BusinessMagazin

Tag: Daca voi nu (ma) vreti…

  • Daca voi nu ma vreti, eu va vreau!

    Pana sa apuce a-si remania guvernul, Tariceanu risca sa se trezeasca „remaniat“ de catre propriii ministri. Petre Roman, Victor Ciorbea, Radu Vasile, ba chiar, pana la un punct, si Adrian Nastase pot oricand depune marturie despre trista soarta a premierilor in Romania semi-prezidentiala.

    „…Si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra. Sa ma-ntorc? Mai degraba-si va intoarce Dunarea cursul indarapt.“ Asa se rastea Lapusneanul lui Negruzzi la vornicul Motoc, postelnicul Veverita, spatarii Spancioc si Stroici, ce incercau sa-l convinga „ca norodul nu te vrea, nici te iubeste si Maria Ta sa te intorci inapoi…“

    In termeni ceva mai mestesugiti, dar urmarind o logica asemanatoare, premierul Tariceanu s-a rastit la cei care, de aceeasi parte a baricadei fiind, si-au permis a-i critica prestatia in chestiunea demisiei si a alegerilor anticipate.

    In opera lui Negruzzi, Alexandru Lapusneanu reuseste sa se instaleze pe tronul Moldovei, ba chiar sa si ramana acolo, vreme de vreo cinci ani. In acest timp, decapiteaza 47 de boieri, fara a-l mai pune la socoteala pe vornicul Motoc si pe postelnicul Veverita. Spancioc si Stroici, insa, ceva mai dibaci, reusesc sa se strecoare si sa scape de razbunarea domneasca. Mai mult, spatarul Spancioc reuseste s-o convinga pe doamna Ruxandra, speriata deja de grozaviile sotului, sa-l otraveasca pe domnitor. Lapusneanu isi da duhul „in mainile calailor sai“, dupa o agonie nu tocmai placuta vederii: „spume facea la gura, dintii ii scrasneau si ochii sai sangerati se holbasera“.

    Departe de mine gandul de a forta o paralela intre destinele politice ale lui Lapusneanu si Tariceanu. Merita, insa, retinut rolul jucat, inca de-atunci, de catre vornici, postelnici, spatari si alti dregatori ce se-nvarteau in jurul scaunului domnesc. Oricat de multi ai descapatana, intotdeauna mai scapa cativa, care iti pot trage presul de sub picioare cand ti-e lumea mai draga. Si asta in conditiile in care Lapusneanu nu avea a se ingrijora si de prezenta unui presedinte cu agenda politica diferita. Precedente in acest sens exista cu duiumul, chiar daca privim doar istoria postdecembrista a Romaniei. Petre Roman, Victor Ciorbea, Radu Vasile, ba chiar, pana la un punct, si Adrian Nastase pot oricand depune marturie despre trista soarta a premierilor in Romania semi-prezidentiala.

    Remanierea guvernamentala a fost, in buna masura, un subiect ce a circulat alternativ cu subiectul anticipatelor. Cand nu se discuta despre unul, se discuta despre celalalt. In mod firesc, acum, ca spectrul anticipatelor s-a indepartat, a revenit in centrul atentiei remanierea. Inca o serie de balbaieli si pe aceasta tema ar putea pecetlui destinul primului-ministru. Pana sa se hotarasca premierul Tariceanu care ministru merita si poate fi sacrificat, atat fara batai prea mari de cap in Coalitie cat si cu un beneficiu de imagine, este posibil ca ministrii insisi sa i-o ia inainte. Amintiti-va doar de Radu Vasile, premierul lasat in ofsaid dupa ce intregul cabinet si-a prezentat demisia.

