„Pentru John nu poziţia politică era decisivă. Se putea să fie în dezacord cu tine în privinţa unui subiect, dar decisivă era atitudinea faţă de acele valori care l-au animat pe el în orice a făcut: se despărţea de tine dacă îţi lipseau valorile de bază legate de decenţă, respect, participarea la un proiect mai mare decât orgoliul tău personal.” Cam aceasta a fost esenţa elogiului făcut de Joe Biden şi interpretat într-un editorial CNN drept un elogiu la adresa artei aproape pierdute a politicilor bipartizane, a ideii că a intra în politică înseamnă a căuta să faci bine pentru ceilalţi şi că temeiul politicii este conştiinţa mereu reamintită a umanităţii noastre comune, a faptului că avem întotdeauna mult mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne separă.
Desigur că şi reflecţiile lui Biden, şi editorialul CNN ţinteau de fapt să-l acuze pe preşedintele Donald Trump, considerat de CNN drept etalonul stilului de politică puternic partizană, bazată pe demonizarea cu orice preţ a adversarilor şi găsirea de scuze cu orice preţ pentru aliaţi. Mai mult, însăşi ceremonia de comemorare, la care Trump n-a fost invitat, a căpătat până la urmă sensul de „cea mai mare reuniune Resist de până acum”, aşa cum a numit-o The New Yorker. Pe de altă parte, climatul de întărâtare continuă care domină de ani buni politica şi media din SUA face ca un discurs despre posibilitatea unei atitudini mai luminate în locul tribalismului furios să pară fals, mai ales când vine din partea unor oameni din politică sau media care au încurajat respectivul tribalism sau au profitat de pe urma lui.
Ceea ce nu am văzut însă la americanii de pe Twitter a fost dezaprobarea ideii în sine de bipartizanat, a posibilităţii de cooperare între politicieni de culori diferite în numele unor valori comune. Scandalul continuu din politică a creat oboseală şi saturaţie în rândul unor oameni normali, care au înţeles că partizanatul înverşunat e distructiv pentru „valorile de bază legate de decenţă, respect, participarea la un proiect mai mare decât orgoliul tău personal”, cum zicea Biden. Ceea ce au avut de reproşat comentatorii a fost tocmai faptul că reflecţiile lui Biden şi ale editorialistului CNN nu sunt însoţite şi de punerea lor în practică; faptul că găsesc cu greu un canal tv sau un ziar care să relateze, de pildă, despre ceremonia de comemorare fără interpretare politică partizană; faptul că până şi moartea lui McCain e exploatată politic, din moment ce Biden abia a terminat de vorbit şi CNN deja specula despre o posibilă candidatură a lui pentru preşedinţie.
La noi, în schimb, stilul de politică bazată pe partizanatul visceral e într-un stadiu încă primitiv: scandalul nu doar că n-a creat saturaţie, ci dimpotrivă, e în plină evoluţie de la faza de atacuri verbale spre cea cu săritul la bătaie, atât între politicieni, cât şi între susţinătorii lor. Desigur că şi la noi, în rarele ocazii când apar, apelurile la o politică bazată mai puţin pe scandal şi mai mult pe idei au un aer fals, fiindcă majoritatea figurilor din politică şi din media care incriminează „războiul româno-român” sunt ei înşişi militanţi activi în acest război. Ceea ce avem noi distinctiv este însă faptul că tot mai mulţi politicieni, influenceri din media şi votanţi par să se fi convins că politica înseamnă realmente scandal continuu, conflict pe viaţă şi pe moarte, pentru că au devenit dependenţi de emoţiile puternice stârnite de implicarea în politica înţeleasă aşa. Acest stil de politică limitată strict la sfera emoţională nu exista până acum câţiva ani, după cum nu exista comportamentul de bullying faţă de oricine îndrăzneşte să exprime o opinie uşor diferită într-un trib online oarecare.
„Nu uit şi nu iert, iertarea e a lui Dumnezeu, de aceea e şi răzbunarea lui. Pentru acel moment, nu o să-l iert niciodată nici dincolo de mormântul meu sau al lui”, a zis Lucian Bolcaş (PSD), despre faptul că Traian Băsescu a refuzat cândva să fie de acord cu nominalizarea lui la CCR. Deşi Bolcaş crede că a pus problema în termeni morali, din moment ce are şi referinţe biblice, în realitate nu e aşa şi nici atitudinea lui nu poate fi abordată corect în termeni morali. N-avem de-a face cu nişte valori pe care Bolcaş le-ar apăra şi nici cu un individ capabil să-şi judece umorile în relaţie cu nişte valori. A nu putea ierta, a urî din rărunchi, a-ţi face un scop în viaţă din răzbunare, a-ţi demoniza adversarii şi a le dori moartea, aşa cum se întâmplă în triburile noastre politice, din media şi social media, nu denotă nici micime morală (după cum se vede din tabăra celor lezaţi de asemenea atitudini), nici măreţie morală (după cum se vede din tabăra celor care le susţin), ci strict incapacitate de autocontrol emoţional, lipsa oricărei educaţii în materie de gestionare a emoţiilor.
Când Mirel Palada, susţinător PSD, a sărit să-l bată pe Mihai Goţiu de la USR, admiratorii lui Palada l-au scuzat imediat: era normal să reacţioneze aşa, din moment ce a fost provocat; să zică mersi Goţiu că n-a păţit mai rău; ce papagal Goţiu, haha, cum a încasat-o; Palada e adevărata victimă, fiindcă aşa nu se mai poate, să fim jigniţi şi să nu putem riposta în niciun fel! Aceeaşi atitudine tribală am văzut-o la protestatarii Rezist care au văzut cum foşti capi locali USR ca Ioan Năsui de la Arad sau Codruţ Bucur de la Braşov se comportă huliganic, primul filmându-se cu o chemare la incendierea jandarmilor şi atacarea sediului PSD, al doilea filmându-se cum îl huiduie pe un tip de la PSD. Şi festivalul continuă: primarul pesedist Emilian Ciolan din Dârmăneşti i-a luat la bătaie pe nişte membri USR care au venit să depună listele cu semnături pentru iniţiativa Fără penali, iar un protestatar s-a filmat hărţuind femeile din PSD cu insulte sexiste, fiindcă e convins, ca şi mulţi alţi oamenii neinformaţi, că a fi jurnalist înseamnă să hărţuieşti cu camera video pe oricine nu-ţi place şi să pretinzi că aşa faci revoluţie.
În niciunul din cazurile de mai sus, agresorii nu exprimă nicio idee: tot ce fac e să urle, să huiduie sau să lovească. În deliciul galeriei de fani online şi offline, care nu încearcă sentimente civice, trăiri morale, ci doar sunt încântaţi că aşa pot să-şi excite şi să-şi descarce furia, ura, dispreţul, plăcerea de a-şi umili semenii, pofta de răfuială.
Folosind întotdeauna foarte puţine cuvinte, rotite iar şi iar: aceleaşi înjurături, aceleaşi ameninţări, aceleaşi urări ca adversarii să moară, să se îmbolnăvească de cancer sau să fie violaţi, ei şi copiii şi toată familia şi tot partidul şi toţi votanţii, fiindcă nu merită să trăiască, nu sunt oameni. Iar ceea ce nu ştiu aceşti oameni cu spume la gură este că odată ce au lăsat ca asemenea emoţii să-i copleşească, devin dependenţi de ele: prin ei nu mai vorbeşte, decide şi acţionează o persoană raţională, ci hormonii, chimia internă care le va inventa constant pretexte de ieşit la bătaie şi îi va împiedica tot mai mult să se cunoască pe sine şi să se controleze, exact aşa cum se întâmplă cu foştii războinici care tânjesc mereu după o nouă luptă fiindcă pacea echivalează pentru ei cu sevrajul. Pentru oricine vrea să stârnească violenţa unui grup de oameni, în special de tineri, ăsta e ABC-ul meseriei.
Un prim progres faţă de acest nivel primitiv de comportament ar fi capacitatea de recunoaştere cinstită a insuficientei capacităţi sau dorinţe de autocontrol. Jurnalistul Vlad Ursulean a fost printre puţinii care şi la violenţele de stradă din 2012, şi la cele din 10 august anul acesta au relatat corect că monopolul violenţei n-a aparţinut galeriilor de fotbal sau unor misterioşi provocatori năimiţi de misterioase forţe obscure, iar insistenţa unor oficiali de partide sau lideri ai protestelor că oamenii culţi, civilizaţi şi bine îmbrăcaţi nu susţin niciodată violenţa şi nu dau niciodată cu pietre e o minciună. De partea cealaltă, când Gabriela Firea, indiferent de motivele ei, a admis că jandarmii au agresat protestatari paşnici şi şi-a certat colegii de partid că au coordonat astfel de violenţe, n-a susţinut-o nimeni, ba chiar europarlamentarul Ioan Mircea Paşcu a urecheat-o că îndrăzneşte să pună la îndoială teza că PSD s-a apărat de o lovitură de stat.
Al doilea progres ar fi ca pornirile violente să nu mai fie raţionalizate şi scuzate prin acţiunile adversarilor politici, fiindcă o astfel de scuză ajunge întotdeauna şi foarte repede să justifice nu doar huiduirea sau lovirea unor oameni, ci şi nimicirea lor fizică. Primarul bătăuş din Dârmăneşti n-a fost nici măcar mustrat de partid, ci dimpotrivă, capii PSD au continuat să se victimizeze, pe motiv că din moment ce deviza protestatarilor e o înjurătură, riposta cu bătaia e perfect îndreptăţită. De partea cealaltă, Lucian Mîndruţă a fost printre puţinii influenceri online care au dezavuat constant orice justificare a intenţiilor de a introduce agresiunile fizice la proteste pe motiv că „dar nu vezi ce ne fac ăştia?”; alţi formatori de opinie nu condamnă însă niciodată chemările la violenţă de pe paginile lor. Probabil fiindcă se tem că dacă ar face-o, nu doar că şi-ar pierde like-urile şi uneori aura de eroi, ci ar deveni la rândul lor ţinte pentru bullying.