din Craiova, de unde a fost adus la locul de baştină, la Chişinău, unde a fost ascuns printre copacii din Parcul Central al oraşului.

    Abia în anul 1990, Ştefan a ajuns pe locul şi pe soclul unde se găseşte încă şi astăzi, la intrarea în parcul, care acum îi poartă numele, din centrul Chişinăului.

    Ce va fi de acum încolo rămâne de văzut.

  • Băsescu: “Este un eveniment important pentru Biserica Ortodoxă Română, pentru credincioşii ortodocşi”

    Sărbătoarea, arată preşedintele, “are loc, nu întâmplător, într-un timp şi într-un loc de care viaţa martirilor Brâncoveni este profund legată. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 drept «Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni» în Patriarhia Română, iar Biserica «Sfântul Gheorghe – Nou» adăposteşte trupul voievodului martir Constantin Brâncoveanu adus în ţară de către soţia sa, doamna Maria, pentru a fi înmormântat în frumoasa ctitorie pe care voievodul a ridicat-o în capitala ţării”.

    Şeful statului afirmă în continuarea measajului:

    “Este un eveniment important pentru Biserica Ortodoxă Română, pentru credincioşii ortodocşi şi, fireşte, este un moment extraordinar de emoţionant pentru noi toţi, cei care am dorit să cinstim împreună memoria unui domnitor care a însemnat atât de mult în istoria noastră, în spiritualitatea şi în cultura românească. Privind în urmă la ceea ce au dăruit Brâncovenii în istoria României, suntem invitaţi să reflectăm la exemplaritatea unui destin pe deplin asumat, în spiritul jertfei şi al credinţei mărturisitoare.

    Cunoscut şi preţuit în întreaga Europă, Constantin Brâncoveanu şi-a sumat integral misiunea care i-a fost încredinţată ca voievod al Ţării Româneşti. Într-o perioadă politică dificilă, la confluenţa dintre Răsărit şi Apus, Constantin Brâncoveanu a răspuns în egală măsură vocaţiei sale de om politic, dar şi de ctitor şi cărturar, împlinind, în chip strălucit, destinul domnitorului luminat, preocupat de artă şi cultură, asemenea marilor principi ai Renaşterii. De numele său se leagă numeroase ctitorii în frumosul stil brâncovenesc, Academia domnească din Bucureşti înfiinţată la 1694, şcoli superioare şi biblioteci care au devenit centre de cultură rivalizând cu cele din Apusul Europei şi, nu în ultimul rând, tipărirea Bibliei de la Bucureşti, prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi scrisă în limba română, toate acestea echivalând cu un înalt act de cultură şi spiritualitate, prin care domnitorul a rămas în conştiinţa naţională. Această plurivalenţă a preocupărilor sale ne face să vorbim despre o «epocă brâncovenească» înţelegând prin aceasta o perioadă de înflorire în spiritul unei unităţi care, cu siguranţă, a pregătit intrarea noastră în modernitate.

    Suntem un popor cu numeroase modele demne de urmat. Noi, contemporanii, avem privilegiul de a-i cinsti cum se cuvine pe Brâncoveni şi, totodată, datoria de a încerca să le urmăm exemplul. Mă bucur că evenimentul de astăzi readuce în conştiinţa naţională unul dintre cele mai strălucite figuri politice şi culturale din istoria noastră medievală. Destinul Brâncovenilor, urmat şi de moartea lor martirică la Constantinopol în anul 1714, dovedeşte forţa cu care un om a fost capabil să schimbe în bine destinul ţării sale, chiar cu preţul jertfei propriei vieţi şi aceea a fiilor săi.

    Curajul mărturisirii, fermitatea în apărarea adevărului şi a dreptăţii sunt condiţiile fără de care destinul unei comunităţi nu poate fi imaginat. Dacă noi toţi vom înţelege şi vom asuma cu deplină responsabilitate această lecţie de viaţă, vom avea şansa să continuăm destinul pe care voievodul Brâncoveanu l-a dorit pentru poporul său. Istoria evoluează, antrenându-ne în transformările ei, şi sunt convins că este necesar, mai mult ca oricând, să ne păstrăm fidelitatea faţă de toate aceste repere care ne pot orienta spre progres, spre modernizare, spre dezvoltarea potenţialului extraordinar de care dispunem.

    Am încrederea că sărbătoarea de astăzi va fi un prilej de bucurie şi de speranţă pentru toţi românii şi, mai ales, pentru cei care, având respect pentru alegerea şi jertfa martirilor Brâncoveni, vor păstra vie amintirea lor.”