BusinessMagazin

Tag: divertisment

  • PwC: Industria de media si divertisment din România va atinge pragul de 3 miliarde dolari în 2019. Este cea mai mică piaţă din regiune

    Industria de media şi divertisment din România va atinge în 2019 pragul de 3 miliarde de dolari, în creştere cu 7,1% comparativ cu 2018, însă rămâne cea mai mică piaţă din Europa Centrală şi de Est (ECE), conform celei de-a 20-a ediţii a raportului PwC Global Entertainment & Media Outlook 2019-2023 (GEMO). Până în 2023, rata de creştere medie anuală va depăşi 6%, urmând ca valoarea pieţei să ajungă la 3,8 miliarde dolari, spun reprezentanţii companiei într-un comunicat de presă.

    „Urmând tendinţa globală, personalizarea şi digitalizarea sunt adoptate tot mai rapid şi pe piaţa de media şi divertisment din România, estimările raportului indicând că acest segment va avea cele mai mari rate de creştere până în 2023. Această evoluţie va genera o concurenţă tot mai agresivă pe piaţă, dar şi un val de investiţii în inovaţie. Rezultatul va fi o lume media în care consumatorii, inclusiv din România, vor putea controla şi selecta pe scară largă tipul de conţinut la care îşi doresc să aibă acces folosind mijloace tot mai diverse, fie că vorbim de dispozitive inteligente, soluţii Over-The-Top (OTT), casa inteligentă sau maşina conectată la internet”, spune Florin Deaconescu, Partener şi Liderul echipei de servicii dedicate sectorului de tehnologie, Media şi Telecom, PwC România.

    Valoarea pieţei de servicii OTT (ex. Netflix şi HBO Go) din România a avut cea mai mare creştere pe piaţa media şi de divertisment, de circa cinci ori, din 2014 până în prezent, fiind estimată în acest an la 24 milioane dolari.  Până în 2023, va continua să fie cel mai dinamic segment din piaţa media, cu o rată medie anuală de 18,7%, ajungând la 44 milioane dolari.

    A doua cea mai mare creştere la nivelul pieţei este estimată pentru segmentul de jocuri video şi e-sports (sporturi electronice), de 10,79%, atingând 136 milioane dolari în acest an şi 187 milioane dolari în anul 2023. Pe al treilea loc se află publicitatea pe internet, cu un avans mediu anual de 9,5%, de la o valoare de 112 milioane dolari în acest an la 157 milioane dolari peste patru ani.

    Principalele concluzii ale raportului pentru România

    Cheltuielile pentru accesul la internet continuă să deţină prima poziţie la nivelul pieţei, de 43,5%, însumând 1,31 miliarde dolari. Până în 2023, acestea vor totaliza 1,77 miliarde dolari, reprezentând 46% din piaţă.Televiziunea şi conţinutul video consumat acasă vor avea o uşoară creştere, previzionată la 1,56%, care va genera venituri de 537 milioane dolari în 2023, comparativ cu 506 milioane dolari în 2019. Acesta este al doilea cel mai mare segment din România în termeni de venituri generate, după accesul la internet.

    În acest context,  veniturile  din publicitatea TV vor creşte de la un nivel estimat de 384 milioane dolari în acest an, la 529 milioane dolari în 2023, cu o rată de creştere medie de 8,5% pe an. După doi ani de scădere, segmentul radio, muzică şi podcast este aşteptat să crească de la 35 milioane dolari în acest an până la 41 milioane dolari, peste patru ani.

    În schimb, segmentul ziarelor şi revistelor tipărite din România îşi va continua scăderea din ultimii ani, în linie cu evoluţia globală, de la 89 milioane dolari în 2019 la 77 milioane dolari în 2023.  Potrivit raportului Reuters Institute Digital News Report, doar 18% dintre români mai citesc ştiri pe print, sursele online şi social media dominând consumul. Deşi citesc ştirile, în principal, pe dispozitive digitale, doar 11% din cititori plătesc pentru ştirile online.

