BusinessMagazin

Tag: comune

  • Aplicaţia de socializare lansată de un programator român care rivalizează cu gigantul Google

    „Cumva este amuzant că apelăm tot la tehnologie şi tot la o aplicaţie pentru a-i scoate din casă. Asta e unealta, e un cal troian”, spune fondatorul businessului. Ideea de a dezvolta aplicaţia Jummpi, lansată anul acesta în luna mai, i-a venit în 2016. „Acum câţiva ani eram în casă, era vară, era frumos şi mă gândeam că aş face ceva amuzant dar nu ştiam exact ce şi nici cu cine.

    Tocmai apăruse în România Tinder. Eu sunt programator şi am fost şocat de ideea că există o aplicaţie care arată atât de simplu. Deci, coroborat cu ideea mea, am spus că aş putea să fac şi eu asta. Şi la puţin timp m-am apucat de aplicaţie”, povesteşte Andrei Stoiculescu.

    La acea vreme lucra într-o multinaţională, aşa că şi-a dat demisia pentru a se concentra pe crearea aplicaţiei, însă când a realizat că nu o poate termina aşa de repede pe cum credea, s-a întors la job. Pe parcurs, investiţia în crearea şi lansarea platformei s-a ridicat la aproximativ 15.000 de euro din fonduri proprii, „pentru că aveam nevoie de consultanţi şi de branding, adduri, hosting”, menţionează fondatorul businessului.
    La început a lucrat singur la crearea platformei, dar după ce a făcut un demo a început să caute noi parteneri pe LinkedIn. „Uşor, uşor am început să găsesc oameni şi aşa am strâns echipa actuală de şase persoane – patru programatori, un designer şi un şef al departamentului de marketing şi comunicare”, adaugă el.
    Rolul de CMO (chief marketing officer) a fost preluat de Irina Leca, antreprenoarea care i-a fost alături lui Andrei Pitiş la fondarea brandului Vector Watch, achiziţionat de Fitbit. Ea este şi cofondator al Jumppi şi s-a alăturat echipei în urmă cu o lună, însă momentan lucrează pentru aplicaţie, ca şi ceilalţi membri, doar în timpul liber sau în weekenduri, în contextul în care toţi sunt angajaţi în prezent în alte companii. „Cred că îţi rămâne în sânge antreprenoriatul şi îmi place foarte mult ideea de a aduna şi de a găsi modelul de business câştigător. Asta îmi place la start-up-uri, că poţi să experimentezi foarte mult şi că nu te duci pe o reţetă gata construită. Şi îmi place foarte mult să creionăm produsul ăsta pe baza feedback-ului pe care îl primim de la utilizatori. Plus că vrem să îi facem pe oameni mai fericiţi pentru că facilităm interacţiunea faţă în faţă şi interacţiunea socială; cred că asta rezonează foarte mult şi cu felul meu de a fi”, explică ea motivaţia de a se alătura afacerii.
    Iniţial, iniţiativa dezvoltării aplicaţiei a avut la bază dorinţa antreprenorului de a-i ajuta pe studenţii din provincie veniţi la facultate în Bucureşti să îşi facă mai uşor noi cunoştinţe şi să lege prietenii. „Eu am vorbit personal cu mai mulţi studenţi şi cu asociaţii de studenţi de la care am aflat că, într-adevăr, există problema asta: la început studenţii au foarte multe lucruri noi de care se lovesc şi faptul că foarte mulţi pleacă de acasă şi se mută într-un oraş nou e un factor în plus de greutate. Am intrat pe forumuri şi am văzut că oamenii chiar caută pe internet «Cum îţi faci prieteni la facultate, ce trebuie să faci» şi îşi dădeau sfaturi unii altora”, spune Irina Leca. Ea adaugă că, în ciuda faptului că asociaţiile de studenţi le pun acestora la dispoziţie grupuri de Facebook, în care se înregistrează toţi, de multe ori oamenii nu reuşesc să treacă de bariera aceasta şi să iniţieze discuţii sau să lege prietenii în spatele ecranului. La rândul său, Stoiculescu susţine că „una e să îi spui unui necunoscut pe Facebook: «Hai, nu vrei să ieşi acum să jucăm squash?» şi alta e să-i spui cuiva care este pe o platformă dedicată acestor activităţi”.
    Potrivit reprezentanţilor businessului, aplicaţia nu se adresează doar studenţilor, ci şi tinerilor angajaţi, comunităţilor locale de expaţi sau turiştilor veniţi în Capitală, ţinta principală fiind persoanele de 18-35 de ani, dar nu există limită superioară de vârstă în ceea ce priveşte folosirea aplicaţiei, singura condiţie fiind să fii major. „Nu ne axăm neapărat pe studenţi, am lăsat o platformă care să-i ajute să se întâlnească mai uşor unii cu ceilalţi, dar asta nu-i exclude pe ceilalţi utilizatori”, menţionează fondatorul Jummpi.
    Pe platformă, disponibilă atât pe iOS cât şi pe Android, poţi să postezi sau să găseşti evenimente sau activităţi din cele mai diverse, de la simple ieşiri la bere sau la alergat, până la excursii sau seri de jocuri, ba chiar să îţi întâlneşti şi jumătatea, chiar dacă specificul aplicaţiei nu este unul de dating, ci de socializare. „Nu credem că publicul va percepe aplicaţia ca pe una destinată datingului, pentru că în primul rând pe aplicaţie se formează grupuri, de la două persoane în sus, şi în al doilea rând e centrată pe anumite activităţi”, spune Stoiculescu.
    Irina Leca adaugă: „E mult mai cool să faci o activitate socială cu alţi oameni, şi dacă se înfiripă ceva, să fie spontan, de la sine, nu forţat. Când te duci la o întâlnire de pe Tinder clar te duci cu o strângere de inimă. E un pic mai greu şi ai o anumită reţinere. Pe când dacă te duci înspre o activitate socială, într-un grup de oameni, şi se întâmplă ceva, cu atât mai bine. Noi ne-am bucura să fie mulţi oameni care să se îndrăgostească pe Jummpi”.
    Ea mai spune că nu trebuie doar să aştepţi să posteze cineva un eveniment şi să vină oamenii către tine, ci poţi invita şi tu la un eveniment alţi utilizatori din listă sau alţi prieteni, printr-un link pe care îl poţi distribui extern, pe alte aplicaţii, ca Facebook sau WhatsApp. „Am constatat că 85% dintre utilizatori nu iniţiază evenimente, ci stau şi se uită la ce activităţi sunt, dar nu au curajul să iniţieze. Pe aceştia vrem să-i activăm să participe.”
