Proiectul, care va fi condus de Michael Mayer, va reuni studiourile Fox şi va conţine muzica lui Pharrell Williams, care a produs hit-ul ‘Hidden Figures.’
Intitulat ‘Atlantis’, proiectul, este potrivit Hollywood Repoter o poveste în stilul ‘Romeo şi Julieta’, fiind bazat pe copilăria din Virginia Beach a creatorului melodiei ‘Happy’, şi va conţine melodii ale artistului.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 12.0px ‘Helvetica Neue’; color: #454545}
p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 12.0px ‘Helvetica Neue’; color: #454545; min-height: 14.0px}
Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac).
În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, şi-a luat numele de „Amadeus”, traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitorul de Dumnezeu”).
Încă de mic copil, Wolfgang dă dovada geniului său muzical. La vârsta de cinci ani, înainte de a şti să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obţine de la arhiepiscopul Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii acest miracol”. Acest turneu va dura nouă ani! Prima apariţie are loc la München, unde Wolfgang execută muzică la clavecin în faţa prinţului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în faţa familiei imperiale. Urmează un lung turneu european, la finalul căruia Mozart, deja adolescent, revine la Viena. Oraşul era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârşit independent şi îşi creează un cerc de relaţii, conştient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera „Răpirea din serai”, fiind felicitat de însuşi împăratul Iosif II cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice şi private, executând din propriile compoziţii, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz.
La 4 august 1782 se căsătoreşte cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care – până atunci foarte reticent – constată cu satisfacţie reuşita lui Wolfgang. În timp ce Mozart termină compoziţia operei „Don Giovanni”, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educaţia muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie şi contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 şi 1786, Mozart realizează în medie o compoziţie la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei „Don Giovanni” are loc la Praga şi este primită de public cu entuziasm. Urmează opera „Così fan tutte”, reprezentată cu mai puţin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise şi protectorul său, împăratul Iosif II, cel care îl numise „compozitor al curţii imperiale”.
Clara Schumann a fost una dintre cele mai importante pianiste din epoca romantică, tatăl său, Friedriech Wieck, fiind cel care avea să-i spună lui Robert Schumann că va deveni unul dintre pianiştii colosali ai lumii. Ceea ce nu ştia Friedrich, profesorul lui Robert, era că la 18 ani fiica lui se va mărita cu elevul îndrăgit, chiar împotriva voinţei sale. La un moment dat, în scenă apare Johannes Brahms, pianist şi el, despre care se spune că a legat o poveste de dragoste cu Clara după sfârşitul tragic al lui Robert Schumann, survenit unei tentative de suicid şi internării într-un azil de boli mintale. Vă imaginaţi această poveste pe muzică în Muzeul de Artă din Bucureşti? Este dincolo de cuvinte.
Anul acesta, pentru cea de-a 11- a ediţie a Festivalului de muzică de cameră SoNoRo tema aleasă a fost La muse et le poète (Muza şi poetul – n. red.), tot repertoriul evenimentului care s-a desfăşurat în Bucureşti şi în mai multe oraşe din ţară în perioada 28.10-14.11 fiind construit în jurul marilor poveşti din muzică.
„Fiecare compozitor are o muză, fiecare compozitor este o muză“, spune simplu violistul Răzvan Popovici, directorul executiv al SoNoRo, cel care alături de pianista Diana Ketler, din Riga, a avut curajul de a demara acest proiect muzical în urmă cu 11 ani.
Este în puterea puţinor artişti să genereze emoţii atât de puternice la un spectacol încât sala să râdă şi să plângă de emoţie pe parcursul aceluiaşi spectacol. Mult mai rar se întâmplă acest lucru din primele momente ale unui concert. I-a reuşit lui Havasi, care a susţinut la Sala Palatului, pe 22 noiembrie, al treilea său concert în România.
Ştiţi cum la concerte artiştii cresc gradual înflăcărarea publicului până la momentul în care lumea cântă şi dansează? De regulă pentru asta e nevoie de cel puţin jumătate de oră, dar muzicianul ungur Havasi Balázs a reuşit nu numai să dezmorţească, ci să înflăcăreze cei 5.000 de spectatori, aflaţi într-o Sală a Palatului plină până la refuz. „Cel mai rapid pianist din lume” este titlul conferit de Guinness Book în 2009, dar artistul este şi compozitor şi showman, având o carismă de rock star. Concertul din toamna acestui an, parte a turneului mondial Landmark World Tour, a fost complex, bine echilibrat şi a adus pe scenă în cele două ore ale reprezentaţiei 15 instrumentişti, balerini, jocuri de lumină şi fum, proiecţii video care au însoţit melodiile, solo de pian, de baterie rock, de violoncel sau vocal.