    Piaţa de carte din România va urca de la 109 milioane dolari în 2019 la 119 milioane de dolari în 2023. Vânzarea de bilete va rămâne pentru industria cinematografică principala sursă de venituri, care vor atinge aproximativ 97 de milioane dolari până în 2023, cu o creştere medie anuală de 4,67%. Segmentul media B2B (Business to business) din România, care cuprinde anuarele şi cataloagele cu informaţii de afaceri şi publicitatea din acestea, revistele nişate, cărţile profesionale, târgurile şi expoziţiile, a fost evaluat la 265 milioane dolari în acest an, urmând să crească la 304 milioane dolari în 2023.

    Şi pentru piaţa de publicitate outdoor urmează patru ani cu o creştere anuală medie de 5,7%, de la 41 milioane dolari în 2019, la 51 milioane dolari în 2023.Comparativ, la nivelul Europei Centrale si de Est (ECE) piata de media si divertisment va avea un ritm mediu de crestere de aproximativ 5,7% si va ajunge la venituri totale de aproximativ 77 de miliarde dolari în 2023. Cea mai mare piaţă este Rusia, fiind urmată de Polonia şi Turcia.

    Raportul Global Entertainment & Media Outlook analizează 14 segmente ale industriei de media şi divertisment din 53 de teritorii şi facilitează compararea datelor referitoare la consumatori şi cheltuielile de publicitate. Segmentele acoperite de acest raport sunt; cărti, media B2B, cinema, acces la internet, publicitate pe internet, ziare şi reviste, muzică, radio şi podcasturi, publicitate outdoor, video OTT, televiziune tradiţională şi consum de video acasă, publicitate TV, jocuri video şi sporturi electronice, realitate virtuală.

     

  • Cum trăieşte acum actorul Dragoş Moştenescu după ce a părăsit definitiv România şi a luat-o de la ZERO în Anglia: „În România se practică un divertisment bazat pe defectele primare ale omului”

    Aş vrea să ştiu dacă aţi venit definitiv sau sunteţi doar în trecere?
     
    E foarte greu de spus asta, sunt aici de vreo trei luni şi jumătate şi am intenţia de a mă dezvolta pe planul profesional pe care l-am avut şi în ţară, adică divertisment muzică şi comedie. Aş dori să dezvolt relaţii aici în UK şi în Londra. Ştiu că e o piaţă dificilă dar ofertele sunt mult mai atrăgătoare, iar important e să-ţi placă şi să-ţi doreşti să faci asta în continuare.
     
    În funcţie de ceea ce voi realiza aici voi de cine la momentul oportun dacă îmi aduc şi familia aici pentru a ne stabili în Anglia sau nu. Scopul a acesta este cu siguranţă, pentru că a mă întoarce înapoi nu e doar o problemă de direcţie, ci şi de faptul că acasă fetele sunt prea puţine şi nu pe gustul meu în ultimul timp.
     
    Ce înseamnă asta?
     
    Divertismentul din ţară se bazează foarte mult pe muzică. Iar în România şi-au făcut apariţia în ultima perioadă curente noi, cu tente turco-balcanice care pe mine unul nu mă pasionează foarte mult. Iar în partea de comedie, lucrurile sunt foarte subţiri, iar cele de la televizor sunt şi mai subţiri decât cele de pe scenă care cât de cât mai există.
     
    Tineretul îşi dă silinţa şi face piese după piese, dar după ce plăteşti actorii constaţi că nu sunt foarte rentabile. Am făcut şi asta, iar tu, ca producător, rămâi cu mai nimic, din cauza că nivelul de trai este aşa cum este şi nu poţi pune un bilet în vânzare la un preţ ridicat.
     
    Astfel, încasările sunt la limita cheltuielilor şi evident că nu e rentabil. Şi ca să facem  o paranteză, oferta de acest gen de la televizor nu mai este foarte bogată deoarece lumea merge pe scandal, politică şi alte lucruri de acest gen, iar ce avem acum este un divertisment bazat pe defectele primare ale omului.
     
    Iar acest fapt nu e nimic nou, noi ca naţiune, practicăm acest lucru de foarte mult timp. Umorul s-a calat pe prost, pe beţiv, pe idiot, şchiop, pe orb şi pe chestiunea că scoatem umorul din handicap, ceea ce în oricare loc din lume nu e permis şi nu e OK. De asemenea facem haz pe statutul de prost plătit al românului, ceea ce iarăşi nu OK.
     
