Ţinta criticilor lui Weidmann sunt SUA şi Japonia, care promovează agresiv “reflaţia” economiilor lor (stimularea cu mijloace monetare a economiei), depreciindu-şi implicit monedele, în timp ce reversul medaliei e că investiţiile migrează spre monedele cu randamente mari, în special cele din pieţele emergente, pe care le fac astfel şi mai puţin competitive.
Bundesbank, ca şi FMI, este de părere că astfel de evoluţii pot declanşa un nou război valutar global, cum s-a întâmplat deja în 2009-2010, cu “politizarea cursurilor valutare” şi cu măsuri mergând până la introducerea de către ţările lezate a unor măsuri de control al fluxurilor de capital.
După Jens Weidmann, riscul cel mare este ca băncile centrale să-şi modifice sau să le fie modificat obiectivul principal, acela al stabilităţii preţurilor, în favoarea celui al devalorizării competitive a monedelor naţionale, spre a stimula exporturile, ceea ce poate antrena o spirală inflaţionistă globală. El a dat ca exemple de interferenţă politică în activitatea băncilor centrale Japonia şi Ungaria, tentativele premierului ungar Viktor Orban de a-şi impune punctul de vedere asupra băncii naţionale fiind cunoscute (şi criticate ca atare de Banca Centrală Europeană) încă din 2009.