Absolvent al Academiei de Muzică Franz Listz, Havasi îşi propune ca prin compoziţiile sale, 100% originale, să transpună muzica clasică în vremurile actuale, iar melodiile sale durează câteva minute, transmit emoţii puternice – de la cele liniştitoare, de adormit copiii, până la cele cu influenţe rock, mai cu seamă că Havasi este prieten din copilărie cu toboşarul rock Endi, invitat în spectacolele sale. Artistul ungur a început să cânte la pian de mic copil, povestea el anterior, pentru că îi era dificil să se exprime, iar muzica a înlesnit comunicarea sa. Pe scena Sălii Palatului în acest an, artistul s-a aflat în largul său şi a comunicat permanent cu publicul, încă de la apariţie, când a mulţumit spectatorilor români pentru că l-au încurajat la primul concert de la Bucureşti, în 2011; era şi primul său concert peste hotarele ţării natale. „În urmă cu cinci ani, când eram plin de idei şi dorinţa de a concerta la nivel mondial – sunt şi acum – m-au încurajat aplauzele voastre. Un an mai târziu am ajuns la Carnergie Hall. Voi aţi fost primii care m-aţi încurajat să fac asta.“ A invitat spectatorii să aplaude şi, în ciuda faptului că răspunsul a fost înflăcărat, a glumit: „OK, mulţumesc pentru aceste aplauze politicoase, putem să încercăm unele mai convingătoare?” A mai povestit apoi, pe parcursul show-ului, despre melodia liniştitoare pe care o preferă copiii săi, înainte de culcare; a dedicat o melodie celei care a fost primul fan al muzicii pe care o compunea şi care a devenit soţia sa – „e prezentă în sală, dacă vedeţi o doamnă plângând acum, aceea e soţia mea”. A povestit şi despre reacţia pe care a primit-o după prima audiţie a celei mai noi melodii din spectacol, intitulată Hypnotic (imagini năucitoare se derulau pe ecran, pentru a completa impresia artistică): „Ştiţi când în filmul acela, Înapoi în viitor, personajul principal cântă o melodie rock iar sala e surprinsă? Le-a spus celor prezenţi ceva de genul: «Nu vă faceţi griji, o să vă placă»; rock-ul nu fusese încă inventat. La fel a spus şi producătorul meu despre Hypnotic.”
Îmbrăcat cu sacou de gală şi blugi rupţi – dar cu vipuşcă din satin –, artistul a preferat o geacă de piele pentru melodiile cu influenţe rock, iar spre finalul spectacolului îşi scutura mâinile, semn că resimţea efectele sprintului la care-şi supusese degetele.
Neaşteptat la spectacolul din acest an a fost un moment în care doi muzicieni au început să cânte acorduri ale unei melodii de Mozart; spectatorii au izbucnit în râs, pesemne din pricina surprizei, amplificată câteva momente mai târziu, când instrumentiştii au schimbat registrul muzical, trecând la… Thunderstruck a lui AC/DC. A fost singurul moment de pe parcursul spectacolului care a inclus o altă melodie decât compoziţiile artistului ungur. Spectacolul pus în scenă în cadrul acestui turneu are la bază conceptul realizat de directorul american de creaţie Brian Burke (spectacolul lui Céline Dion – The New Day din Las Vegas, Il Divo, America’s Got Talent) şi al designerului vizual francez Gilles Papain (Cirque du Soleil, Marseilles opera din Ballet de Monte Carlo). Invitat special al spectacolului din acest an a fost solista de origine australiană Lisa Gerrard, compozitor asociat şi interpret al coloanei sonore a peliculei Gladiatorul. Pentru coloana sonoră a filmului Gladiatorul, co-produsă alături de Hans Zimmer, ea a fost nominalizată la Oscar şi a primit un Glob de Aur.
Pianistul şi compozitorul ungur, acum în vârstă de 41 de ani, s-a aflat pentru prima oară în România în toamna lui 2011, cu Symphonic Red Concert Show, care a reunit pe aceeaşi scenă peste 100 de artişti din întreagă lume: peste 50 de instrumentişti, un cor impresionant acompaniat de toboşari japonezi şi 15 solişti.
Am ascultat, la recomandarea unei persoane dragi, melodiile lui Havasi în 2011 şi câteva săptămâni mai târziu eram la concertul din Bucureşti; mi s-a părut atunci cel mai emoţionant spectacol la care am fost vreodată. Au mai trecut trei ani; tot la Bucureşti, dar în Sala Polivalentă, bucuria spectatorilor nu a fost la fel de mare, pesemne din cauza acusticii proaste. Nici artistul nu cred că a fost prea încântat atunci – spectacolul a ţinut puţin peste o oră şi nu a revenit pentru niciun bis.