     Într-un interviu acordat în exclusivitate Ziarului Românesc, artistul explică de ce a ales Londra şi dacă are de gând să se stabilească definitiv aici. Dragoş Moştenescu mai vorbeşte şi despre problemele din divertismentul românesc şi despre faptul că producătorii români au renunţat la calitate pentru un gen de umor grosier, dar care se vinde imediat, scrie ziarulromanesc.net
     

     

  • Soluţia autorităţilor din Senegal pentru problema supraaglomerării din capitală: construcţia un oraş în stil futurist, cu o investiţie de 2 miliarde de dolari

    Liderii senegalezi şi-au propus de mult timp să construiască un nou centru urban care să rezolve problema supraaglomerării capitalei Dakar. Cu o populaţie care depăşeşte trei milioane de locuitori, oraşul se confruntă zilnic cu blocaje în trafic, microbuze înghesuite şi grupuri mari de şomeri.

    Proiectul de dezvoltare a noului oraş – Diamniadio Lake City (DLC), promite să atenueze o parte din această presiune. După ce au obţinut aprobarea în 2013, dezvoltatorii au spus că vor finaliza construirea oraşului futurist de 2 miliarde de dolari, situat la 20 de mile de Dakar, până în 2035. La sfârşitul anului trecut, ministrul responsabil de proiect, Cheikh Kanté, a anunţat că acesta este în proporţie de 80% complet.

    Când va fi terminat, Diamniadio se va întinde pe 4.000 de hectare şi va cuprinde un parc industrial, facilităţi de divertisment şi o universitate pentru aproximativ 30.000 de studenţi. Proiectul va oferi, de asemenea, o combinaţie de locuinţe de lux, de clasă mijlocie şi low-cost pentru aproximativ 350.000 de locuitori.

    Pe lângă reducerea aglomeraţiei, dezvoltarea face parte dintr-o strategie naţională de promovare a creşterii economice. Deşi economia Senegalului creşte cu aproximativ 6% anual, datoria publică a crescut la aproape 61% din PIB.

    Criticii proiectului se tem că investiţia de 2 miliarde de dolari va scufunda ţara şi mai mult în datorie. Ei sunt, de asemenea, sceptici în ceea ce priveşte motivaţia autorităţilor, deoarece anunţul legat de lansarea proiectului a fost făcut în perioada   campaniei de realegere a actualului preşedinte, Macky Sall. Alţii se tem că proiectul va fi inaccesibil pentru majoritatea locuitorilor din Senegal.

    În ciuda acestor preocupări, oraşul este totuşi o capodoperă de planificare urbană. Diamniadio Lake City (DLC), combină arhitectura contemporană şi abstractă cu elemente din istoria şi cultura bogată a naţiunii. Designul DLC a fost inspirat de cultura şi peisajul senegalez. Cel mai faimos copac din Senegal, baobabul, a fost o sursă esenţială de inspiraţie pentru proiect.

    Deşi pot trăi timp de 2.500 de ani, baobabii au fost victime ale schimbărilor climatice şi temperaturilor globale în creştere. DLC lucrează pentru a combate aceste forţe prin instalarea de acoperişuri verzi şi implementarea tehnologiilor de energie regenerabilă. Printre materiale utilizate în construcţia oraşului se numără cuprul, sticla, oţelul şi panourile de beton, care se conectează pentru a forma un mozaic strălucitor de clădiri.

    DLC este situat la doar 15 minute de la noul aeroport internaţional Blaise Diagne din ţară. După finalizare, va găzdui propria gară. Centrul de divertisment al oraşului are un mall, o bibliotecă naţională şi locuinţe rezidenţiale de ultimă generaţie. Acesta include, de asemenea, un hotel de cinci stele.

  • Poveşti în zbor

    În loc de ecrane, aceasta a pus în buzunarele de pe spătarele scaunelor din avioanele sale caiete cu coperţi cartonate împreună cu bileţele care invită pasagerii să scrie ceva despre călătoria lor, care să poată fi citit apoi de alţi pasageri.

    A apărut astfel proiectul Shared Stories, în care persoane de diverse naţionalităţi, vârste sau meserii povestesc în scris sau cu desene câte ceva despre călătoria lor ori despre ei, ca şi cum ar scrie în propriul jurnal.

    Caietele rămân în avion, pentru a putea fi citite, pe durata zborului, de alţi pasageri care ar putea dori şi ei să adauge ceva, continuând povestea.

