Criza mondială de cafea ameninţă să împingă preţurile în sus în cafenele şi supermarketuri, notează Bloomberg.
În plus, lumea se confruntă cu o penurie dramatică de cafea arabica, cea care dă cea mai fină aromă şi reprezintă aproximativ 60% din producţia mondială.
Nu mă uit des la filme încadrate în genurile science-fiction şi horror, însă ideea originală a producţiei „Platforma” („El hoyo”), inclusă în portofoliul Netflix, m-a convins să fac o excepţie. În urma vizionării, aş putea spune că este mai mult un thriller psihologic îmbinat cu câteva elemente horror, genul SF fiind dat poate de ideea utopică a locului în care se petrece acţiunea – o închisoare verticală, în care, la fiecare etaj, se găseşte o celulă rudimentară în care sunt închişi doi prizonieri. Personajul central al poveştii este Goreng (Ivan Massagué), care, spre deosebire de mulţi alţi deţinuţi, a venit aici de bunăvoie, cu un scop precis, de a se lăsa de fumat, promiţându-i-se totodată că la plecare va primi şi o diplomă. Asemeni eroului Don Quijote, eroul cărţii pe care o luase cu el (fiecare deţinut având dreptul să aleagă un singur obiect), şi Goreng se dovedeşte a fi un caracter nobil, evidenţiindu-se în faţa celorlalţi colegi prin superioritatea şi inocenţa gândirii sale şi prin setea de adevăr şi dreptate.
Toate celulele comunică între ele printr-un canal comun de legătură: o deschizătură amplasată în mijlocul camerei, prin care, o singură dată pe zi, o platformă coboară de la etajul cel mai de sus spre nivelurile inferioare, aducând mâncare pentru cei închişi. Platforma încărcată cu preparate culinare din cele mai diverse, gătite de o echipă de bucătari profesionişti, staţionează la fiecare etaj numai două minute, timp în care fiecare prizonier are dreptul să mănânce sau să bea orice pofteşte, fără a opri însă nimic pentru mai târziu, în caz contrar riscând să moară prin sufocare sau îngheţ. Acest lucru m-a trimis cu gândul la paralela dintre viaţă şi moarte, la faptul că viaţa ne oferă posibilitatea de a ne bucura din plin de tot ce avem, fără a putea lua însă ceva cu noi la finalul călătoriei.
Dacă cei de la primele etaje mănâncă pe săturate, pe măsură ce platforma coboară în hăul parcă nesfârşit, cantitatea de alimente se împuţinează din ce în ce mai tare, pentru ca în final să nu mai rămână nimic, spre disperarea celor închişi la nivelurile cele mai de jos. O dată pe lună, prizonierii sunt mutaţi într-o altă celulă, fără să ştie la ce nivel vor ajunge. De remarcat este că niciunul dintre ei nu ştie nici câte etaje are închisoarea: de aici şi lupta pentru supravieţuire – fiecare vrea, cu orice preţ, să reziste 30 de zile, cu speranţa că următoarele patru săptămâni şi le va petrece în luxul oferit de partea bună a temniţei. Pericolul morţii vine, aşadar, nu doar din înfometare, ci şi din partea opusă a celulei, în care se află un coleg flămând, dispus să calce, la propriu, pe cadavre şi peste orice standard de moralitate pentru a supravieţui.
Filmul este, cu siguranţă, o reflexie a societăţii – când sunt în vârf, fie că sunt nou sosiţi, fie că vin de la etajele inferioare, unde au cunoscut deja foamea crâncenă şi disperarea morţii, prizonierii se ghiftuiesc cu mâncare, atât pentru a recupera zilele în care nu au putut mânca, cât şi de teama neprevăzutului, „a zilelor negre”, a riscului de a ajunge (din nou) jos. Însă nu doar că profită din plin, ci şi irosesc mare parte din alimente, neţinând cont de deznădejdea celor flămânzi, cum de multe ori vedem că se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi – atât la nivel micro, de la o persoană la alta, cât şi la nivel macro, prin diferenţele dintre marile economii şi ţările sărace, aflate la limita subzistenţei. O aluzie ar putea fi făcută şi la adresa guvernelor – administraţia, adică cei ce conduc închisoarea, a gândit un sistem care permite această prăpastie între cei din vârf şi cei de jos şi îi lasă pe prizonieri să îşi facă singuri dreptate, închizând ochii nu doar în faţa inegalităţii, ci şi a abuzurilor, a „legii străzii” care funcţionează în unitatea pe care o conduc. Scopul iniţial al lui Goreng se va transforma într-o călătorie iniţiatică şi de autocunoaştere, în care va fi pus în faţa unor situaţii şi decizii extreme, având de ales între a supravieţui, pătându-şi conştiinţa şi renunţând la valorile sale, şi a se sacrifica pentru binele celorlalţi. Mi-a plăcut jocul actoricesc al lui Ivan Massagué, figura sa, pe de-o parte blândă, dar şi misterioasă, cu un iz de nebunie, potrivindu-se de minune cu rolul interpretat. Zorion Eguileor, actorul care îl joacă pe Trimagasi, primul coleg de celulă al lui Goreng, a intrat de asemenea perfect în pielea personajului psihopat – cu o înfăţişare simpatică, prietenoasă şi aparent neajutorat, dar care se transformă într-un criminal fără scrupule la nevoie, lăsându-se condus de instinctele animalice ieşite la suprafaţă, rolul său ilustrând, din nou, o altă paralelă cu viaţa reală, în care falşii prieteni nu vor ezita să înfigă cuţitul pe la spate pentru a-şi salva pielea sau pentru a-şi proteja interesele.
Cu toate că se desfăşoară într-un singur loc şi pe o durată de timp limitată, prezentând viaţa personajelor doar în intervalul de timp petrecut în închisoare, nu şi înainte de a sosi aici, acţiunea este palpitantă, iar filmul, încărcat de metafore. Unele scene repugnă prin cruzimea lor, aşa că, dacă nu sunteţi obişnuiţi cu genul acesta, s-ar putea să le socotiţi greu de digerat.
Finalul m-a dezamăgit, mi-a dat senzaţia a ceva neterminat, fiind brusc, făcut parcă în grabă şi lăsând loc multor teorii, dar, aşa cum spuneam încă la început, scenariul original şi parabolele prezentate de-a lungul celor 94 de minute merită vizionarea, pentru că este, într-adevăr, un film pe care nu îl veţi uita prea curând.
El hoyo
Regie: Galder Gaztelu-Urrutia
Scenariu: David Desola
Distribuţie: Ivan Massagué, Zorion Eguileor, Alexandra Masangkay
În noiembrie 2011, toată lumea credea că Silvio Berlusconi va capitula. Cifrele arătau că Italia avea probleme existenţiale. Economia – care ducea în spate una dintre cele mai mari datorii din lume – ameninţa să se prăbuşească şi să distrugă restul zonei euro, scrie Bloomberg. Investitorii continuau să solicite randamente mai mari pentru achiziţionarea obligaţiunilor guvernului de la Roma. Apoi au încercat să speculeze faptul că ţara nu se va mai putea finanţa singură de pe pieţe şi că va trebui să ceară ajutor internaţional. Liderii Germaniei şi Franţei, precum şi şeful Fondului Monetar Internaţional au încercat să-l convingă pe premierul italian să ceară un bailout extern şi să se angajeze la reforme drastice.
Însă Berlusconi s-a afişat în faţa camerelor de filmat, indiferent la situaţia de urgenţă. „Nu are sens ca pieţele să atace obligaţiunile suverane ale Italiei“, a spus el unui public de italieni neîncrezători. „Restaurantele sunt pline, cu greu se mai pot rezerva bilete pentru avioane, destinaţiile de vacanţă sunt rezervate complet în perioada vacanţelor. Nu cred că cineva ar putea crede, dacă locuieşte în Italia, că Italia trece prin ceva ce ar semăna cu o criză profundă.” Pieţele nu au reacţionat bine. Randamentele obligaţiunilor italiene au sărit în sus şi, în mai puţin de două săptămâni, premierul cu patru mandate a fost înlocuit de tehnocratul Mario Monti. Cu toate acestea, Berlusconi s-ar putea să fi ştiut el ceva. După aproape un deceniu, Italia rămâne o ţară bogată, cu un nivel ridicat de trai. Aceasta nu se datorează doar soarelui, vastei moşteniri culturale şi tradiţiei culinare, care atrag nenumăraţi turişti. Majoritatea italienilor au propria locuinţă – aproape 3 din 4 case sunt ocupate de proprietarii lor – iar cuplurile mai rar trebuie să le împartă cu mai mult de un copil. Într-adevăr, Italia are una dintre cele mai scăzute rate ale fertilităţii din lume, de 1,32 copii pentru o femeie în 2017 – ceea ce înseamnă că gospodăriile au un venit disponibil mai mare. Italienii deţin maşini – doi din trei au una, iar unu din 6 mai mult de una – şi merg în vacanţă cel puţin o dată pe an. Aceştia îşi pot permite abonamente la sala de fitness pentru a rămâne în formă şi meditatori privaţi pentru a se asigura că copiii lor nu vor da greş la şcoală. Italienii sunt una din naţiunile cu cele mai multe smartphone-uri din lume. În cele din urmă, dacă e să dăm crezare statisticilor, italienii cheltuiesc şi sume fabuloase pe droguri şi jocuri de noroc.
În acelaşi timp, economia are anemie cronică, ţara fiind blocată într-o paralizie politică aproape constantă. Şi-a recuperat terenul pierdut în timpul marii crize financiare, dar venitul per capita a scăzut constant în raport cu alte state europene. În ciuda episodului Berlusconi, Italia nu a fost nevoită să recurgă la un bailout, spre deosebire de Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania şi Cipru.
Italia a reuşit cumva să împletească la dolce vita cu declinul. Acestea coexistă. Sociologul Luca Ricolfi are o teorie: Italia se transformă într-un gen cu totul nou de societate dezvoltată, una care a încetat să mai producă avuţie nouă, dar care trăieşte din prosperitatea acumulată a generaţiilor anterioare. Italia, scrie el într-o carte publicată recent, a devenit „o societate opulentă în care economia nu mai creşte, iar cetăţenii care au acces la surplus fără să muncească sunt mai numeroşi decât cei care lucrează”.
Titlul cărţii, apărută în 2019, este „La Societá signorile di massa” sau „Societatea masei seniorilor”. Traducerea literală nu surprinde sensul medieval sau renascentist al cuvântului „signore” – un nobil, un lord sau un membru al aristocraţiei care trăieşte din moştenire şi privilegiu. Societatea pe care o descrie Ricolfi este cea în care majoritatea oamenilor trăiesc din surplusul produs de înaintaşii lor şi din munca unei clase de migranţi neplătite şi defavorizate. El nu vorbeşte despre cei superbogaţi şi despre iahturile lor, avioanele private şi conacele întinse, ci doar de casă, una sau mai multe maşini, vacanţe şi distracţie nesfârşită, pe care oamenii din societăţile occidentale au ajuns să le ia ca pe ceva dat.
Cum poate o ţară aflată constant în pragul colapsului economic şi politic să susţină acest nivel de prosperitate de zi cu zi? Mai bine spus: bogăţia acumulată de-a lungul istoriei lungi a Italiei şi, în special, în anii de boom care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Tradiţia locuinţelor proprietate personală este doar o parte din ea. Italienii mai în vârstă beneficiază de pensii generoase, atât de mult încât veniturile grupului lor de vârstă – spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în alte ţări dezvoltate – nu s-au diminuat din cauza inactivităţii economice, ci sunt în linie cu cele ale restului populaţiei.
Italienii, şi băncile în care îşi păstrează salariile şi economiile, sunt, de asemenea, cumpărători entuziaşti de datorie italiană – care contribuie la creşterea valorii proprietăţii, a pensiilor şi a celorlalte active financiare ale ţării. Aceasta, la rândul ei, contribuie la extinderea avuţiei private şi, în timp ce veniturile nu au crescut, o gospodărie italiană are, în medie, active în valoare de aproape şase ori venitul disponibil, potrivit Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. (Olanda, Belgia, Suedia şi Danemarca au raporturi mai mari; Franţa este aproape de Italia, iar Germania şi Marea Britanie sunt puţin sub nivelul de cinci ori venitul disponibile.)
Acest lucru a condus la un fenomen tulburător. O treime din italienii cu vârsta de muncă nu au un loc de muncă şi nici nu caută unul – adică 13 milioane de persoane sunt inactive pe piaţa muncii, pe lângă cele 16 milioane de pensionari. La 24,8%, Italia are cel mai mare număr din Uniunea Europeană al NEET-ilor – un acronim care înseamnă persoană care „nu este în faza de educare, angajat sau în pregătire” – adică tinerii care nu sunt la şcoală, nu lucrează şi nu sunt ucenici. Participarea la muncă a femeilor italiene este cea mai scăzută din UE.
În timp ce unii nu pot găsi altă cale în afară de cea a şomajului, pentru mulţi este o problemă de comoditate, potrivit lui Ricolfi. Cel mai adesea, pentru tineri pur şi simplu nu merită să muncească. Într-adevăr, beneficiile financiare pe care un angajat italian le poate aştepta de la o diplomă universitară sunt jumătate din ceea ce ar găsi în alte ţări dezvoltate. Adesea are mai mult sens pentru tineri să trăiască din salariile (sau pensiile) părinţilor şi să se bucure de viaţa bună decât să lupte pentru a găsi un loc de muncă care să nu-i ofere mult, nici ca bani şi nici ca speranţe de avansare socială şi economică.
Când Ricolfi priveşte Italia de astăzi, vede asemănări izbitoare cu Evul Mediu stratificat, când o mică minoritate de aristocraţi trăia din averile moştenite, în timp ce majoritatea se chinuia pentru un câştig mic, iar mobilitatea socială era inexistentă. „Este important să reamintim scrie el, că, pe lângă consumul evident care nu este susţinut de nicio muncă, societăţile gentrifiate sunt caracterizate de imobilitate”. Dar acum acea clasă de aristocraţi este formată din peste 30 de milioane de persoane.
Bogăţia naţională distribuită acum la scară largă a fost acumulată în mare măsură în primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, perioada aşa-numitului miracol economic, când Italia a evoluat cu un salt uriaş dintr-o societate agrară înapoiată într-o ţară industrializată. În anii 1950 şi 1960, economia Italiei a crescut cu 5% sau mai mult pe an, o rată comparabilă cu cea a Germaniei şi Japoniei. Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a urcat de la mai puţin de două ori media mondială în 1960 la mai mult de patru ori media în 2008.
Acest boom a încetinit semnificativ în anii ’70, dar mulţi italieni, prin pensii şi locuri de muncă garantate de stat, îi culeg în continuare beneficiile. „Toată lumea aspiră să fie în clasa de mijloc”, spune Rosamaria Bitetti, economist şi politolog la universitatea LUISS din Roma. „În Italia, clasa de mijloc nu s-a extins din cauza creşterii organice, ci deoarece ajutoarele sociale, pensiile şi salariile au crescut mai rapid decât ar permite în mod normal economia.”
Un alt motiv pentru care viaţa poate fi pentru mulţi bună în Italia se datorează faptului că este iadul pe pământ pentru o minoritate de lucrători sezonieri, pentru munci ocazionale şi neînregistraţi, precum şi pentru ajutoarele din gospodărie, prostituate şi soldaţii crimei organizate. Ricolfi estimează că aproximativ 3,5 milioane de oameni, majoritatea imigranţi, trăiesc la marginea societăţii, lucrează în economia subterană. Marele sector informal al Italiei, cu o valoare estimată de 211 miliarde de euro în 2017, sau 12,1% din PIB, îi ajută pe italienii înstăriţi prin ţinerea în anumite limite a preţurile serviciilor, de la renovările de locuinţe şi până la îngrijitorii persoanelor în vârstă.
Astfel, Berlusconi a avut dreptate, parţial. Nu există nicio ameninţare imediată pentru stilul de viaţă italian. Însă matematica va crea un şoc în cele din urmă: avuţia acumulată în Italia începe să se epuizeze, iar presiunile demografice (acel nivel scăzut al naşterilor) încep să crească. Există deja un raport de aproape două persoane peste 65 de ani pentru fiecare italian sub 15 ani, iar raportul de dependenţă – proporţia persoanelor în vârstă faţă de cele cu vârstă de muncă, un factor în menţinerea bazei fiscale din care sunt finanţate prestaţiile sociale – este de 36%, al doilea cel mai mare din lume, potrivit Băncii Mondiale.
Cu acest context demografic, Italia acumulează cu greu avuţie proaspătă. Ţara are o economie stagnantă, şomaj cronic, o productivitate scăzută şi o birocraţie ineficientă. Sistemul său de pensii este al doilea cel mai scump din lumea dezvoltată, în urma Greciei. Împreună cu una dintre cele mai îmbătrânite populaţii din lume şi cu o rată scăzută a ocupării forţei de muncă, aceasta înseamnă că o clasă în scădere de salariaţi va trebui să sprijine din ce în ce mai mulţi pensionari – care nu vor putea apoi să-i susţină pe toţi cei care sunt dependenţi de ei. „Suntem suficient de prosperi pentru a permite multora să uite de muncă, dar nu suntem suficient de productivi pentru a ne permite prosperitatea actuală pe termen lung”, scrie Ricolfi. „De jumătate de secol ne întindem mai mult decât ne este plapuma.”
Italia se află pe locul 30 în Indexul competitivităţii globale din 2019 realizat de Forumul Economic Mondial. Sarcina datoriei n-a făcut decât să crească de la criză, iar guvern după guvern continuă să repete aceleaşi promisiuni goale – se angajează să reducă datoria, poate nu în acest an, dar cu siguranţă în următorul. Între timp, problemele ţării – majoritatea structurale, cele mai multe cunoscute şi cu soluţii acceptate pe scară largă, cel puţin în rândul experţilor, dar pe care niciun guvern nu a avut curajul să le pună în aplicare – continuă.
Cu toate acestea, nu este clar dacă Italia este un semn prevestitor de rău pentru alte ţări bogate care se chinuie să crească pe fondul forţei de muncă în scădere, al îmbătrânirii populaţiei şi al productivităţii slabe.
Grecia, deşi o ţară mai săracă, se confruntă cu aceleaşi probleme. Franţa, Belgia şi Finlanda se aseamănă puternic cu Italia în ceea ce priveşte încetinirea creşterii, dar economiile şi societăţile lor rămân mai dinamice, iar populaţiile lor continuă să crească.
Nu toată lumea este de acord că Italia este un indicator al evoluţiei altor economii bogate. Pentru Paolo Guerrieri, profesor de economie la universitatea La Sapienza din Roma, Italia a fost întotdeauna şi va rămâne o ţară înapoiată. „Unele părţi ale Italiei sunt o economie capitalistă matură, dar prosperitatea nu este cu adevărat răspândită şi o mare parte a ţării a început să rămână în urmă acum 20 de ani”, spune el. „Ardem de prea mult timp avuţia dobândită.”
Un ciudat şir de coincidenţe îi vor fi făcut pe unii să îşi aducă aminte, săptămâna trecută, de zilele de dinaintea declanşării crizei imobiliare din Statele Unite, care a continuat apoi cu marea criză mondială.
A fost, la început, o ştire legată de capitalizarea marilor instituţii financiare americane Freddie Mac şi Fannie Mae, supuse unor teste de stres care au dezvăluit că cele două bănci au nevoie de ajutoare de 50 până la 128 de miliarde de dolari. Cum situaţia celor două companii de creditare imobiliară a fost, în urmă cu nouă ani, unul dintre factorii de declanşare a crizei, multe persoane au avut, sunt sigur, un sentiment de deja-vu.
Respectivul sentiment a continuat în momentul în care statistica a anunţat că avem cea mai mare creştere economică din Europa; cum o serie de analişti vorbesc în ultima perioadă de o încălzire a economiei şi de majorarea PIB doar în urma creşterii consumului, ministrul Finanţelor Anca Dragu a ţinut să ne liniştească, asigurându-ne că este vorba de o creştere economică sustenabilă, bazată nu doar pe consum, ci şi pe un avans cu 15% al cheltuielilor cu investiţiile şi de o creştere cu 9% a construcţiilor în trimestrul al II-lea.
La fel ca în urmă cu opt ani, ne comportăm şi facem calcule ca şi cînd am fi cumva izolaţi de restul economiilor din Europa sau din întreaga lume: economia duduie, bazele creşterii economice sunt, dacă selectăm atent cifrele, corecte, mai lipseşte un premier care să ne spună că este momentul să cumpărăm proprietăţi acolo unde acestea s-au ieftinit.
O să ocolesc idea că singur consumul este baza strictă de creştere a economiei, chiar dacă plusurile lunare din perioada ianuarie – iunie, de 16 – 18% induc asta.
Dar avem o productivitate a muncii situată pe o tendinţă de scădere în ultimii trei ani şi cu minusuri importante în prima jumătate a anului 2016, iar o astfel de evoluţie nu poate decât să alimenteze temerile scepticilor. Şi nu, nu este vorba aici de lenea sau de râvna românilor în a lucra, ci mai degrabă de rezultatul şi valoarea muncii lor.
Un ciudat şir de coincidenţe îi vor fi făcut pe unii să îşi aducă aminte, săptămâna trecută, de zilele de dinaintea declanşării crizei imobiliare din Statele Unite, care a continuat apoi cu marea criză mondială.
A fost, la început, o ştire legată de capitalizarea marilor instituţii financiare americane Freddie Mac şi Fannie Mae, supuse unor teste de stres care au dezvăluit că cele două bănci au nevoie de ajutoare de 50 până la 128 de miliarde de dolari. Cum situaţia celor două companii de creditare imobiliară a fost, în urmă cu nouă ani, unul dintre factorii de declanşare a crizei, multe persoane au avut, sunt sigur, un sentiment de deja-vu.
Respectivul sentiment a continuat în momentul în care statistica a anunţat că avem cea mai mare creştere economică din Europa; cum o serie de analişti vorbesc în ultima perioadă de o încălzire a economiei şi de majorarea PIB doar în urma creşterii consumului, ministrul Finanţelor Anca Dragu a ţinut să ne liniştească, asigurându-ne că este vorba de o creştere economică sustenabilă, bazată nu doar pe consum, ci şi pe un avans cu 15% al cheltuielilor cu investiţiile şi de o creştere cu 9% a construcţiilor în trimestrul al II-lea.
La fel ca în urmă cu opt ani, ne comportăm şi facem calcule ca şi cînd am fi cumva izolaţi de restul economiilor din Europa sau din întreaga lume: economia duduie, bazele creşterii economice sunt, dacă selectăm atent cifrele, corecte, mai lipseşte un premier care să ne spună că este momentul să cumpărăm proprietăţi acolo unde acestea s-au ieftinit.
O să ocolesc idea că singur consumul este baza strictă de creştere a economiei, chiar dacă plusurile lunare din perioada ianuarie – iunie, de 16 – 18% induc asta.
Dar avem o productivitate a muncii situată pe o tendinţă de scădere în ultimii trei ani şi cu minusuri importante în prima jumătate a anului 2016, iar o astfel de evoluţie nu poate decât să alimenteze temerile scepticilor. Şi nu, nu este vorba aici de lenea sau de râvna românilor în a lucra, ci mai degrabă de rezultatul şi valoarea muncii lor.
Momentele de panică de pe burse creează oportunităţi de rebalansare a portofoliului sau de creştere a expunerii pe anumiţi emitenţi care au devenit ieftini, ceea ce am făcut şi noi la BVB, a spus la ZF Live Dragoş Manolescu, director investiţii OTP Fonduri.
AU TRECUT APROAPE ŞASE ANI DE CÂND AU APĂRUT PRIMII NORI NEGRI AI CRIZEI MONDIALE, CRIZĂ CARE A ADUS ODATĂ CU DECLINUL PIEŢELOR FINANCIARE ŞI AL ECONOMIILOR ŞI VESTEA NEPLĂCUTĂ A RETROGRADĂRII RATINGULUI ROMÂNIEI ÎN LIGA „JUNK„.
Şi tot atât timp a trecut de când România bate necontenit la uşile marilor agenţii de rating încercând să le convingă că este pe drumul cel bun şi că merită calificative mai bune.
O îmbunătăţire a ratingului României ar avea consecinţe pozitive pentru piaţa de capital, dar şi pentru relaţia cu alte categorii de investitori. Un calificativ mai bun poate să se reflecte într-o îmbunătăţire a percepţiei investitorilor, în prime de risc de ţară mai scăzute, adică în costuri de finanţare de pe piaţă mai mici.
În timp ce Moody’s a rămas conservatoare în toată această perioadă de criză, menţinând calificativul României în categoria recomandată investitorilor, Standard & Poor’s (S&P) şi Fitch s-au grăbit să ne coboare în toamna anului 2008 la un etaj inferior, în categoria „junk„.
Astfel, ţara a fost scoasă din categoria ţărilor cu risc scăzut în care intrase în 2005. Cu excepţia notei de la Moody’s, România a ajuns să aibă ratinguri mai proaste decât la momentul intrării în Uniunea Europeană. Startul retrogradării a fost dat de către S&P – şi România devenea în 2008 singura ţară membră a Uniunii Europene cu rating sub pragul recomandat pentru investiţii. Apoi, a urmat agenţia de rating Fitch.
Şi, dacă la jumătatea anului 2011 Fitch s-a înduplecat să ne dea biletul de trecere pentru reîn-toarcerea în categoria cu risc acceptabil pentru investiţii, majorând calificativul acordat României cu o treaptă, S&P şi-a păstrat o optică mai severă, sancţionând mai dur România. În ciuda îmbunătăţirii indicatorilor fundamentali ai economiei, a scăderii deficitelor şi a trei acorduri succesive cu FMI, S&P nu a vrut să crediteze România cu calificative mai bune şi a menţinut ratingul în „junk„.
Iar plasamentele în titluri emise de România pe pieţele internaţionale de capital au rămas în categoria celor cu un grad speculativ ridicat.
Calificativul S&P a ajuns să fie în contradicţie cu situaţia concretă de pe piaţă, unde percepţia de risc în ceea ce priveşte România s-a îmbunătăţit considerabil.
Calificativele agenţiilor de rating au fost monitorizate cu mare atenţie de pieţele financiare în anii care au precedat criza. Dar blazonul agenţiilor de rating a ieşit uşor şifonat de scandaluri în ultimii ani. Iar investitorii de pe pieţele externe de capital, şi nu numai, au început să nu mai pună atât de mult accentul pe nivelul ratingurilor. Şi titlurile româneşti au ajuns să fie tranzacţionate ca şi când notele ar fi substanţial mai bune.
“După părerea mea vom avea un an mai bun ca 2013. Să nu ne aşteptăm la 6,7,8,9 – 10% ca înainte. Avem posibilităţile pe care le avem. Din păcate exportăm numai ceea ce putem, şi e destul de puţin, comparându-ne cu Cehia, Slovacia şi toţi ceilalţi, în special la industria automobilistică. Ceea ce exportăm, exportăm bine, deocamdată. Am o mare speranţă că dacă domnul Ponta tot l-a primit pe chinezul cel iubit, să nu-l uite acum. (…) Anul va fi ceva mai bun, dar nu am scăpat încă, pentru că nu a scăpat nimeni de treaba asta”, a spus fostul tenisman la emisiunea “După 20 de ani”, difuzată duminică de ProTV.
Proprietar al unui grup cu activităţi în mai multe domenii, Ţiriac a afirmat, fiind întrebat unde îşi ţine banii, că pentru el 2013 a fost “destul de prost”.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
De fapt, Bernanke s-ar putea sa fie prea optimist: sunt mari
sanse ca somajul sa creasca, nu sa scada anul viitor. Dar chiar
daca scade cu o catime, trebuie sa ne intrebam: de ce nu incearca
Rezerva Federala sa-l coboare mai repede?
Putina istorie: nu cred ca sunt multi cei care au o idee despre cat
de multe locuri de munca trebuie sa fie create ca sa iesim din
fundatura unde ne aflam. Nu trebuie doar sa ne uitam la cele 8
milioane de locuri de munca pierdute de America de la inceputul
recesiunii; tara are nevoie de noi locuri de munca – circa 100.000
in fiecare luna – ca sa tina pasul cu cresterea populatiei. Si asta
inseamna ca avem nevoie de tot mai multe locuri de munca in fiecare
luna daca vrem ca America sa revina la o situatie apropiata de un
somaj zero.
Cat de multe? Calculul meu estimativ spune ca avem nevoie sa cream
18 milioane de noi locuri de munca in urmatorii cinci ani, adica
300.000 in fiecare luna. Aceasta pune intr-o alta perspectiva
raportul cu privire la somaj – dat publicitatii la inceputul lunii
– care arata pierderea a “doar” 11.000 de locuri de munca in
noiembrie. De fapt e un raport ingrozitor, care a fost tratat drept
o veste buna de presa financiara numai pentru ca de atata vreme
eram in cadere libera.
Asa ca daca vrem vesti cu adevarat bune, cineva trebuie sa-si asume
responsabilitatea pentru crearea de noi locuri de munca. Iar la
acest moment acel cineva aproape sigur trebuie sa fie Fed-ul.
Nu vreau sa absolv de orice responsabilitate administratia Obama.
Evident, administratia a propus un pachet de stimulare care a fost
de la inceput prea mic si care a fost si mai schimonosit de
“centristii” din Senat. Iar masurile pe care presedintele Barack
Obama le-a propus saptamanile trecute, desi vor crea un numar
semnificativ de noi locuri de munca, sunt mult prea putin fata de
ce are nevoie economia.
Dar in vreme ce analiza spune ca ne-ar trebui un al doilea pachet
de stimulare economica, realitatea politica este ca presedintele –
pus in fata unui obstructionism total din partea republicanilor si
sprijinit doar pe deasupra de propriul sau partid – probabil nu va
obtine in Congres suficiente voturi decat pentru a aborda marginal
problema somajului.
Rezerva Federala, pe de alta parte, poate face mai mult decat
atat.
Bernanke a primit multe laude, pe drept cuvant, pentru folosirea de
metode neortodoxe ca sa limiteze dezastrul dupa ce Lehman Brothers
s-a prabusit. Dar atat actiunile bancii centrale, cuantificate prin
expansiunea creditarii, cat si cuvintele lui Bernanke sugereaza ca
promptitudinea cu care s-a actionat la sfarsitul lui 2008 si
inceputul lui 2009 a fost inlocuita cu un curios mix de fatalism si
de complacere – un sentiment ca Rezerva Federala si-a terminat
treaba, acum ca sistemul financiar a pasit dincoace de prapastie,
desi propriile lor estimari sugereaza ca somajul va ramane
impovarator de ridicat pentru urmatorii cel putin trei ani.
Cel mai clar si convingator caz pe care l-am vazut pentru
necesitatea unei noi actiuni din partea Fed vine din partea lui
Joseph Gagnon, fost membru al acestei organizatii si care acum
lucreaza la Institutul Peterson pentru Economie Internationala.
Bazandu-si analiza pe lucrarile nimeni altuia decat ale lui insusi
Ben Bernanke – in precedenta sa incarnare ca cercetator economic –
Gagnon cere Rezervei Federale sa extinda creditarea cumparand
active de inca doua mii de miliarde de dolari. Un asemenea program
ar avea un impact major in promovarea unei cresteri rapide, si ar
avea putine efecte adverse.
De ce nu face Fed treaba asta? O parte a raspunsului poate fi
politica: opozantii ideologici ai activismului guvernamental tind
sa fie la fel de critici cu extinderea creditarii de catre Rezerva
Federala pe cat sunt si cu planul de stimulare promovat de
administratia Obama. Si din cauza asta probabil ca Rezerva a
devenit mai rezervata in a-si folosi atuurile la turatie maxima.
|ntre timp, un numar semnificativ de oficiali ai Fed, in special de
la banci regionale, sunt obsedati de teama unei inflatii similare
cu cea din 1970, pe care ei o vad chiar dupa colt, desi in datele
actuale nu se vede nici urma de asa ceva.
Dar mai este, cred eu, si o problema de prioritati. Fed a intrat in
actiune cand s-a confruntat cu perspectiva unor banci demolate; nu
mai pare la fel de ingrijorata ca niste vieti ar putea fi acum
demolate.Si despre asta vorbim aici. Tipul de somaj ridicat estimat
de Rezerva Federala in propriile ei rapoarte este o reteta sigura
pentru o imensa suferinta umana – milioane de familii care-si pierd
economiile si locurile de munca, milioane de tineri americani care
nu-si mai pot incepe cum trebuie vietile de muncitor pentru ca nu
au nicio slujba disponibila atunci cand termina scoala. Daca nu
coboram repede somajul, o sa platim acest pret pe parcursul unei
generatii intregi.
Asa ca e cazul ca Rezerva Federala sa nu se mai complaca in
situatia actuala, sa stearga din minte fatalismul si sa inceapa sa
intinda o mana de ajutor pentru crearea de locuri de munca.