BusinessMagazin

Tag: corporatii

  • Despre clişeu, în teorie şi în practică

     Au fost câţiva fericiţi care au putut cumpăra totuşi single-ul, printre care şi semnatarul acestor rânduri; şi această istorioară mi-a venit în minte în momentul în care am decis să scriu despre clişee. Pentru că Dan Andrei Aldea, astăzi stabilit în Germania, a parodiat pe Noi nu ne temem“ tocmai clişeele muzicale ale momentului – cântecele patriotice pline de îndemnuri şi elanuri, muzica folk tânguitoare sau refrenele rock mai dure. Versurile cântecului sunt compuse de Marin Sorescu, iar povestea este a cea a luptei sătenilor din satul Derdeluş cu omizile care le ameninţau recolta. 

    Să ne înţelegem, nu înseamnă că toată producţia muzicală a momentului era clişeistică, pentru că atunci au apărut, indiferent de regim sau poate în ciuda sa, melodii, formaţii şi cântăreţi care sunt ascultaţi şi în ziua de astăzi, după zeci şi zeci de ani. Dar au fost destui inşi, ca şi în prezent de altfel, care au făcut carieră din câteva acorduri; în plus, ritmurile corurilor patriotice erau în stare să te scoată din minţi, la propriu, şi probabil cu acest tip de creaţie, dacă o putem numi aşa, a avut treabă Aldea. Pentru curioşi, piesa există pe YouTube şi merită, în mod sigur, mai mult decât cele 4.600 de ascultări de acum. Iar poezia lui Sorescu va despărţi capitolele acestui text; cititorii vor decide dacă omizile au sau nu legătură cu clişeele.

    Omizi, voi ultimi luciferi,  /  Cu peri băloşi pe trupul hâd,  /  V-aud prin pomii fructiferi,  /  Croncănitoare ca şi ieri,  /  Cum paşteţi frunza, cât de cât.

    Corporatist sau antreprenor, şef sau subaltern, angajat sau angajator, consumator de prelegeri de dezvoltare personală sau profesională, nu veţi putea să nu remarcaţi o standardizare a replicilor, a discursurilor sau a termenilor folosiţi în numai în afaceri, dar şi în cotidian. De câte ori nu v-a informat un CV că veţi avea de-a face cu o persoană proactivă? De câte ori aţi auzit că oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei companii, de câte ori aţi citit îndemnul „think outside the box“, de câte ori aţi fost înştiinţat că “schimbarea începe cu tine“ şi de câte ori un vorbitor motivaţional v-a îndemnat “să treceţi la următorul nivel“? Câte melodii moderne apar în formula fată/băiat cu doi băieţi/fete dansatori în spate, cu recitativ rap la refren dacă avem o fată cântăreaţă şi cu o frază muzicală lentă cântată de o fată dacă interpretul este băiat? Câte serii de supereroi trecând prin aceleaşi confruntări cu forţele întunericului am văzut, vedem sau vom vedea pe ecranele cinematografelor? Câte cărţi, de la Codul lui DaVinci încoace, create pe şablonul misterului cu tentă religios-(pseudo)ştiinţifică, menit să răstoarne valorile întregii lumi, să mai citim? De câte ori oamenii „au luat cu asalt supermarketurile“, de câte ori a coborât sau a urcat “mercurul din termometre“, câte “fiare contorsionate“ pe şosele sau câte autorităţi au fost “luate prin surprindere de venirea iernii“? Asta ca să nu mai vorbim de replicile standard de care este plin Facebook, de cugetările cu poză like‑uite şi share-uite, de subiectele standard ale reţelelor sociale şi de focurile de paie iscate de acestea.

    Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, defineşte clişeul drept o asociere de cuvinte, o sintagmă care începe prin a fi o inovaţie, care se banalizează apoi, intră în uz şi începe să se repete supărător. Clişeele sunt inevitabile şi, spune Rodica Zafiu, odată preluate de presă, nu trebuie musai condamnate, fiind un fel de rău necesar pentru a face comunicarea mai comodă; pot supăra pe cei atenţi la eleganţa exprimării, dar, în cazul persoanelor mai puţin atente sau mai puţin cultivate, activează o înţelegere rapidă şi minimală. Devin supărătoare atunci când se transformă în automatisme fără rost.

    Totuşi, cu îngăduinţă sau fără în privire, să facem nişte calcule: în limba română sunt în jur de 70.000 de cuvinte, din care în jur de 1.500 fac parte din fondul principal. Pentru a avea încă un reper, să spunem că Eminescu a folosit în opera sa literară cam 5.000 de cuvinte, din care 3.000 pot fi socotite “de bază“. Cu o asemenea bogăţie lingvistică, de ce apar, totuşi, clişee, şi de unde vine nevoia de standardizare a discursului?

