BusinessMagazin

Tag: Cronica de film

  • Reţeta actorilor faimoşi

    Probabil, ca mulţi alţii, am urmărit „The Power of the Dog” pentru Benedict Cumberbatch şi datorită celor 11 nominalizări la Oscar primite din partea Academiei Americane, inclusiv pentru Cel mai bun film al anului. S-a ridicat acesta la nivelul aşteptărilor?

     

    The Power of the Dog” este regizat de talentata Jane Campion, care a mai adus pe marile ecrane producţii precum „Piano“ sau „Bright star“. Nu e prima oară când eforturile sale ajung în atenţia Academiei: în 1994, Piano a primit Oscarul pentru Cel mai bun scenariu original, semnat, desigur, tot de regizoarea neozeelandeză. Ea a câştigat anul acesta Oscarul pentru cel mai bun regizor, devenind a treia femeie din istorie care primeşte acest trofeu.

    În ceea ce priveşte stilul său ca regizor, acesta e uşor de recunoscut prin accentul care se pune atât pe dezvoltarea personajelor, cât şi a relaţiilor dintre ele, lucru care nu ar putea fi însă posibil fără actorii potriviţi.

    „The Power of the Dog” este genul de film iubit de critici şi ignorat de publicul larg. Diferenţele de pe platforma IMDB sunt grăitoare în acest sens: în timp ce nota acordată de criticii de film este 8,9, cea acordată de spectatori este de sub 7, arătând cât de mare poate fi diferenţa de percepţie faţă de stilul aşezat, construit cu atenţie de Campion.

    În ceea ce priveşte distribuţia, Benedict Cumberbatch reuşeşte, aşa cum ne-a obişnuit de-a lungul carierei, să construiască un personaj bine conturat, puternic şi expresiv: Phil Burbank.

    Dar nu sunt convinsă că rolul i s-a potrivit perfect. În trecut, Cumberbatch a interpretat impecabil personajele complexe, cu probleme de natură emoţională, însă cumva nu pare să fie în largul său în „The Power of the Dog”, aşa cum s-a prezentat publicului în roluri precum cel din „The Imitation Game”. Pe de altă parte, Kodi Smit-McPhee, cel care va juca un rol esenţial în povestea lui Phil Burbank, îmi pare alegerea perfectă, existând o chimie excepţională între actor şi personaj. Personajele secundare, Rose Gordon (Kirsten Dunst) şi George Burbank, interpretat de Jesse Plemons, par predestinate unul celuilalt.

    Ambii actori îşi intră perfect în rolul de persoane şterse, introvertite, incapabile să ţină piept personalităţilor mai puternice şi să facă faţă situaţiilor conflictuale pentru a se proteja pe ele şi pe cei dragi.

    Cu toate că e realizat pe baza romanului omonim publicat de Thomas Savage în 1967, prin abordarea temei LGBT filmul se integrează perfect în trendul urmat de cinematografia prezentului.

    Deşi e un film static, cu o acţiune lentă şi pe alocuri previzibilă, în care tot aştepţi să se întâmple ceva incredibil, are unele detalii ascunse printre rânduri. Aşa că cei care se decid să îl urmărească ar trebui să o facă cu o maximă atenţie, în ciuda ritmului tărăgănat care nu te atrage deloc să stai cu ochii lipiţi de ecran.

    O bilă albă o au muzica şi costumele alese, dar şi faptul că, dincolo de orice minusuri, pelicula ne lasă totuşi cu un mesaj legat de ideile preconcepute ale societăţii şi de importanţa asumării propriilor alegeri şi orientări. Pentru mine rămâne însă un film fad învelit într-un ambalaj strălucitor de actori faimoşi, care nu iese din standardele de azi ale cinematografiei.

    The power of the dog

    Regie: Jane Campion

    Distribuţie: Benedict Cumberbatch, Kodi Smit-McPhee, Kirsten Dunst, George Burbank

    Data şi locul lansării: 17 noiembrie 2021, Statele Unite

     

     


     

     

  • Reţeta actorilor faimoşi

    Probabil, ca mulţi alţii, am urmărit „The Power of the Dog” pentru Benedict Cumberbatch şi datorită celor 11 nominalizări la Oscar primite din partea Academiei Americane, inclusiv pentru Cel mai bun film al anului. S-a ridicat acesta la nivelul aşteptărilor?

     

    The Power of the Dog” este regizat de talentata Jane Campion, care a mai adus pe marile ecrane producţii precum „Piano“ sau „Bright star“. Nu e prima oară când eforturile sale ajung în atenţia Academiei: în 1994, Piano a primit Oscarul pentru Cel mai bun scenariu original, semnat, desigur, tot de regizoarea neozeelandeză. Ea a câştigat anul acesta Oscarul pentru cel mai bun regizor, devenind a treia femeie din istorie care primeşte acest trofeu.