  • Cum arată si unde este cel mai mare parc de distracţii indoor din România – GALERIE FOTO

    Accesul adulţilor şi al copiilor cu vârsta mai mare de 15 ani este posibil prin intermediul cardului Superland, ce se emite cu ocazia primei vizite.

    Cu ajutorul acestui card vizitatorii pot accesa nenumăratele atracţii sau pot achiziţiona diferite produse în interiorul parcului de distracţii.

    În curând va fi lansată aplicaţia Superland, disponibilă tuturor posesorilor de card, aplicaţie prin intermediul căreia utilizatorii pot vizualiza soldul propriului cont, pot achiziţiona bilete la evenimente sau pot planifica propria petrecere.

    La fiecare vizită, copiii a căror vârstă nu depăşeste 15 ani vor primi o brăţară pe care este inscripţionat numărul vestiarului alocat. Această brăţară este conectată la cardul adultului pe care îl însoţeşte fiind astfel posibil, prin scanarea acesteia, să fie identificat atât numele copilului cât şi datele de contact ale însoţitorului acestuia.
    Totodată, în perioada imediat următoare va fi finalizată implementarea sistemului de localizare RFID, care oferă adulţilor posibilitatea de a afla, cu o acurateţe de 2 metri, unde anume este copilul lor, utilizându-şi propriul telefon.

    Copiii cu vârsta mai mare de 4 ani se vor distra explorând Insula Piraţilor, spaţiu de joacă de 1400 metri pătraţi, structurat pe 4 etaje. Acesta include tobogane, trambuline, piscine cu bile, triciclete, perete de căţărat, tunuri cu bile din burete şi nenumărate trasee de explorat.

    Zona destinată copiilor cu vârsta cuprinsă între 1 şi 3 ani, Mini Land, este special amenajată pentru confortul şi siguranţa acestora, şi include mini maşinuţe, tobogane, trambuline, un mini carusel.

    Curajoşii îşi pot testa abilităţile de coordonare explorând Indiana Cruise, un traseu de aventură extrem de interactiv şi distractiv, copiii fiind în permanenţă susţinuţi cu ajutorul elementelor de siguranţă.

    O premieră în România o reprezintă cinematograful 8D, unde imaginile sunt proiectate pe un ecran de 360 grade, iar elementele vizuale sunt completate de o multitudine de efecte speciale: vânt, ceaţă, ploaie, cutremur etc,scrie http://newsbv.ro/

  • Compania Comcast a crescut oferta pentru achiziţia Sky la 34 de miliarde de dolari

    Oferta făcută miercuri de Fox, care încearcă să cumpere Sky din decembrie 2016, era cu 12% mai mare decât cea anterioară a grupului rival american Comcast.

    Bătălia pentru cea mai mare companie pay-TV din Marea Britanie reflectă modificări majore în industria de divertisment mondială. Cele mai mari grupuri de media din lume sunt angrenate într-o luptă pentru tranzacţii de mai multe zeci de miliarde de dolari, pentru a putea concura cu platformele online Netflix şi Amazon.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Una dintre cele mai vechi industrii este în pragul dispariţiei. Este un exod în masă spre Internet, iar efectul este dramatic

    În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcţionează a trebuit să treacă prMai peste tot în lume ziarele dispar. Se vorbeşte de extincţia lor, deoarece exodul în masă spre Internet are un efect dramatic asupra tirajelor, care se prăbuşesc. Veniturile din reclame scad. Banii se duc la coloşii internetului Google şi Facebook, acum sursa preferată de ştiri, divertisment şi opinii. Ca să supravieţuiască, jurnalismul de calitate trebuie să se adapteze sau să se reinventeze.

    in transformări uneori dramatice şi să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenţii de ştiri cu greutate, cum este Reuters.

    În SUA, numărul jurnaliştilor angajaţi cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane şi dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democraţie a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.

    Însă în Occident, mai multe nume mari şi-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spaţiului cibernetic sunt acum aţintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post şi The Guardian, din Marea Britanie, şi-au construit o prezenţă masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primeşte numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă aceşti vizitatori virtuali citesc conţinutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.

    The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, şi Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuţii băneşti. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.

    Despre aceste adaptări şi despre viitorul jurnalismului vorbeşte, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.