    Psihologul Claudiu Ganciu spune că este vorba despre anumite concepte care, la un moment dat, ocupă piaţa şi gândirea. “Este cazul «inteligenţei emoţionale», care a fost şi este un termen în vogă. În sine, termenul este o descriere a ceva ce există deja şi care nu presupune nicio dinamică. Termenul în sine, din punct de vedere psihologic, este, practic, inutilizabil, este ca şi cum ai spune despre cineva că este o fiinţă umană. Dar a prins. Faptul că atrage atenţia este în sine un rol pozitiv, de genul «Haideţi să ne gândim la faptul că omul are o inteligenţă şi are şi emoţii». În spatele stereotipului este ceva ce există, care are sens. Dar totul este îmbrăcat într-o mişcare de marketing“, explică Ganciu. 

    Şi, adaugă el, mai apare un aspect, al multiplicării; de exemplu, cu cât sunt mai multe boli, cu atât sunt mai multe medicamente. “Şi atunci se urmăreşte o diversitate a bolilor, din motive preponderent economice. Cam toţi copiii suferă acum de ADHD, înainte sufereau de autism, sunt mode care vin, trec şi ocupă gândirea şi piaţa. La fel este în zona clişeului. Mişcarea este spre o nivelare de genul «Avem puţine cuvinte şi le folosim pe acelea».“ O mare parte din clişee sunt traduceri mai mult sau mai puţin forţate din engleză, pe care le facem împinşi fiind de globalizare. “Limba engleză este de referinţă, indiferent de naţionalitate ne înţelegem în engleză când nu ştim limba localnicilor. Nu avem încă, după 25 de ani, oameni suficient de creativi, care să creeze cuvinte în limba română, mai ales cuvinte tehnice în limba română. Nu există o gândire românească care să fie promovată, care să folosească termeni autohtoni cu un mare potenţial filosofic şi social. Dacă ar fi o gândire în limba română, ar există şi o utilizare a vocabularului român“, spune Ganciu.

    Clişeele sunt la îndemână, ne vin uşor, sunt primele pe limbă, iar uneori dau impresia de profesionalism sau de credibilitate, pentru că sunt cuvinte pe care le auzi des şi sunt acceptate, spune Sandra Jitianu, manager în cadrul firmei de consultanţă în management Ensight Management Consulting. „Pot fi folosite din prudenţă. În anumite împrejurări te acoperi cu un clişeu, nu sari în ochi ca vorbitor sau emiţător de păreri, sau poate vrei să fii convenţional, să te menţii într-o zonă neutră, în care nu poţi fi atacat. Poate să fie şi din lene – «Nu stau să caut un cuvânt românesc, nu stau să caut un cuvânt mai cu miez sau cu sens, spun ce îmi vine primul lucru, pentru că este cel mai indicat». Aceasta pentru că vreau să proiectez o imagine de credibilitate, de importanţă proprie, sau din neştiinţă, dar şi, uneori, pentru că sunt cele mai potrivite. Într-o situaţie tipică foloseşti un şablon“, adaugă Sandra Jitianu.

    Şi mai este vorba şi de rutină. Rutina este bună, nu strică şi creează disciplină, dar devine dăunătoare în momentul în care începe să ştirbească din autenticitate, când abate individul de la potenţialul său, crede Iuliana Stan, managing partner la compania de consultanţă Human Synergistics România. “Îţi poţi urma visul şi dacă nu-ţi spune cineva, dar dacă îţi spune, te stimulează. «Urmează-ţi visul» nu ar trebui să fie un stimul, ci un rezultat. «Dezvoltarea personală», un alt clişeu corporatist, este bună, dar trebuie făcută în mod discret. Toată lumea se dezvoltă într-un mod sau altul, dar dacă fac o lozincă din asta nu ştiu dacă obţin ceva.“

     

     

  • Cel mai tare job din România: angajaţii nu au şefi, muncesc când au chef şi câştigă mii de euro

    Cea mai mare companie din România nu este înregistrată la Registrul Comerţului. Are peste 50.000 de angajaţi şi o cifră de afaceri de aproximativ 15 milioane de dolari. Este vorba despre freelancerii care lucrează  pe internet, din propria sufragerie sau din vreo cafenea, pentru companii din toate colţurile lumii. Pentru unii dintre ei, proiectele obţinute prin intermediul marilor platforme mondiale de freelancing precum  Elance, freelancer sau oDesk se traduc într-un salariu comparabil cu al unui  executiv de multinaţională, de câteva zeci de mii de dolari anual.

    Tudor Maier şi-a construit o carieră la care mulţi angajaţi de multinaţională nici măcar nu visează. Nu depinde de nimeni în meseria lui, nu ştie ce înseamnă să ai un şef, îşi organizează timpul după bunul-plac fără să se spetească muncind şi, cel mai important dintre toate, câştigă suficient cât să ducă un trai mai mult decât decent, fără grija zilei de mâine. Tânărul în vârstă de 32 de ani este freelancer, liber-profesionist pe internet, dacă vreţi, şi încă unul dintre cel mai bine plătiţi din România, cu un salariu care se poate compara chiar cu unul de executiv – câteva zeci bune de mii de dolari pe an. “Niciun job din România, oricât de bine plătit ar fi, nu m-ar putea determina acum să renunţ la statutul de freelancer şi să devin angajat”, spune Maier.

    Ce-i drept, aşa este obişnuit, pentru că a fost dintotdeauna antreprenor. După ce a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai de la Cluj, a avut timp de câţiva ani o firmă de publicitate în Alba Iulia şi mai apoi a publicat un ziar de anunţuri şi mică publicitate. Câştigurile ca antreprenor n-au fost însă strălucite, iar presiunea facturilor scadente a fost mereu o problemă, dar în 2008 a aflat pentru prima dată despre platformele unde freelancerii îşi pot găsi de lucru şi a decis să încerce şi el. “Începutul a fost foarte slab, cu doar două proiecte în primul an”, dezvăluie Tudor Maier, situaţie care arată acum cu totul altfel.

    Tânărul este designer grafic şi lucrează, în cea mai mare parte a timpului, coperţi pentru cărţi, design de cărţi în format electronic, dar şi paginare şi design pentru reviste, cataloage, broşuri, afişe şi alte materiale de marketing printre care inclusiv ambalaje pentru diverse produse. Pentru munca lui cere cel puţin 20 de dolari pe oră şi lucrează în jur de 30 de ore pe săptămână, dar există şi proiecte pentru care este plătit în ansamblu, indiferent de numărul orelor lucrate. “Cel mai bun contract pe care l-am avut vreodată a fost cu o editură pentru care am lucrat designul a 20 de cărţi pentru 7.000 de dolari”, spune Maier despre unul dintre cele 200 de proiecte realizate în ultimii patru ani.

    Ca el, zeci de milioane de oameni din toate colţurile lumii, între care şi câteva zeci de mii de români, îşi încearcă în permanenţă norocul pe cont propriu, pe platforme de freelancing precum Freelancer.com, Elance.com, oDesk.com sau vWorker.com. Speră, ca oricine de altfel, să găsească cheia banilor mulţi în schimbul muncii lor şi, deşi unii chiar reuşesc, trebuie spus de la bun început că freelancingul ca meserie nu-i chiar pentru oricine. Modul de funcţionare al platformelor de acest gen este destul de simplu – companii din toată lumea caută forţă de muncă bine pregătită şi mai ieftină decât ar găsi în ţara de unde provin pentru diverse proiecte specifice, iar freelancerii cei mulţi concurează unii cu ceilalţi folosind arme precum preţul, termenul de predare şi experienţa anterioară pentru a câştiga proiectele. De la sine înţeles că, pentru cineva de-abia pornit pe calea freelancingului, nici companiile nu se vor înghesui cu proiecte şi nici banii nu vor curge prea uşor, dar pentru cei care nu se lasă uşor descurajaţi, recompensele se pot dovedi mai mult decât suficiente pentru o viaţă relaxată. Daniel Simion (35 de ani), de exemplu, câştigă în medie 2.000 de dolari pe lună, aproape cât salariul pe care l-a avut în postura de angajat, dar cu un număr considerabil mai mic de ore lucrate. Activitatea lui ca freelancer se învârte în jurul editării de imagine şi sunet, procesării digitale a imaginii sau adăugării de efecte speciale sau animaţii. Mai exact tot ce are legătură cu etapa de post-producţie video. “Pe scurt, clientul îmi spune cu ce ar vrea să-l ajut, îmi trimite materialul brut (filmare, imagini, logo-uri, texte, explicaţii, exemple etc.), iar eu le asamblez pe toate ca pe nişte puzzle-uri sau fac modificările cerute”, explică Simion.

    Absolvent al Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, n-a fost însă dintotdeauna freelancer. A început să lucreze încă din vremea liceului, ca impresar artistic cu jumătate de normă, organizând printre altele spectacole pentru o trupă care promova cultura braziliană în România. Apoi a lucrat timp de şapte ani ca fotograf şi operator foto pentru un studio de cartier, iar din 2004 a intrat în lumea filmului. “Am primit un job part-time la AMV Film, companie condusă de Mihai Vasilache, unul dintre cei mai experimentaţi editori de imagine din România”, povesteşte tânărul.

  • Marile corporaţii americane ascund de Fisc profituri de 750 miliarde dolari în conturi offshore

    Taxarea profiturilor de 743 miliarde de dolari ar aduce Trezoreriei SUA circa 119 miliarde de dolari, arată un studiu realizat de organizaţia NerdWallet Taxes. La deficitul bugetar de 642 miliarde de dolari al SUA, aceste fonduri ar avea un impact semnificativ, notează CNBC.

    Activitatea statului federal american este blocată parţial începând de marţi, după ce Congresul nu s-a pus de acord asupra adoptării bugetului sau a unor măsuri de finanţare pe termen scurt pentru anul fiscal 2014, început la 1 octombrie.

    Chiar dacă taxarea banilor ţinuţi de corporaţii în străinătate a atras tot mai mulţi susţinători în ultimul timp, puţini politicieni americani au iniţiat acţiuni în această privinţă, de teamă să nu-şi strice relaţiile cu marile companii, care pot avea o influenţă decisivă asupra carierelor lor.

    Lideri la profiturile din străinătate sunt General Electric (108 miliarde de dolari), Microsoft (76,4 miliarde de dolari) şi Pfizer (73 miliarde de dolari). Top 10 este completat de IBM (44,4 miliarde de dolari), Exxon Mobil (43 miliarde dolari), Citigroup (42,6 miliarde dolari), Procter & Gamble (42 miliarde dolari), Johnson & Johnson (41,6 miliarde dolari), Apple (40,4 miliarde dolari) şi HP (33,4 miliarde dolari).

    Repatrierea profiturilor este un subiect fierbinte de mai mulţi ani pentru politicieni, directori de companii şi firmele de lobby, scrie CNBC.

    Criticii corporaţiilor susţin că prea multe dintre acestea folosesc firme paravan pentru a-şi ascunde profiturile în afara ţării, în timp ce organizaţiile de lobby cer scutiri de taxe pentru aducerea banilor în SUA, afirmând că aceste profituri pot fi folosite pentru a extinde afacerile, creând astfel locuri de muncă.

  • O carte într-adevăr bună de luat pe o insulă pustie

    Cartea introduce în ecuaţia resurselor umane locale câteva elemente cu totul şi cu totul speciale, cel mai des ignorate de culturile corporatiste şi antreprenoriale locale. Este vorba de viaţa profesională interioară, de emoţii pozitive, de motivaţii interne, de aprecierile legate de calitatea umană din companii.

    Oamenii sunt mult mai influenţaţi de colegi, de relaţii, de aprecierile şefilor şi de calitatea relaţiilor pe care le stabilesc în companie şi mult mai puţin de decor, de dotări, de faptul că există sau nu sală de sport sau mese de tenis de masă. Autorii cărţii au descoperit că 95% din sutele de manageri şi lideri de companii cu care au stat de vorbă aveau opinii fundamental greşite despre cea mai importantă sursă de motivaţie a angajaţilor. Nu este vorba de recompense băneşti, nu este vorba de diplome sau premii, ci de a facilita progresul omului, micile sau marile victorii personale ale angajatului.

    Autorii au atras în proiect 238 de persoane din şapte mari companii americane, profesionişti care trebuiau să rezolve probleme complexe într-un mod creativ. Cei 238 au furnizat în timp 12.000 de rapoarte individuale, însemnări zilnice despre viaţa profesională interioară, un mozaic impresionant de trăiri care, analizat din timp, ar fi prevenit căderi de companii, falimente, concedieri, demisii.

    Iată cel mai simplu, cel al unei companii care producea obiecte pentru gospodării, inovatoare şi la modă, un brand care se găsea în 80% din gospodării. În patru ani, o echipă de directori executivi a adus compania în faliment, după ce a reorganizat, a împărţit pe centre de profit, a impus unele produse şi a eliminat altele, fără să ţină cont de părerile angajaţilor. Iar oamenii au scris, în jurnalele lor zilnice: “Acul indică tot nordul, dar am schimbat poziţia busolei”; “Ar fi drăguţ să fim din nou lideri în inovaţie de produs, nu doar să mergem pe urmele altora”; “A părut că tot ce îl interesează estă să păcălească sistemul, pentru ca rezultatele lui să arate bine… A abuzat de funcţia lui ca să ne impună ce să facem”. Viaţa profesională interioară a angajaţilor este o realitate şi oferă diferenţa dintre succes şi faliment.

    Aşa că, dacă nu aţi naufragiat, dar vreţi o carte care să vă spună ceva şi să vă ajute în toamnă, luaţi “Principiul progresului”.

    Teresa Amabile, Steven Kramer – “Principiul progresului”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Cum să faci ZECI DE MII DE EURO din vârful patului

    Tudor Maier şi-a construit o carieră la care mulţi angajaţi de multinaţională nici măcar nu visează. Nu depinde de nimeni în meseria lui, nu ştie ce înseamnă să ai un şef, îşi organizează timpul după bunul-plac fără să se spetească muncind şi, cel mai important dintre toate, câştigă suficient cât să ducă un trai mai mult decât decent, fără grija zilei de mâine. Tânărul în vârstă de 32 de ani este freelancer, liber-profesionist pe internet, dacă vreţi, şi încă unul dintre cel mai bine plătiţi din România, cu un salariu care se poate compara chiar cu unul de executiv – câteva zeci bune de mii de dolari pe an. “Niciun job din România, oricât de bine plătit ar fi, nu m-ar putea determina acum să renunţ la statutul de freelancer şi să devin angajat”, spune Maier.

    Ce-i drept, aşa este obişnuit, pentru că a fost dintotdeauna antreprenor. După ce a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai de la Cluj, a avut timp de câţiva ani o firmă de publicitate în Alba Iulia şi mai apoi a publicat un ziar de anunţuri şi mică publicitate. Câştigurile ca antreprenor n-au fost însă strălucite, iar presiunea facturilor scadente a fost mereu o problemă, dar în 2008 a aflat pentru prima dată despre platformele unde freelancerii îşi pot găsi de lucru şi a decis să încerce şi el. “Începutul a fost foarte slab, cu doar două proiecte în primul an”, dezvăluie Tudor Maier, situaţie care arată acum cu totul altfel.

    Tânărul este designer grafic şi lucrează, în cea mai mare parte a timpului, coperţi pentru cărţi, design de cărţi în format electronic, dar şi paginare şi design pentru reviste, cataloage, broşuri, afişe şi alte materiale de marketing printre care inclusiv ambalaje pentru diverse produse. Pentru munca lui cere cel puţin 20 de dolari pe oră şi lucrează în jur de 30 de ore pe săptămână, dar există şi proiecte pentru care este plătit în ansamblu, indiferent de numărul orelor lucrate. “Cel mai bun contract pe care l-am avut vreodată a fost cu o editură pentru care am lucrat designul a 20 de cărţi pentru 7.000 de dolari”, spune Maier despre unul dintre cele 200 de proiecte realizate în ultimii patru ani.

    Ca el, zeci de milioane de oameni din toate colţurile lumii, între care şi câteva zeci de mii de români, îşi încearcă în permanenţă norocul pe cont propriu, pe platforme de freelancing precum Freelancer.com, Elance.com, oDesk.com sau vWorker.com. Speră, ca oricine de altfel, să găsească cheia banilor mulţi în schimbul muncii lor şi, deşi unii chiar reuşesc, trebuie spus de la bun început că freelancingul ca meserie nu-i chiar pentru oricine. Modul de funcţionare al platformelor de acest gen este destul de simplu – companii din toată lumea caută forţă de muncă bine pregătită şi mai ieftină decât ar găsi în ţara de unde provin pentru diverse proiecte specifice, iar freelancerii cei mulţi concurează unii cu ceilalţi folosind arme precum preţul, termenul de predare şi experienţa anterioară pentru a câştiga proiectele. De la sine înţeles că, pentru cineva de-abia pornit pe calea freelancingului, nici companiile nu se vor înghesui cu proiecte şi nici banii nu vor curge prea uşor, dar pentru cei care nu se lasă uşor descurajaţi, recompensele se pot dovedi mai mult decât suficiente pentru o viaţă relaxată. Daniel Simion (35 de ani), de exemplu, câştigă în medie 2.000 de dolari pe lună, aproape cât salariul pe care l-a avut în postura de angajat, dar cu un număr considerabil mai mic de ore lucrate. Activitatea lui ca freelancer se învârte în jurul editării de imagine şi sunet, procesării digitale a imaginii sau adăugării de efecte speciale sau animaţii. Mai exact tot ce are legătură cu etapa de post-producţie video. “Pe scurt, clientul îmi spune cu ce ar vrea să-l ajut, îmi trimite materialul brut (filmare, imagini, logo-uri, texte, explicaţii, exemple etc.), iar eu le asamblez pe toate ca pe nişte puzzle-uri sau fac modificările cerute”, explică Simion.

    Absolvent al Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, n-a fost însă dintotdeauna freelancer. A început să lucreze încă din vremea liceului, ca impresar artistic cu jumătate de normă, organizând printre altele spectacole pentru o trupă care promova cultura braziliană în România. Apoi a lucrat timp de şapte ani ca fotograf şi operator foto pentru un studio de cartier, iar din 2004 a intrat în lumea filmului. “Am primit un job part-time la AMV Film, companie condusă de Mihai Vasilache, unul dintre cei mai experimentaţi editori de imagine din România”, povesteşte tânărul.

  • Cea mai mare companie din România: 50.000 de angajaţi nu sunt înregistraţi la Registrul Comerţului

    Tudor Maier şi-a construit o carieră la care mulţi angajaţi de multinaţională nici măcar nu visează. Nu depinde de nimeni în meseria lui, nu ştie ce înseamnă să ai un şef, îşi organizează timpul după bunul-plac fără să se spetească muncind şi, cel mai important dintre toate, câştigă suficient cât să ducă un trai mai mult decât decent, fără grija zilei de mâine. Tânărul în vârstă de 32 de ani este freelancer, liber-profesionist pe internet, dacă vreţi, şi încă unul dintre cel mai bine plătiţi din România, cu un salariu care se poate compara chiar cu unul de executiv – câteva zeci bune de mii de dolari pe an. “Niciun job din România, oricât de bine plătit ar fi, nu m-ar putea determina acum să renunţ la statutul de freelancer şi să devin angajat”, spune Maier.

    Ce-i drept, aşa este obişnuit, pentru că a fost dintotdeauna antreprenor. După ce a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai de la Cluj, a avut timp de câţiva ani o firmă de publicitate în Alba Iulia şi mai apoi a publicat un ziar de anunţuri şi mică publicitate. Câştigurile ca antreprenor n-au fost însă strălucite, iar presiunea facturilor scadente a fost mereu o problemă, dar în 2008 a aflat pentru prima dată despre platformele unde freelancerii îşi pot găsi de lucru şi a decis să încerce şi el. “Începutul a fost foarte slab, cu doar două proiecte în primul an”, dezvăluie Tudor Maier, situaţie care arată acum cu totul altfel.

    Tânărul este designer grafic şi lucrează, în cea mai mare parte a timpului, coperţi pentru cărţi, design de cărţi în format electronic, dar şi paginare şi design pentru reviste, cataloage, broşuri, afişe şi alte materiale de marketing printre care inclusiv ambalaje pentru diverse produse. Pentru munca lui cere cel puţin 20 de dolari pe oră şi lucrează în jur de 30 de ore pe săptămână, dar există şi proiecte pentru care este plătit în ansamblu, indiferent de numărul orelor lucrate. “Cel mai bun contract pe care l-am avut vreodată a fost cu o editură pentru care am lucrat designul a 20 de cărţi pentru 7.000 de dolari”, spune Maier despre unul dintre cele 200 de proiecte realizate în ultimii patru ani.

    Ca el, zeci de milioane de oameni din toate colţurile lumii, între care şi câteva zeci de mii de români, îşi încearcă în permanenţă norocul pe cont propriu, pe platforme de freelancing precum Freelancer.com, Elance.com, oDesk.com sau vWorker.com. Speră, ca oricine de altfel, să găsească cheia banilor mulţi în schimbul muncii lor şi, deşi unii chiar reuşesc, trebuie spus de la bun început că freelancingul ca meserie nu-i chiar pentru oricine. Modul de funcţionare al platformelor de acest gen este destul de simplu – companii din toată lumea caută forţă de muncă bine pregătită şi mai ieftină decât ar găsi în ţara de unde provin pentru diverse proiecte specifice, iar freelancerii cei mulţi concurează unii cu ceilalţi folosind arme precum preţul, termenul de predare şi experienţa anterioară pentru a câştiga proiectele. De la sine înţeles că, pentru cineva de-abia pornit pe calea freelancingului, nici companiile nu se vor înghesui cu proiecte şi nici banii nu vor curge prea uşor, dar pentru cei care nu se lasă uşor descurajaţi, recompensele se pot dovedi mai mult decât suficiente pentru o viaţă relaxată. Daniel Simion (35 de ani), de exemplu, câştigă în medie 2.000 de dolari pe lună, aproape cât salariul pe care l-a avut în postura de angajat, dar cu un număr considerabil mai mic de ore lucrate. Activitatea lui ca freelancer se învârte în jurul editării de imagine şi sunet, procesării digitale a imaginii sau adăugării de efecte speciale sau animaţii. Mai exact tot ce are legătură cu etapa de post-producţie video. “Pe scurt, clientul îmi spune cu ce ar vrea să-l ajut, îmi trimite materialul brut (filmare, imagini, logo-uri, texte, explicaţii, exemple etc.), iar eu le asamblez pe toate ca pe nişte puzzle-uri sau fac modificările cerute”, explică Simion.

    Absolvent al Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, n-a fost însă dintotdeauna freelancer. A început să lucreze încă din vremea liceului, ca impresar artistic cu jumătate de normă, organizând printre altele spectacole pentru o trupă care promova cultura braziliană în România. Apoi a lucrat timp de şapte ani ca fotograf şi operator foto pentru un studio de cartier, iar din 2004 a intrat în lumea filmului. “Am primit un job part-time la AMV Film, companie condusă de Mihai Vasilache, unul dintre cei mai experimentaţi editori de imagine din România”, povesteşte tânărul.

  • Cum să faci ZECI DE MII DE EURO din vârful patului

    Tudor Maier şi-a construit o carieră la care mulţi angajaţi de multinaţională nici măcar nu visează. Nu depinde de nimeni în meseria lui, nu ştie ce înseamnă să ai un şef, îşi organizează timpul după bunul-plac fără să se spetească muncind şi, cel mai important dintre toate, câştigă suficient cât să ducă un trai mai mult decât decent, fără grija zilei de mâine. Tânărul în vârstă de 32 de ani este freelancer, liber-profesionist pe internet, dacă vreţi, şi încă unul dintre cel mai bine plătiţi din România, cu un salariu care se poate compara chiar cu unul de executiv – câteva zeci bune de mii de dolari pe an. “Niciun job din România, oricât de bine plătit ar fi, nu m-ar putea determina acum să renunţ la statutul de freelancer şi să devin angajat”, spune Maier.

    Ce-i drept, aşa este obişnuit, pentru că a fost dintotdeauna antreprenor. După ce a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai de la Cluj, a avut timp de câţiva ani o firmă de publicitate în Alba Iulia şi mai apoi a publicat un ziar de anunţuri şi mică publicitate. Câştigurile ca antreprenor n-au fost însă strălucite, iar presiunea facturilor scadente a fost mereu o problemă, dar în 2008 a aflat pentru prima dată despre platformele unde freelancerii îşi pot găsi de lucru şi a decis să încerce şi el. “Începutul a fost foarte slab, cu doar două proiecte în primul an”, dezvăluie Tudor Maier, situaţie care arată acum cu totul altfel.