    Inceputul a fost facut. Mona Musca, ministrul liberal cu cea mai buna perceptie publica, si-a inaintat, saptamana trecuta, demisia. Pentru moment, poate sa nu para un capat de tara. Situatia pare a fi sub control. Orice schimbare de vant in politica poate, insa, transforma gestul intr-un inceput al sfarsitului. Pe de o parte, PD-ul se poate decide oricand – dupa cum avertizam si saptamana trecuta – sa-si retraga ministrii de la guvernare. Dintr-un calcul oportunistic cat se poate de simplu („decat sa ma dai tu afara, mai bine plec eu“) acestora li se mai pot alatura ministrii care isi simt, oricum, fotoliile clatinandu-se. Adica nu putini, dat fiind ca Tariceanu nu-si prea poate permite luxul unei remanieri formale. Daca nu e vornicul Motoc, este postelnicul Veverita. Daca nici el, atunci spatarul Spancioc – sau toti laolalta.

    Pe scurt, situatia premierului este destul de ingrata. Fie alege principiul lui Farfuridi („sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimica“) si, pentru a-si fideliza ministrii ramasi, purcede la o remaniere „de suprafata“ – caz in care isi sifoneaza si mai tare imaginea, atat in partid cat si in opinia publica. Fie se decide sa ia taurul de coarne si sa remanieze „in carne vie“, caz in care ministrii vizati ar putea fi tentati sa faca pasul inapoi, la adapostul precedentului Musca, din clipa in care primele zvonuri vor incepe a bantui coridoarele Palatului Victoria – situatie ce l-ar umple, din nou, de ridicol. Ce va alege sa faca, in aceste conditii, premierul Tariceanu e dificil de spus. Un singur lucru e sigur: timpul nu mai are rabdare cu primul-ministru. Indiferent de ceea ce alege, trebuie sa faca repede si fara ezitari.

    Electoratul s-a saturat de piruete si rasuciri pe calcaie la fiecare 24 de ore. Chiar daca, precum pe vremea lui voda Lapusneanu, multimile nu prea stiu ce vor decat la modul vag articulat („- Sa micsureze dajdiile! – Sa nu ne zapciasca! – Sa nu ne mai implineasca! – Sa nu ne mai jafuiasca!“), adevarul enuntat „cu sange rece“ de voda atunci ramane valabil si astazi: „Prosti, dar multi“.

    Pentru a le oferi satisfactie, unul sau mai multe capete va trebui sa cada inaintea primelor frunze.

  • Daca voi nu (ma) vreti…

    Sistemul bancar al unei tari este un domeniu critic pentru economie. Toate (sau mare parte din) fluxurile monetare trec prin banci, sub o forma sau alta. Astfel, intreaga activitate din sectorul primar isi gaseste un echivalent in economia secundara, adica sectorul financiar.

     

    Mai mult, prin specificul sau, sistemul bancar multiplica aceste fluxuri de bani, in asa fel incat putem spune ca “economia secundara” a uzurpat cu multi ani in urma rolul de vedeta in fata industriei sau agriculturii. In plus, economiile populatiei sunt “adapostite” in buna parte in banci, asa incat apare si o delicata problema sociala.

     

    Iata de ce sistemul financiar-bancar este privit cu atata atentie si ingrijorare, iar statul a creat un mecanism – cel al Bancii Centrale – care sa reglementeze, controleze si monitorizeze activitatea bancara, sa defineasca si implementeze politica monetara a tarii. Astfel, BNR se constituie pe fundamentul bancilor comerciale din Romania, iar impreuna cu acestea trebuie sa asigure stabilitatea financiara a tarii, in cadrul unui “gentlemen””s agreement”. Fire vazute si invizibile leaga managementul institutiilor pietei financiare, iar divergentele de opinie se rezolva amical, fara a impieta asupra sentimentului de piata concurentiala si libera.

     

    Ce ne facem insa, cand acest echilibru se rupe, cand oficialii bancii centrale transmit pietei un mesaj, iar cei care aud nu mai asculta? Acest lucru se intampla in momentul de fata in Romania. Conducerea BNR si-a asumat tinte clare, si in consecinta monitorizeaza evolutia situatiei economice prin prisma impactului pe care aceasta evolutie o poate avea asupra inflatiei, in principal si a altor agregate monetare, in subsidiar. Masuri care altadata au fost amanate sau neglijate, trebuie luate acum – desi unele par oarecum exagerate, ele sunt rezultatul lipsei unei actiuni mai ferme in ultimii ani.