    În prezent, aplicaţia are 1.600 de utilizatori în Capitală, însă ambiţiile lui Stoiculescu sunt ca până la sfârşitul anului numărul acestora să crească până la 20.000, în Bucureşti, Cluj şi Braşov. Intenţia sa nu este însă de a acoperi doar harta României, ci plănuieşte ca, printr-o finanţare externă – fond de investiţii, accelerator de start-up-uri sau business angel – să se extindă anul viitor şi în afara ţării. „Există mai multe posibilităţi, dar momentan vrem să vedem că există tracţiune, că oamenii intră pe platformă şi că îşi doresc să participe la activităţi, şi după aceea vom vedea exact cui ne adresăm mai departe să obţinem şi finanţare”, menţionează Irina Leca. Motivaţia antreprenorului de a se extinde peste graniţe a fost impulsionată şi de faptul că, la foarte scurt timp după lansarea Jumppi, laboratorul de inovaţie de la Google a dezvoltat la New York o aplicaţie similară, Shoe Lace. „Cumva tot asta încearcă să facă, să scoată oamenii din spatele ecranelor pentru a se întâlnii în viaţa reală. Şi noi ne bucurăm, pentru că asta înseamnă că Google validează ideea noastră. Şi ei sunt foarte la început, chiar mai la început decât noi, şi experimentează, ca şi noi, dar asta e o validare în plus pentru proiectul nostru”, spune Stoiculescu.
    Primele state vizate pentru extindere sunt SUA, Marea Britanie şi Olanda, dar Irina Leca spune că personal se gândeşte şi la alte ţări care au foarte mulţi turişti şi comunităţi importante de expaţi. „Ne-am dat seama că străinii sunt un target foarte bun pentru noi. Chiar au căutat activ aplicaţii prin care să cunoască oameni, mai ales expaţi. Ţările sau zonele în care sunt mulţi expaţi ar fi un target bun, pentru că expaţii chiar asta îşi caută – un nou cerc de prieteni. Ei din start sunt izolaţi de prietenii lor şi e o nevoie umană, firească, să socializezi şi să îţi împarţi momentele cu alţi oameni. Toţi avem nevoia asta.”
    În ceea ce priveşte reticenţa pe care ar putea-o avea utilizatorii platformei în legătură cu stabilirea unor activităţi alături de oameni necunoscuţi, Andrei Stoiculescu spune că este normal să existe o temere. „De aceeea vrem să aflăm cât mai multe de la oamenii care folosesc sau vor folosi în viitorul apropiat Jumppi şi cum văd ei situaţia asta. Noi avem deja câteva mecanisme la care ne gândim, de exemplu un sistem de rating pentru oamenii care se întâlnesc, să îşi ofere unii altora un fel de calificativ. La noi nu vor fi steluţe, ci etichete pozitive pe care le dai doar dacă vrei. Spre exemplu, un tip de încredere sau o tipă foarte amuzantă”, explică el. De altfel, adaugă Stoiculescu, poţi avea această reticenţă peste tot, de pildă pe Tinder. „E un lucru de care nu ai cum să scapi. Vrem să creăm condiţiile de a găsi oamenii cei mai buni pentru tine, cei mai asemănători.” Irina Leca spune că şi conversaţia pe care o porţi pe platformă înainte de a te întâlni cu alţi utilizatori pentru a stabili diverse detalii este o primă modalitate de a vedea dacă persoana respectivă reprezintă o primă sursă de validare. „Apoi tu alegi dacă te duci mai departe”, menţionează ea. 
    În prezent aplicaţia nu este monetizată, însă pe viitor reprezentanţii afacerii plănuiesc să lanseze o versiune premium cu o serie de funcţionalităţi care vor fi disponibile contra cost. În plus, Stoiculescu spune că vor introduce şi publicitate targetată şi personalizată în funcţie de profilul utilizatorilor. „Trebuie să fie relevantă pentru ceea ce îţi place ţie să faci. De exemplu, dacă ştim că te duci la sală, probabil că vei putea să vezi produse pentru sală”, spune Irina Leca. O sursă de venit va fi reprezentată şi de parteneriate. „Vrem să avem şi furnizori de activităţi, cum ar fi Therme sau Worldclass, care să organizeze activităţi acolo, iar noi să creăm grupuri pentru a merge la furnizorul respectiv”, adaugă ea.
    „Vrem să ne parteneriem, să avem afiliaţi. Spre exemplu, dacă reuşim să facem oamenii să iasă din casă în club, e clar că vor avea nevoie să meargă acolo cu maşina. Facem un parteneriat cu Bold sau Uber, de exemplu; ei câştigă prin faptul că iau faţa concurenţei în oraşul respectiv, iar noi primim o mică taxă pentru fiecare cursă pe care ei au facilitat-o”, spune şi Stoiculescu. Potrivit lui, pentru a facilita accesul utilizatorilor la respectivul furnizor, în aplicaţie va fi disponibil un buton – «Comandă din Jumppi» – pentru cei care vor dori să folosească serviciul de ridesharing. De altfel, ei au încheiat deja un parteneriat care funcţionează pe acest principiu, de affiliate fee, cu platforma de rezervări pentru restaurante ialoc.ro, care, potrivit lui Stoiculescu, va oferi mici bonusuri sau recompense în restaurantele partenere utilizatorilor de Jumppi. Irina Leca spune că s-au gândit inclusiv la posibilitatea de a face parteneriate şi cu asociaţiile de studenţi, pentru a coorganiza o serie de evenimente.
    Cât priveşte concurenţa, reprezentanţii Jumppi spun că pe plan local nu au decât concurenţi indirecţi. „Tinderul, de exemplu, este folosit de mulţi oameni doar pentru socializare, nu neapărat pentru dating, şi observăm că uneori oamenii se duc efectiv la o întâlnire pentru că au nevoie de partea asta de socializare sau ca să iasă din casă”, susţine Irina Leca. Andrei Stoiculescu spune, în completare, că un alt concurent indirect este aplicaţia MeetApp. „E destul de mare şi cam pe aceeaşi idee, doar că mai planificată, şi se axează mai mult pe conferinţe. În plus, pe MeetApp trebuie să plăteşti ca să postezi activitatea, la noi e gratuit. Noi ne ducem mai mult pe partea de spontan”, adaugă Andrei Stoiculescu. „E un proiect destul de ambiţios, de anvergura celor mari din Statele Unite – cum ar fi Facebook, Tinder. Suntem entuziasmaţi şi credem în acest proiect pentru că este destul de vizionar pe termen lung”, adaugă Andrei Stoiculescu, fondator şi CEO al Jummpi.

