Tag: Cu Europa pre Europa calcand

Lectia referendumului francez pentru romani se poate reduce la clasicul (dar deseori ignoratul) „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face“

 

Asta este, n-avem ce face. O stiam de la bun inceput, inca de pe vremea lui Socrate – demosul nu voteaza intotdeauna cum ar trebui sau cum ne-am astepta. Marturie sta inclusiv istoria noastra postdecembrista. Si-atunci de unde surpriza imensa provocata de „non“-ul francez? Explicatia, cred, trebuie cautata intr-o atitudine raspandita in cele mai diverse medii, o atitudine de care pomeneam acum cateva saptamani – aceea ca Europa este „un dat“, iara nu un proces mai degraba fara de sfarsit.

 

Din aceasta perspectiva, de buna seama, referendumul francez trebuia sa fie mai degraba o formalitate. Ca lucrurile nu stau chiar asa, ba dimpotriva, ca Europa e, vorba americanului, „alive and kicking“ am aflat intre timp cu totii. Europa nu „este“, pur si simplu. Ea este „intru“.

 

Si, fiind postmoderna – dupa cum m-am straduit vreme de cateva saptamani a demonstra in aceasta pagina – nu poate fi ucisa cu una, cu doua. Neavand un cap, nu poate fi nici decapitata. Nefiind „ceva“ pe care sa poti pune degetul, nu poate fi nici atinsa, dar nici distrusa cu usurinta. E suficient de lipsita de forme, pentru a putea fi orice, cu sau fara tratatul constitutional. Trei sunt, la aceasta ora, optiunile ramase: prima ar fi sa se continue procesul de ratificare, in speranta ca mai putin de sase dintre statele membre vor vota „impotriva“; a doua ar fi aceea de a incaleca demosul cu demosul si a dispune un referendum la nivel european.

 

Ambele variante, desi inteligente ca si chitibuserii legale, n-ar face decat sa sporeasca nemultumirea celor deja nemultumiti. Ramane, asadar, varianta trei – flexibilizarea Constitutiei. La „flexibilizare“, ca europeni, ne pricepem. Nimic mai simplu sau mai binevenit din perspectiva post-moderna.

 

Acum, ca stim cum stam, sa vedem ce invataminte putem trage din aceasta poveste. Poate cea mai importanta lectie „r la française“ ar fi aceea ca toleranta are o capacitate limitata de extindere. Intinsa prea mult si prea repede, cedeaza, izbindu-te peste ochi, conform principiului actiunii si reactiunii. De altfel, ceea ce s-a intamplat in Europa nu face decat sa repete, in oglinda, cele petrecute in America lui Bush, unde excesul de liberalism promovat cu indarjire de catre  majoritatea mass-media si-a aflat contrareactia in America profunda, unde valorile traditionale nu au ajuns inca vorba goala.

 

Dupa acest dus rece, a sosit timpul sa recunoastem cinstit ca excesele de toleranta, oricat de bine intentionate, pot provoca reactii adverse odata infundate pe gat in proportii industriale. Est modus in rebus. Toleranta cu asupra de masura se transforma in intoleranta. Politicienii, dar si intelectualii sau analistii politici va trebui de aici inainte sa-si recalibreze discursurile.

 

Ca si romani, s-ar cuveni sa intelegem asta. Mult laudata noastra ingaduinta mioritica a cedat repede atat la mineriade, cat si mai tarziu, cand moldovenii de dincolo de Prut s-au transformat din „frati“ in persona non grata, din ratiuni exclusiv utilitare. Acum, am fost serviti cu aceeasi moneda. Dupa cum am mai avut ocazia sa spun, refuzul francez nu face decat sa secondeze, la o scara mai mare, o atitudine tot mai frecvent intalnita pe plaiurile noastre – aceea conform careia „banii trebuie sa ramana acolo unde-au fost facuti“.

 

Explicabila, caci rationala pana la un punct, ba chiar si politically correct din perspectiva unei Europe a regiunilor, atitudinea devine de-a dreptul periculoasa odata luata – ca sa ramanem in acelasi registru – la bani marunti. Ce sanse de dezvoltare ar putea avea regiunile mai sarace, cata vreme cele bogate nu se indura sa le sprijine dezvoltarea?

 

Si ce sanse au regiunile bogate, de unele singure, in absenta unor piete de desfacere capabile sa le absoarba excesul de productie? Expresia biblica „celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua si ce are“ se refera la planul spiritual, nicidecum la cel economic.

 

Cata vreme, insa, ardelenii se uita chioras la regatenii care le „fura“ impozitele, iar romanii, per ansamblu, privesc tot mai dispretuitor catre „sarantocii de peste Prut“ care abia asteapta sa le „fure painea de la gura“, n-avem a ne simti ofensati de votul francez.

 

Un banc din copilarie, de care n-am incetat a ma amuza pana-n ziua de azi, zice ca Strul pusese ochii pe frumoasa nevasta a lui Itig. Asa ca intr-o noapte se instaleaza sub fereastra dormitorului conjugal si-ncepe a racni: „Itig, sari ca-ti fericeste altul nevasta!“. Itig se trezeste alarmat, aprinde lumina, o vede pe nevasta dormind langa el, linistita, si-si zice c-a visat.

 

N-atipeste bine, ca Strul urla din nou: „Itig, sari ca-ti fericeste altul nevasta!“ Sare iar Itig, verifica, totul in regula. „Ia stai sa vad eu cine striga“, isi zice Itig si, imbracand un halat de casa, iese din dormitor si-ncepe a ocoli casa. Intre timp, Strul, profitand de ocazie, sare pe fereastra in dormitor si aburca pe nevasta lui Itig.

 

Dupa cateva ture in jurul casei, dezamagit si infrigurat, Itig isi arunca privirea, intr-o doara, pe geam si constata surprins: „Uite, mai, ca de afara asa se vede!“. Daca am iesi din tara si-am da tarcoale Europei dinspre Vest, am putea exclama si noi ca si Itig: „Uite, mai, ca de afara asa se vede!“.