BusinessMagazin

Tag: Cirstian Hostiuc

  • Cum vă explicaţi creşterea numărului de naşteri în decembrie 2020, respectiv copiii concepuţi în martie, prima lună de lockdown?

    În 23 octombrie 2017, deci acum peste 3 ani, am scris un articol destul de controversat: „Corelaţia dintre apariţia low-cost-urilor şi scăderea natalităţii”.

    Pentru a atrage mai mult atenţia, pe zf.ro am schimbat titlul original cu „Pamperşi sau o plimbare la Roma în weekend cu 10 euro? Cum au ajuns low-cost-urile aeriene să reducă natalitatea din România”, un titlu extrem de criticat.

    În 2020 ne-am trezit cu o criză total neaşteptată şi total surprinzătoare prin modul în care a venit.

    Nimeni nu s-a gândit vreodată că în secolul 21 putem fi închişi în casă din cauza unei pandemii, dar, cu asta ne-am confruntat cu toţii.

    Această perioadă de lockdown, în care lumea nu a mai putut să călătorească deloc, a adus şi nişte lucruri surprinzătoare: o creştere a natalităţii. În decembrie 2020 s-au născut 15.857 de copii în România, în creştere cu 433 de copii faţă de decembrie 2019 şi în creştere cu 2.103 faţă de noiembrie 2020. Copiii născuţi în decembrie au fost concepuţi în martie, atunci când a venit criza şi a început perioada de lockdown.

    O întrebare valabilă este legată de motivaţia cuplurilor de a concepe şi de a avea un copil într-o perioadă de criză, într-o perioadă de pandemie despre care nu ştiam nimic.

    În articolul din octombrie 2017 am scris că oamenii fac mai mulţi copii când vremurile sunt grele, şi mai puţini în perioadele când o duc mai bine, chiar dacă din punct de vedere social şi economic este o contradicţie.

    În mod cert, corelaţia dintre scăderea natalităţii din ultimul deceniu şi apariţia low-cost-urilor şi a city-break-urilor este exagerată, dar are un sâmbure de adevăr care s-a reconfirmat acum. Bineînţeles că numărul crescut de naşteri din decembrie nu va inversa un trend demografic, social şi economic cu care ne confruntăm.

    În 2020 numărul de naşteri din România a fost de 178.124, faţă de 201.995 în 2015 şi 200.000 în 2010. În 1990, în România se năşteau 314.766 de copii, deci în 30 de ani am pierdut 100.000 de copii pe an.

    Va fi interesant de urmărit care va fi numărul de naşteri din ianuarie 2021, care ar corespunde conceperii copiilor în aprilie 2020, adică o lună plină de lockdown, numărul de naşteri din februarie 2021, care corespunde conceperii copiilor în luna mai 2020, adică a doua lună de lockdown.

    S-ar putea ca 2021 să fie un an care să ne aducă o creştere a numărului de naşteri după ani întregi de scădere, dar dincolo de asta rămân întrebările, explicaţiile legate de creşterea numărului de naşteri în perioadele de criză.

     

     

    Editorialul care a apărut în Business MAGAZIN în octombrie 2017

    Corelaţia dintre apariţia low-cost-urilor şi scăderea natalităţii

     

    De ce scade natalitatea în România? De la 315.000 de copii, cât se năşteau pe an în 1990, am ajuns în 2016 la 190.000. În acest timp, de la 23 de milioane câţi erau în România în 1990, am ajuns la 19 milioane. Peste 3 milioane de români au plecat să lucreze în afară, dintre care cel puţin 30-40% sunt femei.

    Trendul de scădere a natalităţii este vizibil, fiind susţinut de anumite schimbări sociale, culturale, demografice, de apariţia unor joburi în middle management şi de top la care au acces femeile, ceea ce implică faptul că decizia de a face un copil trece pe locul 2; la fel de bine, acest lucru susţine şi ieşirea mult mai uşoară dintr-o relaţie, dar şi creşterea salariilor.

