BusinessMagazin

Tag: companiile româneşti

  • Când vor scădea dobânzile, pentru că nu mai rezistăm? Când ne va plăti Guvernul facturile, când ne va da banii? Cum crede Guvernul că vom putea plăti creşterea salariului minim pe economie dacă el nu ne plăteşte?

    Creşterea exponenţială a dobânzilor la lei, iar acum şi la euro, şi temperarea acordării de credite de către bănci în aceste vremuri, plus majorarea peste noapte a salariului minim din economie au fost printre problemele cele mai discutate de către antreprenori, directori, de către companiile româneşti la Conferinţa ZF Investiţi în România!, organizată împreună cu CEC Bank, joi, la Bacău.

    Dobânzile mari încep să doară din ce în ce mai mult şi pun presiune pe companii, în condiţiile în care vânzările au scăzut, iar încasarea facturilor se face din ce în ce mai greu pe tot lanţul.

    Chiar dacă ROBOR la trei luni a scăzut faţă de anul trecut de la 8,2% la 6,3%, companiile româneşti consideră că dobânzile sunt în continuare foarte mari, pentru că peste ROBOR se adaugă marja băncii, rezultând astfel o dobândă efectivă care trece de 10%, dacă nu chiar mai mult.

    Anul trecut companiile româneşti au găsit soluţia să treacă de pe finanţarea în lei pe finanţarea în valută, având în vedere că dobânzile la euro erau mult mai mici. Dar acum şi dobânzile la euro au crescut exponenţial, iar EURIBOR este de 3,9% (de la minus 0,5%), la care se adaugă marja băncii, rezultând un cost al finanţării care depăşeşte 6-7% la euro.

    Întrebarea pe care au pus-o reprezentanţii companiilor româneşti a fost când scad dobânzile, pentru că “Nu mai rezistăm. Dobânzile sunt prea mari, costurile de finanţare sunt prea mari”.

    Ionuţ Lianu, şeful trezoreriei CEC Bank, a spus că nivelul dobânzilor care au fost înainte (ROBOR la 1,5% şi EURIBOR negativ) a fost mai degrabă o excepţie. Aceste dobânzi s-au datorat unei anumite conjuncturi economice mondiale, care astăzi nu mai există. În aceste condiţii, este puţin probabil ca dobânzile, cel puţin la lei, să revină la nivelurile anterioare, cel puţin pe termen scurt, a menţionat Lianu.

    Dobânzile la lei din piaţă sunt influenţate de dobânda oferită de BNR băncilor la depozite (6%) şi de dobânzile pe care le plăteşte Ministerul Finanţelor ca să se împrumute din piaţă (6,16% la şase luni şi 7,08% la 10 ani). Ministerul Finanţelor este principalul aspirator de bani şi de aceea influenţează foarte mult dobânzile. Mai mult decât atât, băncile se împrumută în piaţă pentru necesarul lor de finanţare şi de capital (MREL), iar acolo dibânzile depăşesc 7%, ajungând chiar la 9% la euro.

    Dacă băncile se împrumută cu 7-9%, nu au cum să ofere la credite dobânzi mai mici.

    Reacţia antreprenorililor români a fost imediată: Şi noi ce facem, că nu vom putea plăti dobânzi aşa de mari?

    Toate companiile încearcă să transfere costurile în creştere – dobânzi mai mari, preţuri la materii prime mai mari, impozite şi taxe mai mari, salarii mai mari – în majorarea preţului produsului final, dar nu toată lumea reuşeşte acest lucru. Doar companiile mari, care sunt puternice pe lanţul economic, au puterea de a-şi impune preţurile.

    Majorarea inflaţiei, coroborată cu creşterea mai redusă a salariilor, a dus la scăderea puterii de cumpărare, iar acest lucru se vede în consum, acolo unde se înregistrează o scădere evidentă în volumul de produse şi servicii cumpărate.

    Pentru a nu fi nevoite să reducă preţurile, companiile au redus cantitatea şi gramajul produselor, ceea ce, în limbajul economic, se cheamă shrinkflation.

    Dar nu toate companiile pot să facă acest lucru, să jongleze din preţuri şi din cantitate.

    Situaţia din economie nu este roz, au menţionat antreprenorii de la Bacău.

    Pe lângă scăderea economică evidentă, companiile se confruntă cu scăderea cash flow-ului, care intervine din prelungirea duratei încasării facturilor, în varianta cea mai fericită, şi chiar neîncasarea facturilor.

    La fel ca la Arad şi Craiova, şi la Bacău companiile româneşti au spus că problema cea mai mare este că statul plăteşte din ce în ce mai greu şi mai târziu facturile pentru lucrările efectuate, ceea ce induce mari probleme de lichiditate.