    Când am anunţat că părăsesc Bloomberg View pentru secţiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulţi dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproşat cu blândeţe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?

    Nu-i puteam învinovăţi că sunt scoşi din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriţă tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera şi ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informaţia vrea să fie liberă».

    Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media îşi va pune conţinutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Şi, în general, ar trebui să pariaţi mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicaţii care spun: «Dacă doriţi să ne citiţi, va trebui să vă abonaţi».

    După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universităţii New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conţinut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimişti în ceea ce priveşte şansele ca oricine altcineva din afacerile cu ştiri să insiste pe un model cu «conţinut gratuit».

    Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcţioneze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reuşit, motiv pentru care atât de multe ziare şi reviste se luptă să rămână pe linia de plutire şi multe publicaţii web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reuşit să-l facem să funcţioneze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiţionale.

    Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferaţi, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulţumiţi să spună că vom fi puşi pe linie moartă de concurenţa din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriţă aş fi putut chiar eu face câteva astfel de declaraţii. Şi eu, şi acei critici am greşit. Mass-media tradiţională poate supravieţui foarte bine concurenţei pentru cititori. Competiţia pentru publicitate este cea care ne omoară.

    Timp de mai bine de un secol, revistele şi ziarele au fost cunoscute sub numele de «piaţă cu două părţi»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noştri, iar odată ce v-aţi abonat, v-am vândut ochii celor care-şi fac reclamă la noi.

    Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să ştiţi, banii obţinuţi de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi şi livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieşirii pe teren şi al scrierii poveştilor tipărite pe acele pagini. Şi probabil aţi fi uimiţi de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.

    Însă şi aşa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-şi facă publicitate puteau transmite informaţii despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la preţuri mici, iar clienţii de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviţi pentru nou-nouţul model Chevy Impala din 1985.
    Apoi a venit internetul şi, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Şi în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depăşită cererea pentru publicitate.

    Companiile care au câştigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experienţă îndelungată în a alătura anunţuri cu conţinuturi media atrăgătoare. Nu au câştigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajaţi care produc materiale provocatoare. Companiile care câştigă – mai ales Google şi Facebook – obţin conţinut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.

    Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Şi, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru ştirile şi opiniile şi caricaturile pe care le consumaţi, fie vom ieşi din afaceri.

    Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcţiona ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărţi sau excursii.

    Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur şi simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opţiuni: unele articole pot fi finanţate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susţinute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferenţiezi între aceste soluţii. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.

    Însă toate aceste strategii au şi defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcţioneze, este nevoie de un brand prestigios şi cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliştii.

    Deşi formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic şi executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanţat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând poveşti care le măgulesc opiniile şi produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că ţin cititorii informaţii.

    O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Şi, în ceea ce priveşte ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conţin.

    Dar dacă nu îţi plac aceste opţiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulţi dintre voi v-aţi obişnuit cu ideea că ştirile ar trebui să fie gratuite şi vă enervaţi când vi se cere să plătiţi pentru ele.

    În momentul de faţă, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră faţă de acest subiect, majoritatea paywallurilor au şi găuri. Şi da, ştim despre trucurile pe care le folosiţi pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicaţii adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă aşteptaţi ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puţin de concurenţa site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situaţia, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie şi nu ceva ce-aş putea şti despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
    Şi acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundenţă de jurnalism măreţ din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce priveşte cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârşitul zilei, oricât de multă informaţie ar vrea să fie liberă, jurnaliştii va trebui să fie plătiţi.“

  • Un rămas bun jurnalismului la liber

    În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcţionează a trebuit să treacă prin transformări uneori dramatice şi să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenţii de ştiri cu greutate, cum este Reuters.

    În SUA, numărul jurnaliştilor angajaţi cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane şi dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democraţie a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.

    Însă în Occident, mai multe nume mari şi-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spaţiului cibernetic sunt acum aţintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post şi The Guardian, din Marea Britanie, şi-au construit o prezenţă masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primeşte numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă aceşti vizitatori virtuali citesc conţinutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.

    The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, şi Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuţii băneşti. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.

    Despre aceste adaptări şi despre viitorul jurnalismului vorbeşte, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.

    Când am anunţat că părăsesc Bloomberg View pentru secţiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulţi dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproşat cu blândeţe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?