    Acum câteva săptămâni, jurnalistul Cristian Tudor Popescu – CTP – a făcut din nou carieră, cu următorul comentariu: „Copiii se fac pentru părinţi. Dacă îmi spuneţi mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… o să vă spun ceva greu de înghiţit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacţie în legătură cu propria lor existenţă în această viaţă. Când oamenii au o viaţă foarte încărcată, foarte completă profesional, sentimental, personal, nu mai simt nevoia să facă copii. Cei care fac copii mulţi sunt săraci, nemulţumiţi în raport cu societatea, care nu au reuşit să realizeze lucrurile pe care le-au dorit şi încearcă să transfere ratarea lor copiilor: să facă el/ea ce nu am făcut eu, să aibă el/ea ce nu am avut eu şi mai ales să am un sprijin la bătrâneţe”, a spus el la Digi24.

    Adică oamenii fac mai mulţi copii când vremurile sunt grele şi mai puţini în perioadele când o duc mai bine. Din punct de vedere economic, e o contradicţie.

    Am încercat să mă uit la câţiva indicatori pe care eu îi consider relevanţi pentru România ultimilor 15 ani care să explice, justifice scăderea natalităţii mai mult decât simpla numărare a copiilor care se nasc.

    Pentru mine, cel mai interesant indicator economic versus scăderea natalităţii este legat de creşterea explozivă a transportului aerian în România şi apariţia low-cost-urilor.

    Nu ştiu dacă aţi observat, dar fetele tinere, urbane, cu laptop în spate, cu căşti la urechi, care ştiu totul despre ce este la H&M, Zara, Stradivarius, Bershka sau buticurile de haine în serie limitată plus ce mai se mai găseşte pe site-urile online, vânează tot timpul ofertele liniilor aeriene low-cost pentru a merge în vacanţă sau în city-break-uri.

    Subiectul de discuţie la mese este legat de numărul de oraşe sau în câte ţări au fost, cum au ajuns acolo cu low-cost-ul, adică cu 10-20-30-40-50 de euro, cum faci legăturile între avioane să pleci de la Bucureşti sau din Cluj într-o locaţie din vestul Europei, iar de acolo să ai alte bilete low-cost pentru altă destinaţie.

    Dacă cei de la IT ar primi ordin într-o multinaţională să taie accesul la Vola sau la site-urile liniilor aeriene, s-ar face instantaneu grevă.

    În 1999, numărul total de pasageri pe liniile aeriene din România a fost de 2,07 milioane. În 2000 a fost de 2,35 milioane. În 2005 a fost de 4,3 milioane. Trebuie spus că din 2005 şi-au făcut apariţia în România low-cost-urile. În 2006 aveam 5,49 milioane; în 2008 am ajuns la 9 milioane, în 2010 am urcat la 10 milioane, deşi s-au tăiat salariile şi era criză economică, în 2014 am ajuns la 11,8 milioane, în 2015 la 13,3 milioane, iar în 2016 la 16,4 milioane.

    Dacă punem în acelaşi tabel, într-o altă coloană, evoluţia salariului mediu, vom vedea că de la 213 lei în 2000 am ajuns la 746 de lei (180 – 200 de euro) în 2005 şi 2.300 de lei (500 – 550 de euro) în 2016/2017.

    Salariul mediu din Bucureşti depăşeşte în acest moment 3.000 de lei net, în Cluj sau Timişoara este la
    2.600 – 2.800 de lei.

    Dacă lucrezi în IT, în bancă, în multinaţionale, salariul mediu este mai mare cu 30-100%.

    Vârsta medie când apare primul copil a ajuns în 2016 la 28,6 ani în urban, faţă de o medie naţională de 26,9 ani.

    În 2008, vârsta medie pentru primul copil în urban a fost de 27 de ani, cu o medie naţională de 25,5 ani. În 2000, vârsta medie urbană pentru primul copil a fost de 24,9 ani, cu o medie naţională de 23,7 ani. În 1990, media în urban a fost de 23,7 ani, cu o medie naţională de 22,3 ani. În 1980, vârsta medie urbană pentru primul copil a fost de 23,7 ani, cu o medie naţională de 22,6 ani.

    În 2016, băieţii s-au căsătorit la 30,8 ani, iar fetele la 27,6 ani. În 1990, băieţii se căsătoreau la 25 de ani, iar fetele la 20 de ani.

    Conform ultimelor date europene, în România fetele pleacă de acasă la 25 de ani, o vârstă în scădere, iar băieţii la aproape 30 de ani, o vârstă în creştere.

    Datele statistice, dar şi de atitudine, arată că fetele devin din ce în ce mai independente, luptă să aibă propriii bani, vor să călătorească, să vadă lumea, vor să aibă propriul apartament înainte să se căsătorească, vor să aibă propria maşină, se luptă pentru poziţii mai bune în companii şi pentru salarii mai mari.

    Apariţia multinaţionalelor din 2000 încoace, odată cu investiţiile străine, a deschis o piaţă extraordinară pentru fete, care şi-au găsit joburi în clădiri de birouri, cu spaţii curate, unde pot să poarte zilnic haine în trend, moderne, colorate, cu design de top, dar cu un preţ mai redus (conceptul lui Zara affordable luxury) fără să se mai gândească, ca mama sau bunica lor, că trebuie să ţină şi anul viitor.

    Când ai posibilitatea să zbori şi să ajungi cam unde vrei cu low-cost-ul, multor fete (şi băieţi) nu le mai arde de făcut copii, ci vor să se plimbe în întreaga lume, să poarte cele mai cool haine, să iasă la terasă sau la Starbucks cu prietenele sau să petreacă în cluburi.

    Ironic dar şi realist, apariţia directă, de doi ani, a lui Ryanair în România, cel mai puternic low-cost din lume, ne face să fim mai puţini.

  • Cele 23 de cuvinte care au salvat Europa de la cel mai mare dezastru financiar. O comparaţie cu sutele de mii de cuvinte pe care Băsescu, Ponta şi miniştrii le aruncă pe piaţă în fiecare zi şi pe care noi le plătim

    Confruntat cu neîncrederea investitorilor în viitorul zonei euro şi al monedei unice europene din cauza luptei interne de uzură între liderii politici europeni pe tema cine trebuie să dea bani ca să salveze ţările cu probleme, Mario Draghi, de mai puţin de un an preşedintele Băncii Central Europene a luat pe cont propriu ceea ce până în acest moment se cheamă cel mai mare plan de salvare a euro. De fapt a întregii idei creionate acum 70 de ani: Uniunea Europeană este întâi de toate un plan de pace.Pe 26 iulie, la Londra, Mario Draghi, un italian familiarizat mai degrabă cu inflaţia şi devalorizarea continuă a monedei naţionale pentru a obţine competitivitate decât cu austeritatea germană şi obţinerea de competitivitate din munca riguroasă şi strategică, a rostit două propoziţii care vor rămâne scrise în istoria financiară a Europei. “Within our mandate, the ECB is ready to do whatever it takes to preserve the euro. And believe me, it will be enough”. Puterea celor 23 de cuvinte şi credibilitatea lui, de şef al Băncii Central Europene au schimbat cursul întregii zone euro, care se îndrepta mai degrabă spre destrămare decât spre menţinere în forma actuală. Cele două propoziţii nu au fost aruncate, aşa ca să se afle în treabă, ca să mai spună ceva, ci a fost cel mai puternic mesaj adresat de Banca Centrală Europeană tuturor pieţelor financiare: vom pune la bătaie toate resursele necesare pentru a menţine euro. Credeţi-ne. De a doua zi a intrat în vigoare tot planul BCE de a susţine şi a acoperi cu lichiditate toate băncile şi indirect toate ţările care aveau nevoie de bani ca să nu fie îngenuncheate de marii investitori care pariau pe o destrămare şi o ieşire a Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei din zona euro.

    Din momentul acelei declaraţii istorice care acum îşi culege efectele, toţi liderii europeni s-au aliniat în spatele lui Draghi. Chiar şi liderii politici şi economici ai Germaniei, care la început au mârâit puţin, aşa pentru publicul lor naţional, s-au “predat” italianului, crescut mai degrabă în pragmatismul şi deciziile rapide de pe Wall Street, decât în “dolce-le far niente” social european. De menţinerea euro depinde toată creşterea economică a Europei, depind sute de milioane de slujbe, depind zeci de milioane de antreprenori şi companii mici. Cu toate că este prima care plăteşte factura pentru ţările slabe ale Europei, Germania ar pierde cel mai mult dacă ar crăpa euro, pentru că în acel moment toate ţările slabe îşi vor lua monedele înapoi şi le vor devaloriza, vor pierde între 30 şi 50% din puterea de cumpărare, ceea ce va lovi din plin exporturile germane.

    După şapte luni de la declaraţia lui Draghi, rezultatul este că a scăzut considerabil presiunea pe Italia, Spania, ţările care urmau să fie atacate, pe Grecia, Irlanda, Portugalia şi nu în ultimul rând pe toate ţările din Europa. Inclusiv pe România. Dobânzile la care se împrumutau statele au scăzut la jumătate, dacă nu chiar mai mult, lichiditatea pe toate pieţele s-a îmbunătăţit, companiilor nu li s-a mai trântit uşa în nas când voiau să se împrumute, iar băncile europene au scăpat, cel puţin pentru o perioadă, de stigmatul că în orice moment vor intra pe listele negre al investitorilor. Banii nu au mai fugit din sistem şi au început să-şi găsească din nou clasamente în obligaţiuni de stat, acţiuni sau titluri corporative. Cel mai bun rezultat după şapte lui este că băncile care au luat fonduri de urgenţă de la BCE, de sute de miliarde de euro, vor să le ramburseze, fiind încrezătoare că se pot descurca singure pe piaţă.

    Investitorii au început să iasă şi de pe francul elveţian, eternul refugiu în perioade de criză, ceea ce a dus la deprecierea semnificativă a lui. În caz că nu aţi remarcat, la Bucureşti, de la 4 lei pentru un franc elveţian s-a ajuns acum la 3,5 lei, ceea ce înseamnă un minus de 15% la plata lunară pentru creditul luat în franci elveţieni. A scăzut şi euro faţă de leu cu aproape 6%, nu că economia românească s-ar fi îmbunătăţit semnificativ în ultimele şapte luni, ci pentru că investitorilor din întreaga lume le-a revenit puţin încrederea şi au pus din nou lichidităţile ascunse în criză în mişcare.

    Nimeni nu se hazardează să spună cu certitudine că zona euro şi moneda unică europeană au scăpat, dar ce este evident este că încrederea investitorilor, bancherilor, managerilor şi antreprenorilor în viitor este mult mai ridicată decât acum un an.

    S-au scris topuri întregi de ştiri, comentarii şi analize pe marginea celor 23 de cuvinte spuse de Draghi. Dar nimeni nu a contestat faptul că el va avea forţa şi influenţa să folosească toate armele BCE-ului pentru a susţine zona euro. Nimeni nu l-a luat la mişto şi nici nu a pus la îndoială credibilitatea şi forţa funcţiei. Ceea ce a spus a şi făcut.