    Companiile româneşti riscă să se blocheze şi să blocheze tot lanţul. Guvernul nu-şi plăteşte facturile pentru că stă prost cu banii, cheltuielile bugetare sunt mai mari decât încasările, iar colectarea taxelor şi impozitelor se face din ce în ce mai greu. Având în vedere această situaţie cu plăţile statului, băncile au devenit din ce în ce mai reticente în a finanţa imediat firmele româneşti care au de încasat bani de la stat, pentru că nu există o predictibilitate a acestor plăţi. În aceste condiţii, firmele româneşti se confruntă cu mari probleme de cash flow.

    Nu puteţi vorbi la Guvern să facă plăţile mai repede, să ne dea statul banii ca şi noi să ne putem plăti furnizorii şi creditele de la bancă?, a fost întrebarea adresată de către antreprenorii români conducerii CEC Bank.

    Majorarea salariului minim pe economie de la 1 octombrie de la 3.000 de lei la 3.300 de lei şi perspectiva majorării din nou a salariului minim de la 1 ianuarie 2024, plus încă o majorare pe parcursul anului, înainte de alegeri, de către Guvern, a fost extrem de criticată de către reprezentaţii companiilor româneşti.

    Cum crede Guvernul că putem plăti peste noapte aceste creşteri salariale, de unde să scoatem noi aceşti bani dacă tot Guvernul nu ne dă banii, nu ne plăteşte facturile?, a fost reacţia antreprenorilor români.

    Mulţi dintre ei au business în sectorul de agrobusiness – agricultură şi industrie alimentară -, acolo unde salariul minim este mai mare, iar acum Guvernul a eliminat facilitatea fiscală privind plata CASS, adică firmele vor trebui să majoreze salariile cu 10% pentru ca angajaţii să primească acelaşi net, sau să nu le majoreze, dar atunci salariul net al angajatului va scădea cu 10%.

    Guvernul a majorat salariul minim din agricultură şi industria alimentară de la 3.000 de lei la 3.436 de lei brut, iar în construcţii de la 4.000 de lei la 4.582 de lei brut doar pentru a compensa eliminarea impozitului de 10% pentru CASS.

    La nivel local, multe companii româneşti lucrează cu salariul minim, iar orice creştere a lui le dă peste cap situaţia financiară, mai ales dacă nu au puterea să majoreze preţurile.

    Situaţia din economie a devenit din ce în ce mai tensionată, o presiune în plus fiind creşterile de taxe şi impozite care au intrat în vigoare acum, sau care vor intra în vigoare de la 1 ianuarie 2024.

    Pentru toată lumea problema este legată de lichidităţi, de cash flow, de încasarea facturilor, de recuperarea banilor, de plata salariilor, de plata frunizorilor, pentru a nu se bloca.

    O parte dintre companii – care nu reuşesc să-şi încaseze facturile fie de la stat, fie de la alte companii – aduc în discuţie intrarea în concordat preventiv sau chiar direct în insolvenţă, pentru a încerca să se protejeze în faţa presiunii plăţilor şi a creditorilor.

    În ultimii ani băncile au fost ferite de credite neperformante, dar s-ar putea ca situaţia să se schimbe dacă problema de lichiditate, de încasare a facturilor, mai ales de la stat, va deveni din ce în ce mai critică.

  • Ce înseamnă pentru companiile româneşti atunci când fondatorii împlinesc 70 de ani

    De mai mult timp, fondurile de investiţii dar şi companiile străine ţintesc firmele româneşti unde proprietarii români au peste 60 de ani, şi mai ales peste 70 de ani. Aceste firme, chiar dacă au o situaţie financiară bună, sunt cele mai vulnerabile din perspectiva viitorului. Cele mai multe dintre ele depind de patronul/antreprenorul român care le-a fondat şi care le-a adus până aici.

    Multe firme nu au un plan de succesiune, nu au directori executivi independenţi, ca să nu mai vorbim de consilii de administraţie independente, care să poată să judece la rece situaţia financiară a firmei sau să stabilească o strategie. În foarte puţine cazuri fondatorul are în business, în spatele lui sau alături de el copiii, care pot prelua conducerea companiei astfel încât să-i asigure un viitor. Pentru că nu au o succesiune, aceste companii teoretic ar fi ţine mai uşoare de achiziţii de către fondurile de investiţii sau de către companiile străine, strategice.

    Există şi varianta ca unul dintre cumpărători să fie un alt patron român, dar orgoliul celui care vrea să vândă este prea mare pentru a accepta o ofertă din partea altui român. Pe rezultatele financiare din 2020 numărul de companii cu o cifră de afaceri de peste 10 milioane de euro pe an era de numai 3.963, dar cele mai mari dintre ele sunt multinaţionale. Cele aproape 4.000 de firme fac 60% din cifra de afaceri totală a companiilor din România. Numărul companiilor cu o cifră de afaceri cuprinsă între 1 milion de euro şi 10 milioane de euro este de 26.050.

    Ca să afli companile unde proprietarii au peste 60 de ani şi mai ales peste 70 de ani este simplu, pentru că nu sunt prea multe. Copiii acestor fondatori nu prea ar vrea să continue businessul părinţilor fie pentru că au afacerile lor, fie că activează într-un alt domeniu. Toţi au văzut pe pielea lor ce înseamnă să conduci un busines şi poate nu vor să aibă viaţa părinţilor lor. Ei ar prefera mai degrabă banii. Cei care au început businessul în anii ’90 s-au confruntat cu toate crizele – inflaţie de peste 100%, deprecierea cursului valutar din anii ’90, perioada creşterii fabuloase a economiei şi a businessurilor dintre anii 2000 şi 2008, care de fapt a fost o criză de creştere, apoi criza din 2008 care a prăbuşit multe afaceri, a urmat revenirea economică din 2012 până în 2020, cei doi ani de criză Covid, iar acum criza din Ucraina, care a dat lumea peste cap în urma atacului armat al Rusiei asupra Ucrainei.

    Această situaţie din România, unde fondatorii au o anumită vârstă, se regăseşte şi în Germania, la celebrele companii mici şi mijlocii germane, denumite mittlestand, care au rezistat două generaţii, dar acum, la a treia generaţie, nu mai au un plan de succesiune în familie. În aceste condiţii toată lumea, în frunte cu chinezii, stă cu ochii pe aceste companii, care reprezintă o oportunitate unică de achiziţie, fiind coloana vertebrală a economiei germane. Cu toţii ne uităm la Siemens, Mercedes, BMW, dar în spatele lor lucrează companii mici şi mijlocii germane foarte puternice, care au un istoric şi în domeniul dezvoltării şi inovării. La germani nu se punea problema vânzării acestor companii, dar între timp au trecut două generaţii, iar a treia nu mai vrea să continue, preferă banii. Criza din Ucraina, venită pe neaşteptate şi care resetează întreaga securitate europenă dar şi mondială, va aduce inevitabil o resetare a parametrilor economici şi de business.

    Adrian Vascu de la Veridio, unul dintre cei mai cunoscuţi evaluatori de pe piaţă, spune că afacerile româneşti vor fi afectate de criza din Ucraina din perspectiva evaluării, pentru că aceste firme se bazează pe veniturile viitoare în a vedea care este valoarea lor de piaţă, dar aceste venituri sunt puse acum sub semnul întrebării, pentru că nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile. Businessul românesc, neavând experienţă, nu ştie când să vândă şi de aceea patronii trag de timp şi de preţ. Când lumea credea că a scăpat de Covid iar companiile lor puteau să valoreze din nou o avere, a venit conflictul armat din Ucraina, care a schimbat din nou datele problemei.

    Cei mai înţelepţi, prea puţini însă, au început să-şi lichidizeze o parte din afacere prin vânzarea unui pachet de acţiuni pe Bursă, cel mai bun caz fiind TTS, unde fondatorii, care au vârste cuprinse între 70 şi 80 de ani, au vândut jumătate din acţiuni. Cei mai mulţi patroni nu vor să-şi complice viaţa cu Bursa de Valori pentru că ar trebui să facă ordine în hârtii, ceea ce mulţi nu prea vor. Bursa reprezintă o opţiune de lichidizare a unei părţi dintr-o companie, dar multor antreprenori români le este frică de această variantă. Poate sunt prea mulţi scheleţi în afaceri şi printre dosare. Mulţi ar vrea să vândă într-o tranzacţie directă, dar sunt diferenţe destul de mari între ceea ce cred ei că valorează compania şi ceea ce cred cumpărătorii.

    Acum, cu acest conflict armat de la graniţa noastră, diferenţa va fi mai mare, pentru că parametrii de valoare scad. Mulţi proprietari români, ajunşi spre 70 de ani sau chiar peste, trag de timp în privinţa viitorului companiilor, sperând că-şi pot desfăşura activitatea până la 80 de ani, dacă nu chiar peste. Ca reper este luat Ion Ţiriac, care la cei 82 de ani continuă să fie în fruntea afacerilor lui, chiar dacă în ultimii ani mai mult a vândut din businessurile deţinute decât a cumpărat. Ţiriac îşi transferă toată averea pe fundaţie, după cum arată datele. Businessul din România are nevoie de businessuri româneşti, dar întrebarea este cum asiguri această succesiune măcar pentru încă o generaţie.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)