    Nu-i puteam învinovăţi că sunt scoşi din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriţă tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera şi ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informaţia vrea să fie liberă».

    Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media îşi va pune conţinutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Şi, în general, ar trebui să pariaţi mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicaţii care spun: «Dacă doriţi să ne citiţi, va trebui să vă abonaţi».

    După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universităţii New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conţinut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimişti în ceea ce priveşte şansele ca oricine altcineva din afacerile cu ştiri să insiste pe un model cu «conţinut gratuit».

    Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcţioneze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reuşit, motiv pentru care atât de multe ziare şi reviste se luptă să rămână pe linia de plutire şi multe publicaţii web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reuşit să-l facem să funcţioneze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiţionale.

    Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferaţi, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulţumiţi să spună că vom fi puşi pe linie moartă de concurenţa din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriţă aş fi putut chiar eu face câteva astfel de declaraţii. Şi eu, şi acei critici am greşit. Mass-media tradiţională poate supravieţui foarte bine concurenţei pentru cititori. Competiţia pentru publicitate este cea care ne omoară.

    Timp de mai bine de un secol, revistele şi ziarele au fost cunoscute sub numele de «piaţă cu două părţi»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noştri, iar odată ce v-aţi abonat, v-am vândut ochii celor care-şi fac reclamă la noi.

    Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să ştiţi, banii obţinuţi de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi şi livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieşirii pe teren şi al scrierii poveştilor tipărite pe acele pagini. Şi probabil aţi fi uimiţi de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.

    Însă şi aşa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-şi facă publicitate puteau transmite informaţii despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la preţuri mici, iar clienţii de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviţi pentru nou-nouţul model Chevy Impala din 1985.
    Apoi a venit internetul şi, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Şi în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depăşită cererea pentru publicitate.

    Companiile care au câştigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experienţă îndelungată în a alătura anunţuri cu conţinuturi media atrăgătoare. Nu au câştigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajaţi care produc materiale provocatoare. Companiile care câştigă – mai ales Google şi Facebook – obţin conţinut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.

    Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Şi, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru ştirile şi opiniile şi caricaturile pe care le consumaţi, fie vom ieşi din afaceri.

    Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcţiona ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărţi sau excursii.

    Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur şi simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opţiuni: unele articole pot fi finanţate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susţinute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferenţiezi între aceste soluţii. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.

    Însă toate aceste strategii au şi defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcţioneze, este nevoie de un brand prestigios şi cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliştii.

    Deşi formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic şi executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanţat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând poveşti care le măgulesc opiniile şi produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că ţin cititorii informaţii.

    O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Şi, în ceea ce priveşte ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conţin.

    Dar dacă nu îţi plac aceste opţiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulţi dintre voi v-aţi obişnuit cu ideea că ştirile ar trebui să fie gratuite şi vă enervaţi când vi se cere să plătiţi pentru ele.

    În momentul de faţă, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră faţă de acest subiect, majoritatea paywallurilor au şi găuri. Şi da, ştim despre trucurile pe care le folosiţi pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicaţii adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă aşteptaţi ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puţin de concurenţa site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situaţia, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie şi nu ceva ce-aş putea şti despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
    Şi acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundenţă de jurnalism măreţ din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce priveşte cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârşitul zilei, oricât de multă informaţie ar vrea să fie liberă, jurnaliştii va trebui să fie plătiţi.“

  • Proprietarii Veranda Mall investesc 10 milioane de euro în extindere

    Potrivit reprezentanţilor companiei, lucrările de reconfigurare au ca scop extinderea ofertei către comunitatea Veranda Mall. Această extindere vizează în principal complementarea spaţiilor existente cu noi spaţii destinate distracţiei şi alte opţiuni pentru petrecerea timpului liber. Astfel, în urma extinderii, spaţiile de restaurante şi divertisment vor atinge un procent de 22% din totalul centrului comercial, o creştere cu 12 procente. Această creştere este în ton cu tendinţele internaţionale în ceea ce priveşte transformarea centrelor comerciale în centre de „lifestyle”. În pieţele mature, se observă o înclinare către suplimentarea spaţiilor destinate petrecerii timpului liber (cinematografe, restaurante, divertisment, fitness) până la un procent de 25% – 30% din suprafaţa închiriabilă*.