    Unde vreau să ajung, prin acest exemplu. Săptămâna trecută, preşedintele Băsescu, între alegerea procurorului general şi a şefului DNA plus posibilitatea de a-şi da demisia “dacă…”, a găsit o fereastră de câteva minute să facă mişto de propriul premier pe tema negocierilor cu FMI. Ponta este premierul nostru, ca şi al lui , pentru care a semnat şi i-a acordat încrederea sa. Preşedintele a făcut mişto de Ponta afirmând că aşteaptă să vadă cum obţine guvernul reducerile de taxe promise în campania electorală, de la FMI. Nu ştiu dacă preşedintele, având în spate un management economic dezastruos din 2009 încoace are credibilitatea de a face mişto de propriul premier. Dacă în perioada lui şi a mandatului lui Emil Boc, premierul partidului lui, s-ar fi restructurat din temelii sistemul de fiscalitate, s-ar fi restructurat întreprinderile de stat, care au dus acum la amânarea încheierii cu succes a acordului, dacă s-ar fi reformat sistemul de sănătate şi educaţie, dacă s-ar fi privatizat acum trei ani ceea ce se discută din nou acum, dacă s-ar fi reformat administraţia atât din punctul de vedere al personalului, cât şi al sistemelor informatice, dacă ar fi stat la coadă investitorii să intre în România, dacă guvernul ar fi atras nu două miliarde de euro din 20 de miliarde de euro alocate, ci zece miliarde de euro, poate nu s-ar fi tăiat salariile atât la stat, cât şi în mediul privat, poate nu s-ar fi redus consumul şi investiţiile, poate am fi avut o creştere economică de peste 5% pe an, nu ” zero sau unu şi ceva la sută” cât se chinuie guvernul să obţină în prezent.

    De partea cealaltă, dacă Ponta ar avea idee cum să conducă economia prin câteva proiecte mari, şi nu prin eterne promisiuni de pe vremea când era în opoziţie, dacă nu ar fi un comentator la toate ideile şi declaraţiile vânturate pe piaţă, dacă ar şti unde să pună clasa pregătitoare, la grădiniţă sau la şcoală, dacă ar arăta că ştie, alături de ministrul lui, cum să reformeze sistemul de sănătate şi să nu facă sondaje ca să afle, poate lumea, investitorii, antreprenorii, ar avea încredere că ceea ce spune se va şi face. Ironia economică este bună, vezi replica adresată ministrului economiei pe tema gazelor de şist, când ai o creştere economică în care lumea crede, iar investiţiile merg din plin. Destul s-a făcut mişto de premierul Boc, iar rezultatul a fost că nimeni nu mai credea ce spunea.

    Pentru că tot acest mişto, atât politic cât şi economic, se răsfrânge în activitatea zilnică a companiilor şi a afacerilor lor cu repercusiuni asupra locurilor de muncă şi a salariilor, în modul cum este percepută România şi Guvernul în afară, ceea ce înseamnă un plus sau un minus la costul de finanţare. Cele şapte luni ale Guvernului Ponta 1 plus bugetul Guvernului Ponta 2 arată că se cârpeşte în continuare economia, iar dezvoltarea se lasă aşteptată. Până acum s-au majorat salariile bugetarilor şi pensiile, prin creşterea fiscalităţii, pe ici pe colo pe unde introducerea de noi taxe şi impozite poate fi “vândută mai uşor publicului”.

    Până la urmă aceste taxe tot se vor regăsi în facturile populaţiei şi companiilor. Premierul Ponta şi guvernul lui beneficiază de un început de an financiar extraordinar, pentru că a putut să se împrumute mai uşor şi mai ieftin. Asta datorită lui Draghi, şi nu lui Florin Georgescu.

    Şeful BCE a rostit două propoziţii ce aveau 23 de cuvinte. Noi în fiecare zi vedem şi ascultăm atât din partea preşedintelui Băsescu, a premierului Ponta şi a miniştrilor lui mii de cuvinte în care lumea se întreabă dacă să creadă sau nu. Dar aceste mii de cuvinte sunt plătite de noi toţi, la fel ca şi factura miştoului dintre politicieni.

    Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii