Cum va arăta sistemul bancar peste cinci ani? a fost o întrebare pe care moderatorii evenimentului ZF Bankers Summit 12, de săptămâna trecută, au adresat-o aproape tuturor invitaţilor. Un prim răspuns ar fi că în principiu va continua polarizarea calitativă: vor rămâne poate 3-4 bănci mari universale, la care se adaugă mai multe bănci mai mici, specializate fiecare pe nişa ei; acesta e răspunsul lui Steven van Groningen, preşedintele şi directorul executiv al Raiffeisen Bank România.
Depinde însă la ce viitor ne putem raporta. În 2000 erau cam 2 mld. euro credite şi circa 30 de bănci, aşa încât dacă atunci nu erau prea multe bănci, de ce acum, când sunt 50 mld. euro credite, ar fi prea multe 40 de bănci? răspunde retoric Mihai Bogza, preşedintele Consiliului de Administraţie al Bancpost. “Dacă vedem că tot sectorul bancar românesc este echivalentul unei bănci medii europene, atunci sunt multe 40 de bănci; dacă am avea peste 10 ani un orizont de credite de 200 mld. euro, atunci nu sunt aşa de multe”.
Numai că, aşa cum spuneau şi anii trecuţi toţi bancherii, pentru ca activitatea de creditare să se reia, trebuie mai întâi ca economia să arate semnale de creştere sustenabilă, să aibă un istoric de succes de 1-3 ani. Or, în prezent “nu se întrevede un sfârşit al crizei”, singura certitudine fiind că după criză vom avea o perioadă de creştere slabă. Aşa încât, conchide Bogza, n-ar avea sens să creşti volumul de credite într-o asemenea conjunctură şi într-o ţară de dimensiunile României, unde nici măcar o creştere de 2,5% a PIB nu are impact pozitiv în sistemul bancar.
Ce e sigur e însă că băncile străine, inclusiv cele cu capital grecesc – evocate în toate analizele străine despre riscurile la adresa economiei româneşti – au venit aici pentru un potenţial care “e doar amânat”, cum spune Bogza, nu anulat de criză, aşa încât vor avea tot interesul să rămână aici. Mai mult, susţine el, băncile greceşti au fost afectate strict de problemele statului elen, spre deosebire de alte bănci occidentale, care au avut probleme cu expunerile excesive şi au fost preluate total sau parţial de statele respective, fără ca efectul să fi fost vreo îngrijorare în privinţa economiilor din Est unde băncile respective sunt prezente.
Una peste alta, procesul de dezintermediere (deleveraging) din partea băncilor care îşi reduc expunerile şi vând active pentru a-şi însănătoşi situaţia financiară nu se va întâmpla în niciun caz brusc, pentru că băncile vor face tot posibilul să păstreze activele, inclusiv din străinătate, cumpărate înainte de 2008 şi pe care le consideră valoroase, apreciază Christian Casal, global co-leader banking practice la compania de consultanţă McKinsey. Procesul de dezintermediere financiară ulterior spargerii unui balon speculativ înseamnă că toţi “strâng cureaua” (băncile îşi scad expunerea, cetăţenii îşi reduc consumul pe credit, statele îşi reduc datoria), iar creşterea PIB rămâne mult timp inferioară celei dinainte de criză.
McKinsey estima în 2010 durata procesului la o medie istorică de 6-7 ani, urmată de încă 10 ani de creştere slabă a PIB, cu precizarea că în actuala criză, dezintermedierea a început mai târziu, aşa încât şi revirimentul va dura mai mult. Henk Paardekooper, preşedintele RBS România, estimează că băncile europene vor fi nevoite să renunţe în următorii 2-3 ani la active în valoare de peste 2.000 mld. euro. Pentru RBS, dezintermedierea începută în 2009 a însemnat deja până acum renunţarea la active neesenţiale de 1.600 mld. lire, valoarea din acest an a activelor rămase în portofoliu ajungând la cca 977 mld. lire. Iar dacă se compară situaţia băncilor europene cu cea a celor americane şi asiatice, primele sunt cele care trebuie să facă eforturi mai mari de ameliorare a bilanţurilor, prin renunţare la activele neesenţiale, iar în paralel va trebui să se supună în următorii ani şi noilor reguli Basel III de adecvare a capitalurilor. Or, e imposibil ca o serie întreagă de bănci să facă ajustarea în acelaşi timp şi ajustarea să dureze puţin.
De aceea, Paardekooper se fereşte să facă previziuni despre ce se va întâmpla peste cinci ani în sistemul bancar european sau românesc şi se îndoieşte că povestea actualei crize se poate încheia mai devreme de zece ani, dacă nu va dura chiar un întreg sfert de veac, caracterizat de creştere economică sub potenţial. Când ar avea însă economia României şanse să crească din nou la potenţialul său, în atari condiţii de dezintermediere bancară? Steven van Groningen de la Raiffeisen răspunde că ar fi nevoie de un ritm de creştere a creditării “cu două cifre” pentru ca România să poată reîncepe recuperarea decalajelor economice faţă de Europa de Vest, iar ca un astfel de ritm să poată fi atins în următorii cinci ani nu e deloc cel mai plauzibil scenariu în momentul de faţă.