    “Încă de la început, stabilirea unui mix optim de chiriaşi a reprezentat un punct-cheie în apropierea faţă de comunitatea Veranda, dar şi un element central al poziţionării ferme pe piaţă ca mall de proximitate. Veranda va putea fi definit ca un centru de proximitate, dar şi de lifestyle. Strategia de business pentru anul acesta a vizat şi vizează extinderea spaţiului comercial, întrucât ne dorim să fim singurul reper pentru consumatorii din zona Obor, oferindu-le acestora alternative de activităţi complexe şi complete. În acest sens, este stabilită anul viitor şi deschiderea unui cinematograf. În plus, avem discuţii avansate cu branduri cunoscute din zona sport şi fashion, care vor fi anunţate la momentul potrivit”, a declarat Valentin Dobrescu, noul director Veranda Mall.

    Valentin Dobrescu are o vastă experienţă în domeniul imobiliar, în special în direcţia expansiunilor şi a dezvoltării. A ocupat funcţia de Director Imobiliar al Reţelei de Hypermarketuri Real, Director de Expansiune şi Portofoliu la Takko Fashion, GM la Pepco România, iar din 2015 a fost numit Director de Proprietate şi Investiţie la Pepco, pentru Europa Centrală şi de Est (membru al Consiliului Directorilor). Punctele forte ale lui Valentin constau în conducerea negocierilor pentru locaţii cheie sau parteneri strategici, precum şi în negocierile contractelor de închiriere pentru a crea un cadru de dezvoltare reciproc favorabil chiriaşilor si proprietarilor.

    Gradul de ocupare actual al Veranda Mall ajunge la 96% din suprafaţa închiriabilă.

     

     

     

    Veranda Mall este primul centru comercial de proximitate din Bucureşti, dezvoltat de Professional Imo Partners S.A. (fosta Prodplast Imobiliare S.A.), în zona Obor, inaugurat pe 27 octombrie 2016. Proiectul are o suprafaţă totală de aproape 30.000 de metri pătraţi, incluzând spaţii comerciale, restaurante, cafenele şi o zonă verde de 15.000 mp. Printre chiriaşi se numără Carrefour, H&M, CCC, Deichmann, LC Waikiki, Orsay, C&A, Noriel, Pepco, Gerovital, Yves Rocher, Optiblu, Sensiblu, Metropolis, KFC, Starbucks, Pizza Colosseum, McDonald’s, Salad Box, Toan’s, English Home, Orange, Arsis-Vodafone şi IQ BOX – Telekom.

  • La trei ani de la inaugurare, Mega Mall investeşte 3,5 milioane de euro în reamenajarea zonei de food court şi divertisment

    Nivelul al doilea al celui mai mare centru comercial NEPI Rockcastle din România va fi complet reamenajat, simulând la scară mai mică organizarea urbană. Proiectul va agrega diverse zone de petrecere a timpului liber în jurul luminatoarelor de mari dimensiuni.

    „Deşi deciziile de investiţie în reamenajarea centrelor comerciale se fac după o perioadă de minimum 10 ani de funcţionare, când business-ul ajunge la maturitate, la Mega Mall am investit constant, încă de la inaugurare, în optimizarea mixului comercial şi în modernizări. Facem acest lucru de fiecare dată când observăm că există opţiuni de îmbunătăţire a experienţei consumatorilor”, spune Sebastian Mahu, Head of Asset Management în cadrul NEPI Rockcastle.

    Conform proiectului, în reamenajarea zonei de restaurante şi fast food, se vor folosi cu precădere materiale naturale precum lemnul, iar piesele de mobilier alese vor aparţine unor designeri români.

    Prin conceptul ales, zona de la nivelul doi al centrului comercial se va transforma într-o grădină urbană în miniatură, un spaţiu de explorare, structurat în trei „mini cartiere”:

    Zona verde, amplasată în zona luminatorului de mari dimensiuni, va fi amenajată ca o grădină urbană cu plante şi elemente din lemn natural; Barul, amplasat central, va fi spaţiul ideal de interacţiune; Piaţa, amplasată într-o zonă secundară, va fi amenajată ca o piaţă reinterpretată, aducând în interior atmosfera de street-food.