  • Compania unde angajaţii lucrau cu băutura pe birouri este în faza în care cheltuie mai mult decât produce, pierzând câteva MILIOANE de dolari ZILNIC

    WeWork este un start-up specializat în oferirea spaţiilor comune de lucru, domeniu cunoscut sub numele de coworking. La fel ca multe alte start-up-uri, WeWork este în faza în care cheltuie mai mult decât produce, pierzând câteva milioane de dolari zilnic.

    Prin urmare, cei de la Bloomberg scriu că WeWork ar putea rămâne fără bani până în primăvara anului viitor.

    Listarea la bursă a fost anulată din cauza fostului CEO, Adam Neumann, care a fost acuzat de conflict de interese după o serie de investiţii imobiliare private. Recent, Neumann a anunţat că va renunţa la rolul de CEO al companiei ş…i va ceda o parte din controlul asupra companiei, dupa ce planurile de listare a acesteia s-au lovit de obstacole. Potrivit Wall Street Journal, de la anunţarea unei potenţiale listări, compania a fost subiectul mai multor numeroase critici şi a pierdut 2 miliarde de dolari în 2018.

    Tot anul trecut, Neumann s-a confruntat şi cu un proces intentat de o fostă angajată, care spunea că există probleme legate de hărţuirea sexuală şi alte comportamente nepotrivite în spaţiul de lucru. În declaraţia ei, a menţionat faptul că la interviul de angajare, Neumann i-a oferit shoturi de tequila.

    Tequila nu a lipsit de pe mesele angajaţilor nici în 2016, când Neumann i-a anunţat, la sediul central al companiei, că trebuie să renunţe la 7% din efectivul total de angajaţi – ulterior, cei prezenţi la momentul anunţului au fost serviţi cu shot-uri de tequila şi alte băuturi.

    Chiar sistemul de business al WeWork este acum analizat de specialişti: compania închiriază spaţii pe termen lung (15 ani este media), le renovează şi le subînchiriază companiilor. Problema este că WeWork va trebui să plătească, în următorii 15 ani, facturi cumulate de 47 miliarde dolari, în vreme ce contractele din acest moment ar urma să le aducă 4 miliarde de dolari.

    Reducerea numărului de angajaţi este prima soluţie luată în calcul de analişti: compania a cheltuit anul trecut 184 milioane dolari pentru salarii şi alte 23 milioane dolari în compensaţii pe acţiuni.

  • Holuri studenţeşti pentru adulţi sau sindromul Peter Pan în real estate

    „Vestea proastă este că nu poţi să ai 19 ani le nesfârşit. Vestea bună este că poţi să trăieşti la nesfârşit în acelaşi tip de locuinţă ca atunci când aveai 19 ani”, descriu jurnaliştii de la Financial Times termenul de „coliving” într-un articol publicat recent. Într-adevăr, sindromul Peter Pan, care se referă la adulţii care se comportă ca adolescenţii sau copiii, pare să se suprapună perfect pe conceptul de coliving, în care adulţii par să trăiască o adolescenţă perpetuă, ca la căminele studenţeşti. 