     

    Decizii precum cresterea rezervei minime obligatorii la valuta, inasprirea conditiilor de creditare pentru populatie, dar mai ales propunerea de restrangere a creditarii in valuta de catre banci la 2,5 ori capitalurile proprii ale acestora sunt evident masuri prudentiale si vin sa semnalizeze sistemului bancar o crestere structurala si care poate deveni permanenta, a riscului pietei financiare.

     

    Conducatorii bancilor comerciale sunt si ei sub presiune. Obiectivele de crestere a cotei de piata pe care si le-au asumat fata de actionari, oportunitatile deosebite de majorare a profitului (datorate dezechilibrelor monetare despre care am tot vorbit in ultimul timp) precum si concurenta tot mai acerba pe o baza de clienti care se dezvolta mai incet decat oferta (existenta) de credite, i-au determinat pe bancheri sa isi neglijeze obligatia de garanti ai stabilitatii financiare, ca sa nu mai vorbim ca au “uitat” de gestionarea dezechilibrului pe valute intre active si pasive din bilantul propriilor banci.

     

    Notiunea de risc a fost rupta de cea de profit, si ori de cate ori s-a intamplat acest lucru in trecut, efectele pe termen lung au fost nefaste. In acest context, a aparut un conflict clar intre bancile comerciale si BNR, in care bancile comerciale incearca sa gaseasca “artificii” pentru a ocoli si neutraliza masurile luate de banca centrala, iar reactiile si contra-reactiile genereaza o spirala periculoasa si costisitoare pentru clienti (fie ei persoane fizice sau companii) si asupra mediului de afaceri in general. Cauza principala a situatiei prezente este in opinia mea crearea unor asteptari prea mari privind performanta sistemului bancar.

     

    Cresterea nevoii de consum intern, imbunatatirea  puterii de cumparare a romanilor, evolutia favorabila a economiei romanesti pe parcursul mai multor ani si, nu in ultimul rand, aderarea la UE au generat un optimism usor exagerat privind perspectivele Romaniei. Sistemul financiar, care pana nu demult a actionat ca o frana in mersul economiei (prin reticenta de a finanta companiile cand aveau mai multa nevoie), a devenit brusc “motorul” acesteia. Curand insa, capacitatea de dezvoltare a sistemului corporatist s-a epuizat, asa ca bancile au atacat noul segment: retailul.

     

    Persoanele fizice prezinta numeroase avantaje pentru banci: putere mica de negociere, cunostinte financiare modeste, nevoi personale mari si in general, cerere pentru produse standardizate, care implica si costuri de operare mai reduse. Potentialul urias de crestere a pietei de retail (pentru a ajunge la nivelul tarilor din CEE, ca sa nu mai vorbim de UE) a creat asteptari foarte mari din partea sistemului bancar, dar si intocmirea unor bugete pe masura…

     

    Reactiile de acum ale bancherilor, care duc dobanzile la depozite sub asteptarile de inflatie (chiar si cele mai optimiste) pentru anul 2006 de 5%, precum si afirmatii agresive de genul “vom finanta clientii direct din strainatate, de la bancile mama” vin sa exacerbeze tensiunile existente. In final, puterea este in mana BNR si banca centrala poate lua masuri oricat de agresive considera necesar pentru a-si infaptui politica monetara. Totusi, ar fi fost de dorit o “solutie pasnica” pentru obtinerea limitarii creditelor in valuta la valori rezonabile. Masurile de forta stirbesc imaginea BNR; pe de alta parte, slabiciunea bancii centrale in fata presiunilor politice, ale bancherilor sau ale mediului de afaceri ar fi chiar mai distructiva pentru BNR si pentru economie, in general.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari din Romania