Spre comparaţie, anul acesta a avut pregătite două momente diferite pentru bis, în replică la multele minute de aplauze cu care a fost răsplătit. Experienţa concertului din acest an a fost peste aşteptări; din punctul meu de vedere, concertul a fost cel mai bun spectacol la care am participat şi sunt sigură că Havasi va umple mai multe săli, dacă va alege să concerteze în Capitala noastră de mai multe ori. De preferat, în 2017. „Programul nostru devine tot mai încărcat. Vreţi să revenim anul viitor?” a întrebat Havasi la final. Cred că reacţia publicului a fost convingătoare.
Nimic nu ar fi indicat că Reinhard Heydrich avea să devină unul dintre cei mai îngrozitori monştri nazişti; el a avut părinţi iubitori, o familie frumoasă şi a fost un muzician genial. Cu toate acestea, figura sa a fost atât de emblematică, încât moartea sa, din 1942, a fost un moment marcant în cel de-al doilea război mondial, relatează Dailymail.
Sunt puţine clădiri din Praga care produc o impresie mai puternică decât Palatul Wallenstein. Clădit în sec. 17, este un edificiu baroc uriaş şi somptuos.
Acum clădirea găzduieşte senatul Republicii Cehia, dar a fost mereu asociată cu simbolurile puterii, iar într-o seară de mai, în 1942, acest lucru a fost, poate, mai evident decât oricând.
Naziştii erau prezenţi la un spectacol prezentat de un cvartet, care interpreta opere ale unui compozitor german.
Născut în familia unui compozitor, Heydrich ştia deja la şase ani să citească partituri şi să cânte la vioară şi pian. Niciun indiciu din copilăria sa nu ar fi indicat ceea ce a avea să devină. În tinereţe nu a fost atras de comunişti şi s-a alăturat unei facţiuni de menţinere a ordinii, numită Frei-korps unit, dar potrivit istoricului care i-a scris biografia, Robert Gerwarth, nu există nicio dovadă cum că germanul ar fi fost implicat în vreun conflict. Mai mult, se pare că nu era simpatizant a niciunei ideologii politice, deşi ulterior a susţinuit că a fost membru al organizaţiei care avea să devină Partidul Nazist de Dreapta.
Însă implicarea în Frei-korps unit l-au învătat pe Reinhard Heydrich că violenţa este parte inseparabilă de politică. În 1922 s-a înscris în marină, unde au început să se facă simţite răutatea şi ambiţia sa.
Deşi existau zvonuri că avea înaintaşi evrei, acest lucru nu l-a împiedicat să fie ofiţerul responsabil de investigaţii antisemite. Zvonurile erau nefondate, dar au continuat să-l bântuie iar verva dovedită ulterior naziştilor în procesul de exterminare al evreilor era motivată şi de dorinţa sa de a dovedi că nu are nicio legătură cu seminţia iudaică.
În 1930 a cunoscut-o pe Lina von Osten şi în numai câteva săptămâni s-au căsătorit. Dar tânără din Berlin s-a plâns superiorilor lui Heydrich că şi ea era logodită cu tânărul soldat. A fost exclus din armată, iar situaţia financiară precară a familiei sale nu-i permitea să rămână neangajat.
Pentru că îşi dorea să fie tot cadru militar, a acceptat propunerea de a înfiinţa o divizie de securitate în cadrul unei organizaţii. Aceasta era partidul nazist iar cel care i-a făcut propunerea venise din partea lui Heinrich Himmler.
Reinhard Heydrich este cel care a înfiinţat şi dezvoltat Gestapo, care a semănat teroare în tot continentul. El este cel care a gândit şi pus la punct asasinarea a mii de evrei.
România este, va fi şi va rămâne! România trebuie apărată moral, clădită pe fundaţii sănătoase, respectând istoria, tradiţia, credinţa, cultura, valorile şi aspiraţiile neamului românesc, chemând pe toate căile la unitate naţională pentru consolidarea identităţii noastre naţionale. Se poate! Imnul nostru naţional, ca simbol, trebuie să ne reprezinte în mod demn ca popor independent, „deşteptat” şi pacifist. Să ne respectăm şi apoi vom fi respectaţi, scrie cunoastelumea.ro
Ascultaţi mai jos varianta finală a IMNULUI „Un Suflet de Român”, versuri Adrian Toader, PhD, muzica compozitorul Radu Goldiş, aranjament coral compozitorul Adrian Enescu, interpretat de Corul de Cameră al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” , Cappella Transylvanica , Dirijor: Prof. univ. dr. Cornel Groza, Cluj-Napoca.