    În ceea ce priveşte stilul său ca regizor, acesta e uşor de recunoscut prin accentul care se pune atât pe dezvoltarea personajelor, cât şi a relaţiilor dintre ele, lucru care nu ar putea fi însă posibil fără actorii potriviţi.

    „The Power of the Dog” este genul de film iubit de critici şi ignorat de publicul larg. Diferenţele de pe platforma IMDB sunt grăitoare în acest sens: în timp ce nota acordată de criticii de film este 8,9, cea acordată de spectatori este de sub 7, arătând cât de mare poate fi diferenţa de percepţie faţă de stilul aşezat, construit cu atenţie de Campion.

    În ceea ce priveşte distribuţia, Benedict Cumberbatch reuşeşte, aşa cum ne-a obişnuit de-a lungul carierei, să construiască un personaj bine conturat, puternic şi expresiv: Phil Burbank.

    Dar nu sunt convinsă că rolul i s-a potrivit perfect. În trecut, Cumberbatch a interpretat impecabil personajele complexe, cu probleme de natură emoţională, însă cumva nu pare să fie în largul său în „The Power of the Dog”, aşa cum s-a prezentat publicului în roluri precum cel din „The Imitation Game”. Pe de altă parte, Kodi Smit-McPhee, cel care va juca un rol esenţial în povestea lui Phil Burbank, îmi pare alegerea perfectă, existând o chimie excepţională între actor şi personaj. Personajele secundare, Rose Gordon (Kirsten Dunst) şi George Burbank, interpretat de Jesse Plemons, par predestinate unul celuilalt.

    Ambii actori îşi intră perfect în rolul de persoane şterse, introvertite, incapabile să ţină piept personalităţilor mai puternice şi să facă faţă situaţiilor conflictuale pentru a se proteja pe ele şi pe cei dragi.

    Cu toate că e realizat pe baza romanului omonim publicat de Thomas Savage în 1967, prin abordarea temei LGBT filmul se integrează perfect în trendul urmat de cinematografia prezentului.

    Deşi e un film static, cu o acţiune lentă şi pe alocuri previzibilă, în care tot aştepţi să se întâmple ceva incredibil, are unele detalii ascunse printre rânduri. Aşa că cei care se decid să îl urmărească ar trebui să o facă cu o maximă atenţie, în ciuda ritmului tărăgănat care nu te atrage deloc să stai cu ochii lipiţi de ecran.

    O bilă albă o au muzica şi costumele alese, dar şi faptul că, dincolo de orice minusuri, pelicula ne lasă totuşi cu un mesaj legat de ideile preconcepute ale societăţii şi de importanţa asumării propriilor alegeri şi orientări. Pentru mine rămâne însă un film fad învelit într-un ambalaj strălucitor de actori faimoşi, care nu iese din standardele de azi ale cinematografiei.

    The power of the dog

    Regie: Jane Campion

    Distribuţie: Benedict Cumberbatch, Kodi Smit-McPhee, Kirsten Dunst, George Burbank

    Data şi locul lansării: 17 noiembrie 2021, Statele Unite

     

     


     

     

  • In God money we trust

    Într-o eră a cinematografiei în care principala grijă a producătorilor pare să fie respectarea regulilor de corectitudine politică, Familia Gemstone vine ca o gură de aer proaspăt, satirizând defectele umane, fizice şi de comportament, fără perdea.

     

    După modelul altor sitcomuri care prezintă întâmplările de zi cu zi ale unei familii alcătuite din mai multe generaţii (cum e, de exemplu, Modern Family), producţia celor de la HBO are în centru o cunoscută dinastie de predicatori, conducători ai unei megabiserici (sală de dimensiuni impresionante care găzduieşte întruniri religioase) americane. Scutiţi de taxe, încă de la bun început vedem cum Eli Gemstone (John Goodman) şi cei trei copii ai săi au ştiut să profite de pe urma mulţimilor naive, culegând roadele propovăduirii credinţei: avioane private, maşini de lux, o moşie întinsă, câte un conac pentru fiecare, ba chiar şi un parc imens de distracţii, totul construit cu ajutorul donaţiilor strânse de la enoriaşi. Succesul are însă rădăcini mai vechi şi i se datorează soţiei lui Eli, şarmanta Aimee-Leigh (Jennifer Nettles), alături de care patriarhul familiei reuşise, înainte de moartea acesteia, să construiască un adevărat imperiu cu mii de adepţi. Deşi iniţial tânărul cuplu fusese mânat pe drumul misionariatului de sentimente reale de credinţă, când au înţeles că biserica e „o vacă de muls” pe termen lung, interesele personale au devenit mai puternice, iar locul în care predicau s-a transformat într-o simplă scenă de spectacol pe care, adulaţi de auditoriu, îşi puteau hrăni egoul prin show-uri din ce în ce mai pompoase.

    Deşi în faţa publicului cu toţii par o mare familie fericită, alcătuind modelul perfect de creştini autentici, la adăpostul vilelor în care locuiesc şi în lipsa busolei morale reprezentate până atunci de mama lor, ipocrizia este demascată, iar viciile şi frustrările celor doi fii – Jesse (Danny McBride) şi Kelvin (Adam Devine) şi al fiicei lui Eli Gemstone, Judy (Edi Patterson), acum adulţi în toată firea, dar încă avizi de aprobarea tatălui, încep să iasă la iveală. Însă, în ciuda faptului că în paralel cu a-i sabota pe alţii se sabotează frecvent şi între ei, când unul dintre fraţi ajunge victima unui şantaj, sunt gata să calce, la propriu, pe cadavre pentru a evita un scandal care le-ar putea periclita renumele şi, implicit, bunăstarea. Deşi există momente în care par a avea fărâme de umanitate şi eşti gata să crezi că atitudinea arogantă ascunde doar nişte adulţi imaturi şi răsfăţaţi, peripeţiile prin care trec de-a lungul episoadelor lasă la iveală caracterul unor adevăraţi psihopaţi, incapabili să manifeste empatie pentru cei din jur, pe care îi folosesc doar pentru a-şi atinge scopurile.

    Nume: The Righteous Gemstones

    Producţie: Danny McBride

    Distribuţie: John Goodman, Danny McBride, Adam Devine, Edi Patterson

    Anul lansării: 2019

    Număr sezoane: 2

     

    Sezonul 2, lansat în prima lună a acestui an, ni-i prezintă pe Gemstoni mai uniţi decât oricând, în lumina unei noi investiţii, în ton cu vremurile, care le-a sporit puterea şi popularitatea – o platformă creştină de streaming prin care să îşi poată amplifica propaganda. Nu lipseşte nici o sală creştină de fitness, deschisă printr-un moft ridicol al mezinului familiei, Kevin. Ba chiar Jesse Gemston e gata să devină, alături de soţia sa, Amber (Cassidy Freeman) şi de un alt promiţător cuplu de predicatori tineri, investitor în industria turismului. Împreună, ei plănuiesc să lanseze o agenţie destinată organizării vacanţelor exotice, cu resorturi în care se vor caza exclusiv familii creştine înstărite. Însă, când se loveşte de refuzul tatălui de a apela la „puşculiţa” bisericii pentru a-i finanţa ambiţiile, Jesse va stârni un nou război, prin care se luptă pentru a fi gata să prindă frâiele bisericii când patriarhul familiei se va retrage din activitate. Eli Gemstone nu este însă gata să se dea la o parte, şi nici nu o poate face, căci umbrele trecutului său rebel, care încep să îl bântuie, îl forţează să acţioneze, iar mita, corupţia şi manipularea nu lipsesc din peisaj.

    DannyMcBride, deja cunoscut pentru activitatea în industria de comedie, nu se dezice de această traiectorie şi îşi lasă amprenta în rolul de regizor şi de actor principal, având o interpretare fără cusur alături de John Goodman, pe care îl întâlnim şi în producţii premiate cu Oscar (Artistul). Deşi în rol secundar, un expresiv personaj este şi soţul lui Judy, BJ, un bărbat insipid, interpretat de Tim Baltz, la rândul său comedian, acesta mulându-se perfect în postura de molâu fără opinii. Dincolo de scenele absurde, replicile sarcastice presărate la tot pasul, stupizenia personajelor şi comicul de situaţie, la fel de amuzate sunt şi costumele folosite, în special prin ţinutele excentrice ale personajului Jesse Gemstone, care seamănă mai mult a cowboy decât a predicator, în contrast cu stilata sa soţie, şi ale fratelui său mai mic, care şi-a îmbrăcat armata de culturişti în costume ce amintesc de veşmintele religioase iudaice, dar cu o tentă cool, pentru a atrage tineretul pe calea credinţei. Muzica este în ton cu atmosfera, redând fidel manifestaţiile religioase întâlnite în marile biserici neoprotestante, adevărate concerte care ridică sălile în picioare, iar chimia dintre protagoniştii seriei este impecabilă, şi nu e de mirare, ţinând că mulţi au avut deja ocazia să împartă platoul de filmare şi în trecut. Îi întâlnim, astfel, pe Danny McBride şi Edi Patterson şi într-un alt binecunoscut serial de comedie lansat în 2016, Vice Principals (Directori adjuncţi), împreună cu Walter Goggins, care în Familia Gemstone îl interpretează pe cumnatul lui Eli, Baby Billy, un predicator fără scrupule, dar şi fără succes. Acesta din urmă s-a întâlnit, de asemenea, în urmă cu mulţi ani, în serialul Lege şi Ordine, şi cu Eric Roberts, fratele Juliei Roberts, acum personaj secundar în al doilea sezon, interpretându-l pe un anume Junior. Saga familiei Gemstone îşi va găsi continuarea şi într-un al treilea sezon, inspiraţia nefiind greu de găsit, ţinând cont că producţia nu face decât să satirizeze scandalurile în care sunt implicate cultele religioase de peste ocean şi nu numai.

