Cata vreme Biserica se va pastra, ca institutie, in topul increderii romanilor, putem fi siguri ca nici o sarbatoare crestina, de la Craciun la Paste si de la Paste la Craciun, nu va fi scutita de prezenta politicienilor.
PNG a devenit de cateva zile PNGCD. Crestin-Democrat, adica. Nimic nou sub soare, vorba Ecclesiastului. Ion Iliescu a inceput sa mearga si el mai des la bise-rica si sa se inchine mai cu ravna, dupa ce intrebarea credeti in Dumnnezeu?, la care si-a permis sa raspunda relativ sincer, l-a costat cursa prezidentiala din 1996. Traian Basescu si-a rupt din program si si-a facut aparitia la Cluj cu prilejul inscaunarii IPS Anania ca mitropolit. Mai mult, la intalnirea cu Becali de la Golden Blitz, nu s-a consumat (in afara, fireste, de apa plata) decat niste mamaliguta cu branza, din motive de post. (In treacat fie spus, branza este aliment de post doar la catolici, dar cum si crucifi-xul lui Gigi Becali era tot catolic, putem trece detaliul cu vederea. La urma urmei, intentia conteaza.)
Pentru politicieni – nu doar cei romani, ci si de aiurea – religia e, Doamne iarta-ma, un soi de amanta: de cand cu separarea dintre Stat si Biserica, nimeni n-o mai recunoaste oficial, dar toti o folosesc pentru satisfacerea nevoilor imediate. O foloseste George W. Bush si o foloseste Mahmoud Ahmadinejad, presedintele Iranului. A folosit-o Abraham Lincoln si a folosit-o Iosif Visarionovici Stalin. Unii au facut-o cu buna-credinta, altii cu cinism, dar nici un om politic nu si-a permis s-o ignore.
Nu te joci cu spiritualitatea alegatorilor, nu? Rousseau, bunaoara, a mers pana acolo incat a inclus in sistemul sau revolutionar o religie fara de chip, o religie de stat, bazata pe o divinitate generica, suficient de abstractizata pentru a nu supara pe nimeni. Iar Luigi Pirandello n-a fost singurul care sa concluzioneze ca, in realitate, comunismul nu este decat o religie intoarsa cu capul in jos – dupa modelul clasic al marxismului ca hegelianism rasturnat. Ambele exemple pornesc de la, pardon, credinta intalnita indeobste in mediile intelectuale (vezi influentul Max Weber), conform careia putin conteaza in ce si cum crezi cata vreme o faci. Relatia intre politica si religie ar fi aceeasi, indiferent daca vorbim despre crestinism (ortodox, catolic sau protestant), mahomedanism sau budism Zen. Important ar fi sa stii cum sa o exploatezi cat mai eficient.
Permiteti-mi sa ma indoiesc. O anumita religie creeaza un adevarat Weltanschauung popular, o anumita perspectiva-cadru asupra lumii si vietii, in care dezvoltarea este favorizata in anumite directii si impiedicata in altele. V-ati intrebat probabil cum se face ca, bunaoara, cultura chineza, care avea la un moment dat un avans de vreo 2.000 de ani fata de cea europeana, a depus armele, metaforic vorbind, in fata culturii europene. Ei bine, Denis de Rougemont, unul dintre promotorii ideii de Europa Unita (elvetian!) si autorul, printre altele, a cartii Partea Diavolului, tradusa si in romaneste, va poate oferi un posibil raspuns. Preluand si dezvoltand constatarea lui Mircea Eliade, conform careia crestinismul este prima religie care introduce ideea unui timp liniar, contrapus timpului ciclic al religiilor precrestine, de Rougemont afla aici radacinile conceptului de istorie – o istorie repetabila, deci demna de consemnat ca atare.
Spre deosebire de alte civilizatii care au disparut, practic, din istorie, civilizatia europeana e sortita dainuirii. Pastrata nu doar in muzee, ci si intr-o varietate atat de larga de suporturi media, o disparitie a ei nu poate echivala decat cu disparitia umanitatii. Mai mult, interesul pentru istorie, pentru arheologie, pentru dezgroparea si aflarea trecutului nu era posibil in absenta ideii de timp liniar, irepetabil. Nici o civilizatie, pana la cea europeana, nu s-a sinchisit de descifrarea enigmelor trecutului.
Consecintele practice ale crestinismului, insa, nu se opresc aici. Hristos-Dumnezeu s-a facut trup, ceea ce, in interpretarea lui de Rougemont, echivaleaza cu o valorizare a materiei fara precedent in istorie. Lumea aceasta inceteaza brusc a mai fi doar o lume de trecere spre cea de dincolo sau o Maya, o simpla iluzie. Cata vreme Dumnezeu Insusi a gasit-o vrednica de intruchiparea Sa, ceva pozitiv exista in aceasta lume. Ca atare, se cuvine tratata (si cercetata) cu respect. De aici fizica, chimia, geologia, biologia si toate asa-numitele stiinte ale naturii. Spatiul nu imi permite o descriere amanuntita a interpretarii ganditorului elvetian. Mai mentionez doar ca, in conformitate cu acesta, nici teorii ale fizicii moderne – gen natura duala, unda-corpuscul, a electronului -, ireconciliabile cu logica clasica, n-ar fi putut sa apara in absenta unei gandiri familiarizate deja cu paradoxul Trinitatii – un Dumnezeu in Trei.
Impingand mai departe rationamentul lui de Rougemont in sfera politicii, am putea explica inclusiv (re)aparitia democratiei in singura cultura dominata de o religie monoteista. Paradoxul relatiei dintre Unu si Multiplu, esential nu doar pentru filosofie, dar si pentru gandirea democratica devine ingurgitabil intr-o cultura obisnuita cu ideea Unului in Trei si, implicit, cu depasirea logicii clasice, in care tertium non datur. Pana si despartirea Statului de Biserica, a politicului de religios, ar fi fost (si este inca) greu de asimilat intr-o cultura straina ideii de da-ti cezarului ce-i al cezarului, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.
As putea continua mult si bine pe aceasta tema, vorbindu-va despre implicatiile politice ale eticii protestante, despre impactul centralizarii Bisericii Catolice sau al federalizarii celei Ortodoxe, despre consecintele politice ale energiilor necreate sau cele ale putin intelesului Filioque. Ar fi insa prea mult. In definitiv, ne aflam in Saptamana Luminata, cand cerurile sunt deschise, deopotriva, pentru ticalos si pentru sfant (primul intrat in Rai a fost, sa nu uitam, talharul de pe Cruce). Destul dam, de obicei, cezarului ce-i al cezarului. Sa-i mai dam si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.
Hristos a inviat!