    În timp ce conceptul de shared economy şi al locuinţelor private închiriate pe durate scurte turiştilor prin Airbnb nu mai este de mult o noutate, conceptul de coliving îşi face loc în viaţa adulţilor moderni (în special a celor mai tineri dintre ei).

    Mişcarea se referă la extinderea modelului de chirie folosit în general de studenţi, care stau de obicei mai mulţi într-un apartament, la un nou tip de dezvoltare imobiliară. Start-up-urile active pe această nişă dezvoltă proprietăţi pe care le transformă în spaţii de coabitare, care ţintesc, în general, persoanele cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani. Aceste spaţii includ atât zone individuale, private, destinate fiecărui chiriaş (în general garsoniere, cu suprafeţe variate), cât şi zone comune tuturor chiriaşilor: bucătăria, sufrageria, zonele de dining – toate folosite de persoanele care stau într-un astfel de spaţiu.

    Din ce în ce mai mulţi locuitori ai marilor oraşe îmbrăţişează conceptele spaţiilor de acest tip. Jurnaliştii din presa internaţională vorbesc chiar de mai multe niveluri ale acestei nişe din real estate: spre exemplu, spaţiile de coliving 1.0 îi au drept clienţi ţintă pe absolvenţii de universităţi care se mută în spaţii individuale de dimensiuni reduse, dar care le oferă accesul la spaţii comune vaste. Acest tip de proiecte funcţionează bine şi pentru angajaţii în regim remote care caută soluţii de cazare pe termen scurt.

    Acum piaţa aduce o nouă propunere de coliving, 2.0, care ţinteşte persoanele cu vârste mai mari, care îşi doresc atât apartenenţa la o comunitate, cât şi mai mult spaţiu. Îşi preţuiesc intimitatea, le pasă de ceea ce împărtăşesc şi de cine sunt înconjuraţi. Jurnaliştii din presa internaţională scriu că acest trend ar putea aduce următoarea revoluţie în imobiliare.

    Conceptul este baza unor iniţiative precum cel al start-up-ului britanic The Collective, care este descris drept furnizorul unei noi modalităţi de a trăi în oraşe. The Collective deţine în prezent trei astfel de proiecte – două în Londra (Canary Wharf, Old Oak) şi unul în Long Island, New York (Paper Factory).

    Collective Old Oak, din Londra, este cel mai mare spaţiu de coliving din lume. Preţul pentru o garsonieră de 12 metri pătraţi aici porneşte de la 1.300 de dolari pe lună. Spre comparaţie, dimensiunea medie a unei garsoniere în Anglia este de 31,94 de metri pătraţi. Proiectul include însă o sală de sport, un bar, un restaurant, o sală de cinema, terasă pe acoperiş, spa şi un lounge comun. Un tânăr de 29 de ani care locuieşte acolo mărturiseşte jurnaliştilor de la refinery29.com: „Pe hârtie pare destul de scump, dar valoarea constă în toate facilităţile suplimentare pe care le găseşti aici”. Principalul dezavantaj este lipsa spaţiului. 

    Un alt avantaj al proprietăţilor de acest tip este lipsa bătăilor de cap legate de facturi şi de furnizorii de servicii: facturile sunt incluse în preţul chiriei, iar chiriaşii nu mai trebuie să aştepte săptămâni întregi până la instalarea Wi-Fi-ului, de pildă. Totodată, mobila este oferită de proprietarul proiectului, iar curăţenia de două ori pe săptămână şi chiar şi schimbarea aşternuturilor fac parte din ofertă. În Londra există însă şi proiecte de coliving care includ spaţii mai generoase de locuit: spre exemplu Tipi, unde chiriaşii pot sta într-un apartament nemobilat de 50 de metri pătraţi în schimbul unei chirii de 1.895 de dolari lunar. La fel ca alte proiecte similare, Tipi oferă programe de evenimente comune precum cinele sau serile de concursuri cu întrebări. 

    Antil Kehra, fondatorul şi CEO-ul Node, este un pionier al conceptului de coliving 2.0. Potrivit unui interviu acordat de acesta publicaţiei internaţionale Forbes, Node este o companie globală de spaţii de coliving care creează astfel de proiecte, în jurul cărora sunt construite comunităţi în capitale creative din toată lumea. Potrivit presei internaţionale, compania înfiinţată în 2016 operează astfel de proiecte în Statele Unite, Irlanda şi Regatul Unit şi are planuri de expansiune la nivel global, fiind liderul pieţei de profil. În iunie, compania a anunţat un nou proiect rezidenţial în Kitchener, Ontario (Canada), pe care urmează să îl livreze în toamna acestui an.

    Designul interior al apartamentelor din cadrul proiectelor Node este creat astfel încât să fie unic pentru fiecare proiect – iar compania colaborează chiar şi cu artişti locali în acest sens.

    „Puţini oameni vor să cheltuie peste 1.000 de dolari sau euro pe lună, să trăiască într-un spaţiu de 100 de metri pătraţi şi să împartă o bucătărie cu zece oameni. Trebuie să existe un spaţiu de coliving care adoptă conceptul spaţiilor comune de locuit şi cel de sharing economy, dar cu puţin mai mult spaţiu privat pentru un trai independent şi sustenabil în acelaşi timp”, spune CEO-ul Node în interviul acordat Forbes.
    Clienţii vizaţi de Node sunt persoanele de peste 25 de ani sau care au în jur de 30 de ani, singure sau căsătorite, fără copii, fiecare câştigând în jur de 70.000 de dolari anual. Mare parte dintre cei care locuiesc aici sunt femei şi persoane care s-au mutat recent într-un anumit oraş. În general, caută un loc în care să se simtă ca acasă, care este privat şi oferă un sentiment de siguranţă, fiind de asemenea foarte incluziv.

    CEO-ul Node este de părere că acest nou format ar putea crea un segment de piaţă cu totul nou, care va atrage persoane creative, antreprenori, freelanceri şi profesionişti care nu sunt chiar „nomazi digitali”, ci mai degrabă „cetăţeni globali”. Acest tip de persoane ar putea avea trei oraşe pe care să le numească acasă în următorii cinci până la zece ani şi se vor muta între acestea pentru perioade medii de timp. În prezent, nu există nicio modalitate reală prin care aceşti oameni să simtă că aparţin unei comunităţi, aspect care poate duce la sentimente de singurătate şi izolare. Viziunea Node presupune crearea unei reţele globale de clădiri care să permită locuitorilor acestora să simtă în continuare că aparţin de comunităţile în care nu mai trăiesc fiindcă s-au mutat dintr-un oraş sau în care încă nu au ajuns încă să trăiască.

    Ei îşi vor avea locuinţa proprie într-un oraş principal, dar pot beneficia de perioade mai scurte de şedere în clădiri ale Node în alte locuri în care călătoresc. Potrivit lui Khera, „pe măsură ce oamenii se mută în toată lumea, există o nevoie în creştere de apartenenţă la o comunitate globală – chiar dacă vorbim despre un grup de prieteni, colegi şi chiar şi mentori care trăiesc şi se mută în jurul lumii. Restartul vieţii de comunitate la fiecare mutare este disruptiv, iar creşterea unei comunităţi globale ar putea să mai domolească problema singurătăţii şi izolării pentru oamenii mobili la nivel global”.

    Ideea nu este total nouă şi îşi are originile în schemele de locuit din urmă cu un secol, în care trăiau comunităţile hippie din anii ’70, observă jurnaliştii de la refinery29.com.

    Conceptul de coliving al prezentului este diferit însă fiindcă ţinteşte tinerele generaţii care trăiesc în oraşe şi constă mai ales în dezvoltări uriaşe care includ mici unităţi sau apartamente cu spaţii recreaţionale comune – asemănătoare cu hostelurile premium sau cu holurile de studenţi. Unii specialişti numesc creşterea numărului de astfel de spaţii în toată lumea drept o reacţie la criza locuinţelor cu care se confruntă tinerele generaţii din cauza preţurilor ridicate ale locuinţelor în oraşe, cât şi a preţurilor ridicate ale chiriilor şi salariilor care nu cresc semnificativ. Conceptul a fost descris de asemenea şi ca un antidot împotriva singurătăţii.

    Nu trebuie neglijat nici faptul că beneficiile proprietarilor unor astfel de proiecte sunt evidente: astfel de dezvoltări pot aduce un ROI (return of investment) pe metrul pătrat mai mare decât în situaţia locuinţelor tradiţionale – zece chiriaşi dispuşi să împartă o sufragerie înseamnă, în cele din urmă, că au nevoie de mai puţin spaţiu de relaxare în spaţiul individual pe care îl au, lăsând loc pentru alte unităţi, închiriate de alţi locuitori ai acestor spaţii.

    Pe de altă parte, jurnaliştii de la Financial Times cred că există mai multe probleme legate de această soluţie. Riscul investiţiilor în acest tip de active este unic şi grav: activul principal este o cameră într-o clădire, iar valoarea depinde, în mare măsură, de camerele aflate în apropiere care nu sunt deţinute de cumpărător. Aceste camere ar putea fi obiectul unor decizii manageriale ale propreietarului, astfel că orice proprietar care ocupă o astfel de cameră este expus modului în care vecinii le folosesc pe ale lor. Un studiu citat de FT indică faptul că aproximativ jumătate dintre participanţi au identificat „vecinii nepotriviţi” ca fiind cea mai mare preocupare a lor legată de achiziţia unui spaţiu de coliving.
    Din acest motiv, valoarea unui astfel de activ poate să fluctueze semnificativ în funcţie de tiparele comportamentele ale vecinilor, înspre un nivel mult mai ridicat decât în situaţia caselor sau apartamentelor obişnuite.

  • Cum arată noile spaţii de relaxare pentru corporatişti, inspirate de „biergarten-urile” din Germania

    O atmosferă de sărbătoare în aer liber, cu fumul şi agitaţia specifice, am regăsit pe marginea Lacului Noua, aflat în apropierea oraşului Braşov, într-o sâmbătă la ora prânzului. Berea era nelipsită atât din reţeta relaxării românilor aflaţi la picnic, cât şi din elementele care alcătuiau peisajul. Situat la doar 5 kilometri distanţă de Braşov, Lacul Noua este una dintre zonele de relaxare preferate atât de braşoveni, cât şi de turiştii care vin din Capitală sau chiar şi de mai departe. Este şi locul preferat de producătorii berii Ciucaş, care face parte din portofoliul Ursus Breweries, pentru derularea unei campanii care are ca obiect investiţii în amenajarea locurilor „de iarbă verde” ale românilor.

    „Atunci când ţi se face dor de o ieşire în natură vrei să ai la dispoziţie locuri amenajate şi curate. Pornind de la aceste dorinţe ale românilor am căutat în patru judeţe din ţară zone de relaxare în natură pe care să le înfrumuseţăm, făcând din acest lucru una dintre misiunile noastre. Primele locuri reamenajate sunt cele din Braşov, oraşul de origine al mărcii Ciucaş”, a spus Andrei Mihăilă-Crăciun, senior brand manager al Ciucaş, prezentă la evenimentul de deschidere a locului de relaxare de la Lacul Noua. Peste 30 de mese, circa 80 de scaune şi umbrele se întindeau pe o suprafaţă de 1-2 hectare, cam ca în stilul „biergarten-urilor germane”.  Potrivit reprezentanţilor companiei, care nu au vrut să divulge valoarea investiţiei alocate amenajării acestor spaţii, fondurile destinate acestui obiectiv sunt asigurate de grupul japonez Asahi, acţionarul majoritar al Ursus Breweries.

    Pietrele lui Solomon, o altă zonă cu interes turistic ridicat, aflată în partea nord-vestică a masivului Postăvarul, între Muntele Tâmpa şi rezervaţia naturală Stejerişul Mare, a beneficiat şi aceasta de amenajările producătorului de bere. Programul de reamenajare iniţiat de Ciucaş va include în acest an cinci locuri de relaxare în patru judeţe din ţară. Primele investiţii au fost făcute în Braşov, urmând ca iniţiativa să continue în judeţele Prahova, unde vor amenaja un loc de relaxare pe Valea Doftanei, ori în Iaşi în zona de agrement C.A.Rosetti şi în Galaţi în mijlocul pădurii Gârboavele.

    „Ciucaş şi Timişoreana sunt lideri de piaţă în segmentul pe care-l reprezintă, Ursus este lider de piaţă, de asemenea. Una din trei beri care se consumă în România este din portofoliul nostru. Comparabil cu anul trecut, am crescut peste media pieţei, peste 2%, până la 5%”, a spus Robert Uzună, vicepreşedinte şi membru executiv al boardului Ursus Breweries.

    El spune că în ceea ce priveşte consumatorii companiei pe care o reprezintă, aceştia se îndreaptă, în general, spre zona premium, dar şi pe lifestyle şi sănătate. „Anul trecut am avut o creştere spectaculoasă a segmentului fără alcool. Motiv pentru care am şi lansat noua gamă de produse fără alcool.”

    Compania Ursus Breweries are aproximativ 1.400 de angajaţi şi un portofoliu format din mărcile  Ursus, Timişoreana, Ciucaş, Grolsch, Peroni Nastro Azzurro, Redd’s, Stejar, Azuga, Asahi Super Dry, Pilsner Urquell şi St Stefanus. Ursus Breweries a finalizat anul 2018 cu o cifră de afaceri de 1,8 miliarde de lei, în creştere cu 8% faţă de anul precedent, arată datele de la Ministerul de Finanţe.

  • Giganţii din tehnologie trebuie să se supună unor reguli noi. Ce au decis miniştrii din G20

    Facebook, Google, Amazon şi alte companii de tehnologie de vârf se confruntă cu critici pentru faptul că îşi reduc sumele datorate statelor prin diverse inginerii fiscale.

    Noile norme ar însemna sarcini fiscale mai mari pentru marile companii multinaţionale, dar ar face şi mai dificil pentru ţări ca Irlanda să atragă investiţii străine directe, cu promisiunea unor rate de impozitare ultra-scăzute.

    Marea Britanie şi Franţa s-au numărat printre susţinătorii cei mai vocali ai propunerilor de impozitare a companiilor mari de tehnologie. Acest lucru a aşezat cele două state într-o poziţie oarecum divergentă cu Statele Unite, care şi-au exprimat îngrijorarea că firmele americane sunt arătate cu degetul înr-un mod incorect, în cadrul discuţiilor legate de codul impozitării companiilor cu extindere globală.

    Citiţi mai mult pe mediafax.ro.

  • Primarul unei comune, metodă inedită de a găsi un medic de familie pentru localnici

    Potrivit anunţului postat pe facebook de Ferenc Demeter, primar al comunei Micfalău, din judeţul Covasna, se caută „disperat” un medic de familie.

    „Bună ziua! Sunt primarul comunei Micfalău, judeţul Covasna. Căutăm disperat un medic de familie împreună cu o altă comună. Oferim: Locuintă de serviciu (2 camere, bucătărie, baie)”, se arată în anunţul primarului Ferenc Demeter.

    Acesta adaugă că medicul de familie va acoperi comunele Micfalău şi Malnaş.

    „Comuna Micfalău are 1800 de locuitori. La 4 km de comună este situată comuna Malnaş, cu 1000 de locuitori, fără medic de familie. În comună avem asistenţi medicali care pot lucra în cabinet. Cooperăm foarte bine cu comuna Malnaş. Într-una din comune poate să fie şi punct de lucru. Există farmacie. Zonă frumoasă cu ape minerale, oameni deschişi şi primitori. Aveţi toată susţinerea primăriei”, se mai arată în anunţul de pe facebook.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cine sunt oamenii pe spatele cărora se sprijină lumea modei internaţionale. Poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare

    Italia este o ţară membră a zonei euro de fix şase decenii şi un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice şi economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii şi valorilor comune. Însă Italia în sine este o ţară cu rezistenţă la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piaţa muncii. Din când în când, de acolo vin poveşti de groază cu sclavi, abuzuri şi mafioţi. Mai comune sunt însă poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.

    Într-un apartament de la etajul doi din oraşul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptuşeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenţie la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la preţuri cuprinse între 800 şi 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecţiei de toamnă şi iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că îşi poate pierde mijloacele de trai, primeşte de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de ţesătură pe care îl termină.

    „Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare şi este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton şi Fendi. Cel mai mult a câştigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.

    Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanţului de aprovizionare rapid. Este o tendinţă vizibilă mai ales în ţări precum India, Bangladesh, Vietnam şi China, unde milioane de muncitori slab plătiţi – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejaţi din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării şi a lipsei de acţiune legislativă.

    Condiţii similare există şi în Italia şi ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situaţia i-ar putea şoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meşteşugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării şi creşterea concurenţei la toate nivelurile pieţei înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiţii de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiţi echitabil – este uneori pus în pericol.

    Deşi nu sunt expuşi la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiţii de atelier ieftin, angajaţii la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel naţional, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate şi firme de consultanţă. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câştiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câştigă mult mai puţin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
    În oraşul Ginosa, un alt oraş din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povesteşte că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete şi mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 şi 50 de ore. Doamna Colamita îşi aminteşte că muncea între 16 şi 18 ore pe zi. Şi era plătită numai atunci când rochia era completă.
    „Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii şi de membrii familiei mele şi atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu şi câştigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut şi pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câştiga un salariu real.“

    Ambele femei au spus că ştiu în zona lor cel puţin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral şi apele cristaline, iubite de turişti, cu unul dintre cele mai mari centre de producţie din ţară.

    Puţini sunt dispuşi să îşi rişte mijloacele de trai pentru a-şi spune poveştile, deoarece pentru ei flexibilitatea şi posibilitatea de a-şi îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab şi lipsa de protecţie.

    „Ştiu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia şi, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viaţa mea şi nu am putut face altceva.“

    Deşi avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.

    „Toţi acceptăm că aşa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la maşina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză şi benzi de măsurare.

    Construite pe nenumăratele întreprinderi de producţie mici şi mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundaţiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocraţiei, a creşterii costurilor şi a şomajului.

    Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunităţi de angajare şi salarii mai mari, au suferit mai puţin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forţă de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-şi mute operaţiunile de producţie în străinătate.

    Puţine sectoare se bazează pe prestigiul producţiei italiene aşa cum o face comerţul de lux, mult timp un punct de sprijin al creşterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian şi aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct şi indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi şi Altagamma.

    Aceste cifre reflectă şi perspectivele pieţei globale de lux, aşteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, şi apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe pieţele mature şi cele emergente.

    Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux şi furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.

    Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producţie.

    Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate şi nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producţia de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puţine eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.

    Această investigaţie a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 şi 4.000 de muncitori în sectorul gri al producţiei de îmbrăcăminte.

    „Cu cât mergem mai mult în jos pe lanţul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, braţul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.

    Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producţie la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deţinute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar şi într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.

    O mulţime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii şi că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-şi putea acoperi nevoile de bază. Mulţi proprietari de fabrici au menţionat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deţinut de Kering, cu Louis Vuitton, deţinut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condiţiile de muncă şi standardele de calitate.

    Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declaraţie: „MaxMara consideră că un lanţ etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzaţiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a iniţiat o anchetă.

    Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producţiei decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.

    „Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanţului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producţie la fabrici mai mici, sub presiunea timpului şi a preţurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparenţă sau responsabilitate. Ştim că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementaţi din afara fabricilor contractate.“

    Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute şi a spus că „unele branduri trebuie să ştie că ar putea fi complice“. Acesta este şi punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălţămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producţia de încălţăminte.

    Iniţial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanţă Euroshoes, spunând că întârzierea plăţilor, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi şi facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menţinerea fabricii profitabilă şi plata unor salarii corecte angajaţilor. O instanţă locală a hotărât în favoarea sa şi a obligat Euroshoes să-şi plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.

    Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acţiune împotriva Euroshoes şi Tod’s, despre care ea spune că ştie direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunţat că nu a jucat niciun rol şi nici nu a avut cunoştinţă despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)

    „O parte din problema de aici este că angajaţii sunt de acord să renunţe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din oraşul Casarano, înaintea următoarei şedinţe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esenţă: „Fii flexibil, foloseşte metodele tale, ştii cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a şomajului, ceea ce face forţa de muncă vulnerabilă şi, deşi mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajaţi, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajaţii slab plătiţi şi plata acestora pentru a lucra de acasă.

    Zona a fost mult timp un centru de producători terţi de încălţăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo şi Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăţilor în mod constant, precum şi cu o reducere inexplicabilă a preţurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.

    În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plăteşte totuşi salariile întregi şi permite accesul la sistemul naţional de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înţelegeri pentru producţie, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani şi Gucci.

    Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producţie, iar promisiunile legate de creşterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.

    În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanţă pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvenţă în 2014.

    Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noştri, Euroshoes, şi împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acţiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menţionate în cauză şi nu a avut niciodată o relaţie comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relaţia lor.“

    Declaraţia mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util şi în mod regulat şi nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toţi furnizorii să-şi îndeplinească serviciile în conformitate cu legea şi că acelaşi standard trebuie aplicat şi subcontractanţilor.

    „Tod’s îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigaţie făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că şi alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la acelaşi tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenţi perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câştiga între 7 şi 9 euro.

    Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulţi observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai uşor ca mulţi lucrători la domiciliu să fie plătiţi sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanţii sindicatelor, care variază în funcţie de sector şi de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piaţa muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcţii (8 euro) şi finanţe (11,51 euro ).

    Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului şi vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulţi reprezentanţi ai sindicatelor. „Ştim că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condiţiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederaţia Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală naţională a ţării.

    Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-şi îngriji membrii familiei sau pentru a-şi completa veniturile şi se tem să piardă banii adiţionali. În timp ce rata şomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei şi textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producţiei în Asia şi Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurenţa locală pentru mai puţine comenzi şi a forţat proprietarii de fabrici să scadă preţurile.

    În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producţia înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentaţia proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.

    Dacă la aceasta se adaugă antipatia faţă de reglementare, şomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecţie a forţei de muncă şi faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piaţa muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă şi mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieţei muncii.

  • Casă şi prieteni la pachet

    Cei care optează pentru co-living nu o fac numai pentru a plăti o chirie mai mică împărţind o locuinţă cu alţi oameni, ci şi din dorinţa de a intra într-o comunitate în care să-şi petreacă o parte a timpului liber, scrie Wall Street Journal. Există deja o serie de firme care oferă asemenea servicii, cum ar fi Ollie, Common, Starcity, PodShare, WeLive şi altele, iar oferta lor este atractivă mai ales pentru tinerii care abia îşi formează grupul de prieteni după absolvirea facultăţii.

    Unele dintre aceste companii au în administrare proprietăţi imobiliare special amenajate pentru co-living, cu dormitoare separate şi spaţii comune, în timp ce altele oferă un serviciu în stilul Airbnb, intermediind închiriatul de locuinţe de la diverşi proprietari către persoane care doresc să locuiască la comun.

    Pe lângă punerea la dispoziţie a spaţiului de locuit, firmele din domeniu se ocupă de utilarea spaţiilor comune, instalarea de internet wireless şi oferirea de servicii de curăţenie – astfel, chiriaşii nu trebuie să îşi bată capul nici măcar cu cumpăratul de şampon sau săpun. În plus, acestea organizează evenimente în cadrul cărora cei care locuiesc în clădirile transformate în spaţii de co-living să se poată cunoaşte şi împrieteni.

  • Zece modalităţi ciudate de a face bani de care probabil nu aţi auzit

    Restaurant pentru animale de companie

    Just Food for Dogs (Doar mâncare pentru câini) este un restaurant de 5 stele din Los Angeles pentru câini, care are totuşi o linie de servire şi pentru feline. Stăpânii animalelor însă trebuie să se orienteze spre o locaţie potrivită lor.

    Pantofi comestibili

    Se ştie că femeile adoră pantofii. Cu atât mai mult cu cât la o simplă sesiune de shopping online îşi pot achiziţiona perechi de încălţăminte comestibilă.

    Cartofii-scrisoare

    Un business accesibil oricui este acela cu cartofi pe care se scrie un text şi sunt expediaţi ulterior drept scrisori.

    Burta de bere
    Burta de bere este un recipient în care poţi să ascunzi alcoolul şi să pară doar că ai câteva kilogame în plus. Pe site-ul retailerului se găsesc şi alte produse de acest fel, în formă de sutiene sport sau tuburi de protecţie solară.

    Petrecerea îmbrăţişărilor
    Cu toţii simţim uneori nevoia unei îmbrăţişări. Cineva s-a gândit să organizeze petreceri unde oamenii nu doar că se îmbrăţişează reciproc, ci sunt învăţaţi cum să depăşească barierele timidităţii şi să socializeze.

    Asistent pentru întâlniri
    Asistenţii pentru întâlniri virtuale te ajută să îţi pui la punct un profil online de dating, să întreţii conversaţii cu potenţiali parteneri/partenere şi îţi planifică chiar şi întâlirile. Tot ce trebuie să faci este să te prezinţi la ora şi locul stabilite.

    Mobila urâtă
    Doi fraţi care şi-au dorit dintotdeauna să îşi lanseze propriul business, au avut în cele din urmă o idee mai neobişnuită care le-a adus succes – o fabrică de mobilier urât dar de o calitate foarte bună.

    Buchete de flori ofilite
    Urăşti pe cineva? Ai fost părăsit şi vrei să te răzbuni? În semn de ironie, poţi să le trimiţi un buchet de flori ofilite, iar mesajul va fi clar.

    Un loc în ceruri
    Acum, că tehnologia a avansat atât de mult, nişte oameni de afaceri întreprinzători s-au gândit să profite de pe urma naivităţii unora, scoţând la vânzare locuri în cer, pentru Viaţa de Apoi. Promit, de asemenea, şi returul întregii sume, dacă nu ajungi unde ţi-ai dorit. Nu specifică însă cum ai putea să îţi recuperezi banii după ce ai murit deja.

    Masaj prin pălmuire
    Dacă te-ai plâns vreodată că părinţii ţi-au dat vreo palmă când ai făcut o năzbâtie, trebuie să ştii că există peroane care plătesc pentru a fi pălmuit peste faţă, ca masaj cu efect de îndepărtare provizorie a ridurilor.

     

  • Rusia şi Serbia organizează exerciţii militare comune

    Manevrele militare comune se desfăşoară în poligonul Luga, situat în nord-vestul Rusiei. Unităţi ale forţelor armate din Serbia şi o formaţiune de infanterie a armatei ruse vor efectua exerciţii de luptă, misiuni antisabotaj şi de recunoaştere, a comunicat Districtul militar vestic al armatei ruse.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro