Personal nu poate decât să mă bucure o asemenea asociere şi văd în această alianţă, dintre banii unei companii româneşti şi creatorul de conţinut, un semnal cât se poate de important pentru viitorul industriei media din lume, la fel de importantă, zic, păstrând, desigur, proporţiile, precum semnalul pe care l-a dat Jeff Bezos atunci când a cumpărat Washington Post, pentru care a dat 1% din averea sa (dacă vi se pare puţin, căutaţi valoarea averii amazonului-şef şi calculaţi cât înseamnă). Personal, vreau să cred că gestul lui Iulian Stanciu conţine mai puţin marketing decât ar crede unii sau am putea fi tentaţi să-i atribuim (asta deşi am citit că mişcarea i-a fost sugerată şefului eMag de compania de comunicare cu care colaborează) şi că asocierea va continua pe termen lung şi foarte lung.
Am totuşi câteva observaţii. Să privim cifrele. La televiziune, criticul izbutea să adune între 200.000 şi 400.000 de telespectatori, un public destul de citit, cu studii, două treimi dintre aceştia având între 35 şi peste 65 de ani şi aproape jumătate între 45 şi peste 65 de ani.
În momentul în care scriu acest text, joi, 4 februarie, pagina de Facebook a „Cărţii de la ora 5“ adună 7.306 like-uri, iar cele trei episoade ale emisiunii au 33.000, 11.000 şi 6.100 de vizionări (cu observaţia că nu toate înseamnă vizionări complete, unele sunt treceri peste fereasta videoului şi pornirea acestuia, fie chiar şi o secundă). Pe site, înregistrările sunt postate pe YouTube şi au 12.440 de vizionări, 2.547 de vizionări şi 1.012 vizionări. Ca să rezum, cel mai bun episod, prezentarea romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu, a strâns sub 50.000 de vizionări în trei zile, cu mult sub cifrele unei singure emisiuni de la televiziune.
Nu sunt un specialist, dar cred că diferenţa ar trebui să dea de gândit oricui investeşte în media digitală şi mai cred că vine în principal din diferenţele de vârstă ale publicului de televiziune în comparaţie cu cel din online, dar şi din modul diferit în care generaţia tânără, publicul predilect online, apreciază şi recepţionează ceea ce se cheamă acum (şi mă enervează pe mine rău de tot că i se spune aşa) conţinut.
Veţi fi ştiind bancul acela cu vânzătorii de pantofi care merg în Africa. Ajuns, primul telegrafiază la sediu, îngrozit: „…nenorocire, nu pot face nimic, aici toţi umblă desculţi!“. Al doilea trimite şi el: „oportunitate uriaşă aici, toată lumea umblă desculţă!“. Privind cifrele din cele trei zile şi pe cele de audienţă la televiziune, exclam ca al doilea vânzător: „este aici o oportunitate uriaşă, toţi umblă desculţi, există un public întreg de cucerit!“.
Să facem o convenţie: să admitem că sintagma conţinut de calitate include şi zona de print rămasă relativ neafectată de entuziasmul, eufemistic vorbind, al conţinutului de tip nou (ştiţi la ce mă refer!), dar şi zona de new media – bloguri, site-uri, proiecte. Moartea presei a fost prorocită, pe rând, în secolul XIX, când s-a trecut de la articolul cuminte la relatarea senzaţională, apoi la începutul secolului XX, când a erupt radioul, ceva mai târziu, când s-a răspândit televiziunea comercială, şi mai târziu, atunci când lumea a decoperit activismul ecologic şi s-au înmulţit iubitorii de natură şi copaci din care se face hârtie, şi şi mai târziu, când a apărut internetul; ba, cu totul spre zilele noastre, în epoca social media şi web 2.0. Cu toate acestea zone din print şi conţinutul de calitate au rezistat şi cred că vor rezista, indiferent ce spun vestitorii decesului sistemului.
Totul este ca şi unii – companii, investitori, finanţatori, lideri de companii -, şi alţii – oameni de media, tehnicieni, scriitori sau creatori – să intuiască direcţia corectă, să facă alianţele potrivite, să aibă răbdarea necesară şi să işte conţinutul potrivit. Până una alta, toţi umblă desculţi!
„Portretul doamnei X“ de John Singer Sargent, o bună ilustrare a ceea ce se cheamă conţinut de calitate.
