În Hanoi, oraş cu smog şi arhitectură colonială, Club 51 poate fi acest pod. O cină pe fotoliile moi, în parfum de flori şi sunet de pian este esenţa decadenţei – meniu fusion în atmosfera de început de veac francez într-o ţară comunistă.
Meniul poate cuprinde crabi cu carapace moale perpeliţi în uleiuri aromate, tăiţei ascunşi printre bucăţi de legume străine gurii occidentale şi supă de cartofi negri. Tranziţia este făcută.
Următorul pas – un curs de gătit la Old Hanoi Cooking School. Ca orice curs care se respectă, şi acesta a început printr-o vizită la piaţă pentru prezentarea şi alegerea ingredientelor. Este o experienţă fantastică şi cu siguranţă unul din cele mai bune moduri de a-i cunoaşte pe vietnamezi.
Să descrii o piaţă asiatică nu e uşor – sumedenia de legume ce stau de-a valma, munţii de orez gata fiert, peştii şi păsăretul tranşate pe loc, crabii care încă mişcă ne-amorţiţi de funiile cu care sunt legaţi, metri liniari de condimente vrac. Peste toate pluteşte un puternic miros de creveţi uscaţi şi pe sub toate curg mici râuri de apă menajeră. Odată obişnuit cu mirosul şi estetica nu-atât-de-curatului, masa la food stalls devine nu doar practicabilă, ci şi aşteptată. În ciuda locului de provenienţă, ceea ce primeşti în farfurie este absolut delicios şi de multe ori de un rafinament surprinzător.
O călătorie în Vietnam poate fi de neuitat chiar şi concentrată exclusiv pe mâncare – ingrediente, cultivare, recoltare, comercializare şi da, mod de preparare. Locul de degustare? Oriunde, fără restricţii de buget sau dietă – pe stradă, în restaurantele franceze up-market, în pieţe sau în sate. Mâncarea e ieftină şi nu îngraşă.
Dacă ar trebui să alegeţi un singur preparat cu care să vă îmbogăţiţi patrimoniul reţetelor – pho ar fi acela. Supa clară de tăiţei cu vită sau pui este unul din acele lucruri care nu trebuie ratat. Interesant este cum un gust atât de complex şi echilibrat este construit în faţa ta, ca un joc de lego – se pune lichidul cald dintr-un recipient înalt de metal aşezat direct pe asfalt, se adaugă tăiţeii, tipul de carne dorit şi puţină ceapă verde/arpagic tăiat mărunţel. Pare simplu, dar pentru un occidental un pho corect este o probă la MasterChef.
Dacă piaţa înseamnă legume vândute pe bucăţi de plastic întinse pe asfalt şi trei butoaie de plastic la colţ de stradă înjgheabă un magazin alimentar, de ce nu ar fi şi restaurantele de cartier la fel?
În Hanoi şi nu numai, restaurant înseamnă orice adunare de zece ligheane de plastic puse cu fundul în sus, aranjate în jurul unui grup de recipiente de metal ce ţin mâncarea caldă.
Ligheanele ţin loc de scaune şi astfel restaurantul este gata; despre mâncare nu ştiu a vă spune, nu am avut prilejul/curajul să o încerc. Între vila franceză şi supa de la colţ de stradă, aceste localuri păreau cumva burgheze.
Dacă mâncarea nu e un argument suficient pentru a vizita Vietnamul, în ciuda revoluţiei gastronomice prin care a trecut în ultimii ani ţara, alegeţi un port pentru câteva zile de soare, mare şi mătase. Coborâţi spre centrul ţării, pe coasta de est şi petreceţi un timp în Hoi An. Cândva – între secolele XV-XIX – unul din cele mai importante porturi pentru comerţul cu mirodenii, oraşul are o atmosferă atemporală, la care contribuie substanţial arhitectura clădirilor colorate, afumate şi devastate de timp, nu de război. Hoi An a fost ferit de evenimente militare şi păstrează aerul unui oraş-port tradiţional sud-est asiatic, fiind protejat de statutul World Heritage Site.