  • Şi din sute n-a rămas niciunul. Ce poveste aduce pe micile ecrane Jocul Calamarului (Squid Game), una dintre cele mai populare producţii ale gigantului Netflix la ora actuală

    În generaţia „cu smartphone-ul la gât”, jocurile copilăriei au altă semnificaţie. Dar cei care au crescut „cu cheia la gât” vor simţi, când vor începe să se uite la „ Jocul Calamarului”, o uşoară nostalgie amintindu-şi de orele petrecute afară, până târziu, cu copiii din cartier, jucând şotron, leapşa sau elasticul. Jocuri similare vom găsi şi în serial. Doar că miza câştigătorului e mult mai mare: propria viaţă.

    Că cinematografia sud-coreeană merită toate laudele mă convinsesem cu mulţi ani înainte de a auzi numele câştigător la Oscarurile din 2020, când producţia lui Joon-ho Bong – Parazit – s-a aflat pe buzele tuturor, câştigând premiul pentru cel mai bun film. De aceea nu am stat pe gânduri când cei de la Netflix au urcat pe platformă „Jocul Calamarului”.

    Serialul nu te lasă foarte mult să aştepţi până te cucereşte – dacă eşti, bineînţeles, amator al genului thriller şi gata să treci peste bariera de limbă. Are, ca multe alte producţii, „păcatul” ca începutul să fie uşor tărăgănat, dar asta doar pentru a te surprinde complet cu haosul de după.

    Primul personaj principal cu care facem cunoştinţă este Seong Gi-hun (interpretat de Lee Jung-jae), un parior înrăit, cu o familie destrămată, urmărit de cămătari şi trăind „pe spinarea” bătrânei sale mame. Pentru Seong Gi-hun, singura bucurie în viaţa searbădă pe care o duce este fiica sa, pe care riscă să o piardă însă când fosta soţie decide să plece în State alături de noua familie.

    În momentul în care şi singura sursă de venit – mama sa – se îmbolnăveşte, iar propria viaţă îi este ameninţată de cei la care a acumulat datorii peste datorii, doar o minune pare că îl mai poate salva. Ca Seong Gi-hun sunt mulţi alţii. Oameni pentru care fiecare zi e o luptă inutilă cu problemele, cu datoriile, cu ei înşişi şi dependenţele care îi controlează. De aceea, când, odată cu invitaţia exclusivistă de a participa la un joc misterios, se iveşte şansa de a face bani mulţi uşor, nu vor sta pe gânduri.

    Ca întotdeauna în astfel de situaţii, lucrurile sunt însă prea frumoase pentru a fi adevărate. Ajung astfel angrenaţi într-o cursă pe viaţă şi pe moarte, în care prietenii de azi sunt călăii de mâine. Ceea ce părea să fie un joc distractiv se transformă într-un coşmar, din care poţi, totuşi, să ieşi. Întrebarea este dacă vei mai vrea să o faci, când ştii că afară nu te aşteaptă nimic, dar înăuntru ai şansa să câştigi atâţia bani câţi nici n-ai fi putut visa vreodată.

    Muzica, decorurile, costumele – toate ridică suspansul la cel mai înalt nivel. „Jocul Calamarului” este sângeros, antrenant şi presărat cu răsturnări de situaţie spectaculoase până în ultima clipă. Actorii interpretează excelent, atât cei cu măşti, cât şi cei ce poartă măşti invizibile, pozând în camarazi şi salvatori pentru a-şi salva, de fapt, propria piele.

    Asistăm, de-a lungul celor nouă episoade, la dezumanizarea participanţilor prin identificarea lor ca numere, asemeni deţinuţilor din închisori, dar şi prin decizia asumată de a călca pe cadavre – la propriu şi la figurat – pentru bani. „Squid Game” ne surprinde, totodată, cu transformarea, în mod macabru, a jocurilor copilăriei – asociate natural cu libertatea şi inocenţa – în capcane mortale. Vor putea, în aceste condiţii, cei înscrişi să mai găsească fărâme de moralitate în ei înşişi şi în ceilalţi? Răspunsul îl veţi afla intrând în joc. Din fericire, doar ca spectatori.

    Squid Game (Jocul Calamarului)

    Regie: Hwang Dong-hyuk

    Distribuţie: Lee Jung-jae, Hideo Kimura, Wi Ha-jun

    Data şi locul lansării: 17 septembrie 2021, SUA

    Număr de episoade: 9

  • Cronică de film: Bucătăreasa din Castamar. Despre dragoste şi intrigi în bucate

    Un vechi proverb spune că „dragostea trece prin stomac”, iar în „Bucătăreasa din Castamar” vedem cum acesta se adevereşte. Producţia celor de la Netflix e o poveste cu intrigi, execuţii, cu diferenţe de clasă, orientaţie sexuală şi culoare, cu vendete, dueluri şi căsnicii aranjate, care ne vor purta, deopotrivă, cu câteva secole în urmă, în Spania anilor 1700.

    Pandemia, care a închis în case, săptămâni bune sau chiar mai mult, milioane de oameni, a crescut apetitul multora pentru experimente culinare, fie propriu-zise, de la vestita banana bread la reţete sofisticate, fie urmărite în cele mai noi producţii TV, atât concursuri şi reality-show-uri, cât şi filme sau seriale artistice, printre care se numără şi cel de faţă.

    Realizată după cartea omonimă a lui Fernando J. Muñez, miniseria de 12 episoade „La cocinera de Castamar“ (Bucătăreasa din Castamar), în regia lui Iñaki Peñafiel şi Norberto López Amado, a fost lansată în luna februarie a acestui an şi a ajuns în România pe platforma Netflix pe 9 iulie. Serialul îi aduce în faţa camerelor în roluri principale pe îndrăgitul Roberto Enríquez Asenjo (cunoscut pentru rolurile anterioare din producţii precum Visavis, Hispania, la leyenda şi La señora, printre altele), acum Diego, duce de Castamar, şi pe Michelle Jenner, care o interpretează pe umila, dar talentata Clara Belmonte, noua bucătăreasă a moşiei Castamar.

    Firul evenimentelor este unul previzibil, în care ducele văduv, care refuză să îşi reia atribuţiile la Curte în urma morţii soţiei sale însărcinate, se îndrăgosteşte iremediabil de îndemânatica şi blajina bucătăreasă şefă a familiei şi de bucatele acesteia, în timp ce încearcă să scape de un mariaj forţat, impus de societate. La rândul său, Clara Belmonte se luptă cu proprii demoni interiori, încercând să îşi învingă atât agorafobia (teama de spaţii deschise – n. red.), care o ţine captivă nu doar în interiorul pereţilor bucătăriei, ci în închisoarea propriilor sentimente de vinovăţie, cât şi dragostea pentru duce, văzută cu ochi răi de toţi ai casei, în timp ce găteşte şi scrie reţete cu un simţ profund al gustului.

    Celelalte personaje principale, care ţes o întreagă pânză de intrigi în jurul celor doi, sunt conturate foarte bine, în special prostuţa Amelia Castro (María Hervás), infiltrată în sânul familiei de Enrique de Arcona, Marchiz de Soto (Hugo Silva), un personaj perfid şi manipulator, care are drept scop final distrugerea dinastiei Castamar, sau Sol Montijos (Marina Gatell), o hedonistă care jonglează între viaţa de doamnă şi cea de amantă a mai tânărului nobil Francisco Marlango (Maxi Iglesias).

    Deşi povestea e una fictivă, de-a lungul celor 12 episoade ne vom întâlni cu personaje istorice ca regele Filip al V-lea al Spaniei, în timpul căruia se petrece acţiunea, şi cu Carlo Maria Michelangelo Nicola Broschi, alias Farinelli, unul dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi de operă din toate timpurile.

    Povestea Clarei Belmonte şi a lui Diego de Castamar mi-a amintit de una similară, pe care am urmărit-o în urmă cu câţiva ani în serialul istoric coreean Dae Jang Geum, a cărui acţiune se petrece în timpul dinastiei Joseon (1392-1897), şi care prezintă viaţa primei femei din ţară numită medic regal, producţia fiind realizată aşadar după o poveste reală. Ce leagă cele două seriale este faptul că, înainte de a primi această funcţie, Jang-Geum a fost bucătăreasă şefă la palat şi, asemeni omoloagei sale spaniole, a folosit bucatele nu doar pentru a-i delecta pe cei pentru care a gătit, ci şi pentru a-i vindeca. În plus, şi aceasta a atras atenţia şi dragostea unei persoane nobile, mai exact a regelui – cel care a hotărât, în ciuda opoziţiei venite din partea consilierilor, să îi atribuie funcţia de medic regal, ambele personaje feminine depăşindu-şi astfel condiţia: Clara Belmonte ca scriitoare, iar Jang-Geum, ca medic.