    Tânărul este designer grafic şi lucrează, în cea mai mare parte a timpului, coperţi pentru cărţi, design de cărţi în format electronic, dar şi paginare şi design pentru reviste, cataloage, broşuri, afişe şi alte materiale de marketing printre care inclusiv ambalaje pentru diverse produse. Pentru munca lui cere cel puţin 20 de dolari pe oră şi lucrează în jur de 30 de ore pe săptămână, dar există şi proiecte pentru care este plătit în ansamblu, indiferent de numărul orelor lucrate. “Cel mai bun contract pe care l-am avut vreodată a fost cu o editură pentru care am lucrat designul a 20 de cărţi pentru 7.000 de dolari”, spune Maier despre unul dintre cele 200 de proiecte realizate în ultimii patru ani.

    Ca el, zeci de milioane de oameni din toate colţurile lumii, între care şi câteva zeci de mii de români, îşi încearcă în permanenţă norocul pe cont propriu, pe platforme de freelancing precum Freelancer.com, Elance.com, oDesk.com sau vWorker.com. Speră, ca oricine de altfel, să găsească cheia banilor mulţi în schimbul muncii lor şi, deşi unii chiar reuşesc, trebuie spus de la bun început că freelancingul ca meserie nu-i chiar pentru oricine. Modul de funcţionare al platformelor de acest gen este destul de simplu – companii din toată lumea caută forţă de muncă bine pregătită şi mai ieftină decât ar găsi în ţara de unde provin pentru diverse proiecte specifice, iar freelancerii cei mulţi concurează unii cu ceilalţi folosind arme precum preţul, termenul de predare şi experienţa anterioară pentru a câştiga proiectele. De la sine înţeles că, pentru cineva de-abia pornit pe calea freelancingului, nici companiile nu se vor înghesui cu proiecte şi nici banii nu vor curge prea uşor, dar pentru cei care nu se lasă uşor descurajaţi, recompensele se pot dovedi mai mult decât suficiente pentru o viaţă relaxată. Daniel Simion (35 de ani), de exemplu, câştigă în medie 2.000 de dolari pe lună, aproape cât salariul pe care l-a avut în postura de angajat, dar cu un număr considerabil mai mic de ore lucrate. Activitatea lui ca freelancer se învârte în jurul editării de imagine şi sunet, procesării digitale a imaginii sau adăugării de efecte speciale sau animaţii. Mai exact tot ce are legătură cu etapa de post-producţie video. “Pe scurt, clientul îmi spune cu ce ar vrea să-l ajut, îmi trimite materialul brut (filmare, imagini, logo-uri, texte, explicaţii, exemple etc.), iar eu le asamblez pe toate ca pe nişte puzzle-uri sau fac modificările cerute”, explică Simion.

    Absolvent al Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, n-a fost însă dintotdeauna freelancer. A început să lucreze încă din vremea liceului, ca impresar artistic cu jumătate de normă, organizând printre altele spectacole pentru o trupă care promova cultura braziliană în România. Apoi a lucrat timp de şapte ani ca fotograf şi operator foto pentru un studio de cartier, iar din 2004 a intrat în lumea filmului. “Am primit un job part-time la AMV Film, companie condusă de Mihai Vasilache, unul dintre cei mai experimentaţi editori de imagine din România”, povesteşte tânărul.

  • Cum desluşeşte Barcelona viitorul recompenselor corporatiste

    ROXANA BĂLCESCU (COPROPRIETAR AL AGENŢIEI DE TURISM ŞI EVENIMENTE CMB TRAVEL)

    EIBTM SE CONSTITUIE CA AL DOILEA MARE TÂRG EUROPEAN DE PROFIL, dupa IMEX din Frankfurt. Specializat numai pentru călătoriile de business, evenimente şi corporate incentive, EIBTM este o manifestare de amploare la care participă, ca expozanţi, agenţi de top specializaţi pe acest gen de produse. Târgul nu este destinat publicului larg, ci doar specialiştilor din domeniu, expozanţi sau vizitatori. Vizitatorii sunt aşa-numiţii “hosted buyers”. Un hosted buyer este de fapt un vizitator cu potenţial mare de achiziţie a produselor prezentate de expozanţi. Chiar eu am fost, la această ultimă ediţie din decembrie 2012, hosted buyer şi am avut întâlniri cu prestatori de incentive şi evenimente din 15 ţări de pe toate continentele.

    Pentru a înţelege mai corect specificul domeniului, e bine să ne întrebăm care este diferenţa dintre un program de grup pentru turişti de vacanţă şi un program de grup de corporate incentive. Ei bine, diferenţa majoră rezidă în principal din complexitatea şi creativitatea punctuală şi foarte personalizată a unui program de incentive care trebuie să fie conceput în mod unic pentru fiecare client în parte şi ale cărui activităţi se concentrează pe durata câtorva zile. Statistic vorbind, un program de incentive se desfăşoară cam în trei până la cinci zile, dar ponderea cea mai mare, cam de 80%, este pentru programele scurte.

    CU TOŢII NE DORIM, în funcţie desigur şi de buget, să ne recompensăm angajaţii sau clienţii într-un mod cât mai plăcut astfel încât să avem atât angajaţi multumiţi şi motivaţi, cât şi clienţi fideli. Pentru acest lucru companiile alocă bugete semnificative an de an, ca urmare programele de incentive derulate ar trebui să aducă un plus de valoare atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere creativ. Ce îi trebuie unei companii potente financiar şi care alocă bugete importante pentru acţiuni tip incentive se numeşte furnizor calificat. Un furnizor calificat este un organizator de evenimente profesionist, informat şi conectat în permanenţă la comunitatea internaţională a organizatorilor de evenimente, este un organizator creativ şi, nu în ultimul rând, un partener al clientului. Un furnizor calificat chestionează formal şi informal clientul, îi află nevoile şi aşteptările cu privire la viitorul eveniment, îi înţelege angajaţii şi clienţii. Furnizorul calificat realizează astfel un profil şi pe baza acestuia construieşte variante de ofertă pe care le discută cu clientul. Evident că bugetul contează, costul evenimentului contează, dar numai începând din acest punct.

    Din păcate, în România, această abordare, unica profesionistă, este prea puţin luată în considerare; există un mare număr de agenţii de turism, agenţii de organizare de evenimente sau de publicitate care, în stilul nostru specific, afirmă că se pricep la evenimente de orice gen şi evident că nu de puţine ori clienţii au fost nemulţumiţi de modul cum s-a desfăşurat evenimentul, de calitatea hotelului, restaurantelor, serviciilor şi, nu în ultimul rând, de asistenţa acordată în timpul desfăşurării evenimentelor.

    SUNT TOTAL ÎMPOTRIVA AFIRMAŢIILOR POTRIVIT CĂRORA FIRMELE BENEFICIARE DE EVENIMENTE, incentive etc. se orientează numai după costul evenimentului şi îşi aleg furnizorii în urma unor licitaţii în exclusivitate pe baza criteriului preţ. Furnizorii de servicii de organizare de evenimente sunt vinovaţi. Ei, în primul rând, nu îşi cunosc meseria, ei nu au format o cultură în piaţă astfel încât potenţialii clienţi să fie informaţi cu privire la modul în care trebuie abordate lucrurile şi astfel să îşi cheltuiască cu adevărat cu folos banii investiţi.

  • Când e cel mai bine să promovezi un subaltern?

    Anii de criză au făcut ca angajaţii din corporaţii să stea pentru o perioadă mai lungă de timp în aceleaşi poziţii, iar promovările făcute nu au fost dublate neapărat de creşteri salariale semnificative, ci au avut mai mult rol motivaţional. Cu toate acestea, o mare parte dintre manageri care au mai mulţi angajaţi în subordine se întreabă care ar fi cel mai bun moment pentru a-şi promova subalternii, mai ales că angajaţii care au stat mai mult de patru ani pe o poziţie simt nevoia de o schimbare pe care o vor face până la urmă, chiar dacă îşi vor schimba angajatorul.

    “Cel mai bine este să îl promovezi atunci când ai unde şi el e pregătit sau aproape pregătit şi simţi că are potenţial. Eu am făcut o greşeală: am promovat un om tehnic pe o poziţie de management pentru că îşi dorea foarte tare acest lucru, dar nu era pregătit. Am făcut-o în speranţa că se va descurca, dar nu s-a descurcat şi l-am mutat înapoi pe o poziţie tehnică”, spune un country manager al unei multinaţionale din domeniul software de pe plan local.

    Managerii ar trebui să fie atenţi mai ales la slăbiciunile angajatului pe care decid să îl promoveze, fie ele tehnice sau de natură managerială şi să îi acorde sprijinul necesar dacă e nevoie trimiţându-l, de exemplu, la programe de training. De cealaltă parte, angajaţii care sunt promovaţi nu ar trebui să fie foarte surprinşi de această decizie, dacă avansarea lor se face în paşi mărunţi.

    Continuarea pe http://www.zf.ro/profesii/

     

     

     

     

  • Companiile americane iau locul celor chineze în topul celor mai mari corporaţii după capitalizare

    Corporaţiile americane în frunte cu Apple şi Exon Mobil ocupă 171 de poziţii în top 500, cu o capitalizare de 10.600 miliarde de dolari, respectiv 40,3% din total, comparativ cu 159 de companii cu o capitalizare de 8.240 miliarde de dolari în 2009, potrivit datelor Bloomberg. În clasament sunt prezente 24 de companii chineze, conduse de PetroChina şi Industrial & Commercial Bank of China (ICBC), capitalizarea lor cumulată fiind de 1.740 miliarde de dolari, în scădere de la 34 de companii şi o capitalizare de 2.190 miliarde de dolari în 2009. Ponderea companiilor din China în top 500 s-a redus chiar dacă economia ţării a continuat să se dezvolte, în timp ce Statele Unite şi Europa au înregistrat o creştere economică anemică în ultimii patru ani.

    Mai multe pe zf.ro