    „La cocinera de Castamar“ are puţin din toate: dragoste, istorie, mister, acţiune, dramă şi răsturnări de situaţie. Deşi nu aş putea spune că excelează la vreuna dintre categorii, în final rămâne un serial plăcut, numai bun să îţi umple serile.

    La cocinera de castamar (Bucatareasa din Castamar)

    Regie: Iñaki Peñafiel şi Norberto López Amado

    Distribuţie: Roberto Enríquez Asenjo, Michelle Jenner, María Hervás, Hugo Silva, Fiorella Faltoyano

    Data lansării:
    21 februarie 2021

    Număr episoade: 12

  • Poveşti despre pandemie, privite în pandemie. Cronică de film: To the lake

    După aproape un an şi jumătate de pandemie, poveştile apocaliptice din cinematografie nu mai par atât de nerealiste ca în trecut. Cum arată însă o astfel de producţie în versiune rusească? Răspunsul se află în „To the lake”.

    To the lake

    Regie: Pavel Kostomarov

    Distribuţie: Kirill Käro, Maryana Spivak, Eldar Kalimulin, Natalya Zemtsova, Viktoriya Isakova

    Data lansării: 14 noiembrie 2019

    Inspirat din best-sellerul scriitoarei şi scenaristei ruse Yana Vagner, „Vongozero”, lansat în 2011 şi tradus în 11 limbi, „To the lake” (Spre lac sau, în varianta originală, Epidemic), prezintă lupta pentru supravieţuire a unui mic grup, în momentul în care Moscova este lovită de un virus mortal, pentru care se găseşte o singură soluţie: eliminarea celor infectaţi. Seria de 8 episoade a fost cumpărată ulterior lansării de către Netflix, pentru suma de 1,5 milioane de dolari, potrivit publicaţiei ruse Kommersant. Este curios cum serialul a fost lansat în noiembrie 2019, cu puţin timp înainte ca populaţia globală să fie decimată de pandemia de COVID-19 şi, privit la acea vreme, ar fi părut, pentru mulţi, o pură fantezie. Carantinarea oraşelor, punctele de control, stocurile epuizate pentru produse esenţiale şi transmiterea virusului cu o viteză fulgerătoare de la om la om nu mai sunt însă noţiuni străine nimănui la momentul actual.

    „To the lake” înfăţişează dezumanizarea pe care ameninţarea iminentă a morţii o poate stârni la scară largă, chiar şi împotriva celor mai neajutorate fiinţe, fie ele străini sau proprii părinţi. Este înfăţişat, în scene sângeroase, modul în care, la un moment dat ajungi, pentru a supravieţui, să fii nevoit să lupţi, nu cu virusul, ci cu cei din jur. Ritmul alert în care se desfăşoară acţiunea şi suspansul în crescendo sunt completate de atmosfera fatalistă şi autenticitatea oferită de limba rusă şi de coloana sonoră care este, însă, în câteva episoade, repetitivă în mod supărător. Ce am apreciat la această serie este un element pe care l-am întâlnit în special în producţiile norvegiene sau ale altor popoare nordice: contopirea personajelor cu cenuşiul peisajelor din jur şi apropierea acestora de normal, asemănarea cu oamenii obişnuiţi, pe care îi vedem zi de zi în jurul nostru. Acestea nu ies în evidenţă prin detalii stridente sau printr-o frumuseţe ieşită din comun, cum întâlnim adesea în filmele holywoodiene. Sunt, însă, personaje puternic conturate prin prisma personalităţii, pe care actorii din „To the lake” şi-au însuşit-o, în mare parte, excelent. Pe Maryana Spivak, care o joacă pe Irina, unul dintre personajele principale, o vedem şi în filmul Loveless (2017), care a câştigat o serie de premii la mai multe festivaluri, printre care „Cel mai bun film” la London Film Festival.

    În „To the lake” vom regăsi nenumărate elemente din cultura ţării de origine, de la viciile binecunoscute şi caracterul neşlefuit, ba chiar brutal în unele cazuri, al oamenilor, la elementele religioase care ne vor aminti de o Rusie ortodoxă şi de credinţa la care chiar şi cei mai înverşunaţi apelează când nu mai văd nicio ieşire spre liman. Întâlnim, de-a lungul secvenţelor celor opt episoade, şi un număr destul de mare de scene macabre, cu un nivel de violenţă ridicat, care ne vor aminti de cruzimea din vremurile naziste. Sexualitatea este înfăţişată fără perdea, sub aspectul unor descătuşări emoţionale, menite să elibereze protagoniştii de curiozităţi, frustrări, vinovăţie sau angoasă.

    Ritmul alert iese însă din tiparele cinematografiei ruseşti, cum a fost definite de la Tarkovski până în urmă cu ceva ani. Spre exemplu, diferenţele sunt evidente atunci când comparăm „To the lake” cu una dintre ultimele producţii ruseşti de succes, „Leviathan”. Acesta din urmă se inspiră clar din numele mari ale industriei de film ruseşti, abuzând de cadrele lungi, statice, care îndeamnă mai curând la contemplare decât la acţiune. 

    Producţia nu este lipsită de defecte, printre care se numără o serie de clişee şi scene improbabile, precum salvări miraculoase de ultim moment, însă, spre deosebire de alte filme sau seriale apocaliptice, nu sunt folosite efecte speciale şi se păstrează o doză de plauzibilitate până la final.

    Serialul se termină în plin suspans, lăsând privitorii să aştepte cu nerăbdare lansarea următorului sezon.

  • Poveşti despre pandemie, privite în pandemie. Cronică de film: To the lake

    După aproape un an şi jumătate de pandemie, poveştile apocaliptice din cinematografie nu mai par atât de nerealiste ca în trecut. Cum arată însă o astfel de producţie în versiune rusească? Răspunsul se află în „To the lake”.

    To the lake

    Regie: Pavel Kostomarov

    Distribuţie: Kirill Käro, Maryana Spivak, Eldar Kalimulin, Natalya Zemtsova, Viktoriya Isakova

    Data lansării: 14 noiembrie 2019

    Inspirat din best-sellerul scriitoarei şi scenaristei ruse Yana Vagner, „Vongozero”, lansat în 2011 şi tradus în 11 limbi, „To the lake” (Spre lac sau, în varianta originală, Epidemic), prezintă lupta pentru supravieţuire a unui mic grup, în momentul în care Moscova este lovită de un virus mortal, pentru care se găseşte o singură soluţie: eliminarea celor infectaţi. Seria de 8 episoade a fost cumpărată ulterior lansării de către Netflix, pentru suma de 1,5 milioane de dolari, potrivit publicaţiei ruse Kommersant. Este curios cum serialul a fost lansat în noiembrie 2019, cu puţin timp înainte ca populaţia globală să fie decimată de pandemia de COVID-19 şi, privit la acea vreme, ar fi părut, pentru mulţi, o pură fantezie. Carantinarea oraşelor, punctele de control, stocurile epuizate pentru produse esenţiale şi transmiterea virusului cu o viteză fulgerătoare de la om la om nu mai sunt însă noţiuni străine nimănui la momentul actual.

    „To the lake” înfăţişează dezumanizarea pe care ameninţarea iminentă a morţii o poate stârni la scară largă, chiar şi împotriva celor mai neajutorate fiinţe, fie ele străini sau proprii părinţi. Este înfăţişat, în scene sângeroase, modul în care, la un moment dat ajungi, pentru a supravieţui, să fii nevoit să lupţi, nu cu virusul, ci cu cei din jur. Ritmul alert în care se desfăşoară acţiunea şi suspansul în crescendo sunt completate de atmosfera fatalistă şi autenticitatea oferită de limba rusă şi de coloana sonoră care este, însă, în câteva episoade, repetitivă în mod supărător. Ce am apreciat la această serie este un element pe care l-am întâlnit în special în producţiile norvegiene sau ale altor popoare nordice: contopirea personajelor cu cenuşiul peisajelor din jur şi apropierea acestora de normal, asemănarea cu oamenii obişnuiţi, pe care îi vedem zi de zi în jurul nostru. Acestea nu ies în evidenţă prin detalii stridente sau printr-o frumuseţe ieşită din comun, cum întâlnim adesea în filmele holywoodiene. Sunt, însă, personaje puternic conturate prin prisma personalităţii, pe care actorii din „To the lake” şi-au însuşit-o, în mare parte, excelent. Pe Maryana Spivak, care o joacă pe Irina, unul dintre personajele principale, o vedem şi în filmul Loveless (2017), care a câştigat o serie de premii la mai multe festivaluri, printre care „Cel mai bun film” la London Film Festival.

    În „To the lake” vom regăsi nenumărate elemente din cultura ţării de origine, de la viciile binecunoscute şi caracterul neşlefuit, ba chiar brutal în unele cazuri, al oamenilor, la elementele religioase care ne vor aminti de o Rusie ortodoxă şi de credinţa la care chiar şi cei mai înverşunaţi apelează când nu mai văd nicio ieşire spre liman. Întâlnim, de-a lungul secvenţelor celor opt episoade, şi un număr destul de mare de scene macabre, cu un nivel de violenţă ridicat, care ne vor aminti de cruzimea din vremurile naziste. Sexualitatea este înfăţişată fără perdea, sub aspectul unor descătuşări emoţionale, menite să elibereze protagoniştii de curiozităţi, frustrări, vinovăţie sau angoasă.

    Ritmul alert iese însă din tiparele cinematografiei ruseşti, cum a fost definite de la Tarkovski până în urmă cu ceva ani. Spre exemplu, diferenţele sunt evidente atunci când comparăm „To the lake” cu una dintre ultimele producţii ruseşti de succes, „Leviathan”. Acesta din urmă se inspiră clar din numele mari ale industriei de film ruseşti, abuzând de cadrele lungi, statice, care îndeamnă mai curând la contemplare decât la acţiune. 

    Producţia nu este lipsită de defecte, printre care se numără o serie de clişee şi scene improbabile, precum salvări miraculoase de ultim moment, însă, spre deosebire de alte filme sau seriale apocaliptice, nu sunt folosite efecte speciale şi se păstrează o doză de plauzibilitate până la final.

    Serialul se termină în plin suspans, lăsând privitorii să aştepte cu nerăbdare lansarea următorului sezon.

  • Cronică de film: Locked Down. O poveste despre prezent

    Cu o actriţă de Oscar şi un actor nominalizat la premiul academiei în rolurile principale, Locked Down vine să ne amintească, prin ochii unui cuplu divorţat, dar forţat să împartă încă două săptămâni – de izolare – aceeaşi baie, bucătărie şi aceeaşi listă de cumpărături, de începuturile pandemiei, de cozile din faţa magazinelor, de furia, frustrarea sau depresia pe care majoritatea le-am simţit şi de momentele de introspecţie interioară care au scos la iveală vise şi planuri suprimate.

    Locked Down (În izolare) a strâns critici total opuse din partea publicului. Pe de-o parte, este considerat o irosire crasă de talent, deoarece, deşi îi are în roluri principale pe Anne Hathaway (câştigătoarea unui premiu Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, în Les Misérables «Mizerabilii» şi pe Chiwetel Ejiofor, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal în producţia 12 ani de sclavie, filmul este o combinaţie ciudată între monologuri, dialoguri pe Zoom, poezie şi câteva zeci de minute de acţiune „trântite” spre final, care reuşesc să aducă un strop de suspans, însă nu şi o încheiere pe măsură.

    Pe de altă parte, pe unii tocmai monologurile vulcanice ale actorilor i-au fascinat, alături de realitatea dureroasă în care s-au putut regăsi. Ce este însă cert e că factorii principali pentru care mulţi, incluzându-mă şi pe mine, au ales să îl urmărească în ciuda prejudecăţilor pe care nota 5,1 de pe IMDB le poate naşte este numele, sursa de inspiraţie şi perioada în care a fost filmat – în numai 18 zile, în plină pandemie. Locked Down, a cărui acţiune se petrece în Londra, în primele două săptămâni de izolare impuse de autorităţi, ne aminteşte de cozile la care am stat pentru a nu supraaglomera magazinele, de clienţii care plecau cu portbagajul plin de hârtie igienică, de reţetele noi de pâine de casă cu care ne-am umplut timpul şi de întâlnirile pe Zoom cu prietenii, în locul clasicelor ieşiri la cafea.

    Dacă povestea jafului nu m-a convins, ba din contră, mi s-a părut redată pe repede-nainte, plină de clişee şi situaţii improbabile, punând-o într-o altă perspectivă, mi-am putut-o imagina drept o parabolă a evadării din temniţa de sentimente amestecate şi trăiri pe care izolarea a ridicat-o, mai strânsă decât cei patru pereţi, în jurul nostru. Pandemia ne-a pus faţă în faţă cu noi înşine şi a scos tot ce-i mai bun şi mai rău din noi. Şi asta vedem şi în Locked Down: cum situaţia disperată în care se găseşte un şomer care a pierdut totul sau un CEO nevoit să se supună fără drept de apel legilor corporaţiei şi să concedieze departamente întregi aduce la suprafaţă vechi resentimente şi frustrări, reaprinde vicii, naşte idei nebuneşti, dar reînnoadă totodată legături rupte şi pasiuni stinse: pentru poezie, pentru libertate şi pentru cei de lângă noi.

     

    Locked Down (În izolare)

    Data lansării: 14 ianuarie 2021

    Regie: Doug Liman

    Distribuţie: Chiwetel Ejiofor, Anne Hathaway, Ben Kingsley

    Buget: 3 mil. dolari

    Durată: 118 minute