BusinessMagazin

Tag: Cernobil

  • Paradisul tropical unde nivelul radiaţiilor este de 1.000 de ori mai mare decât la Cernobîl

    Din 1946 până în 1958, guvernul Statelor Unite ale Americii a desfăşurat 67 de teste nucleare pe mai multe insule mici – numite atoli – anume Insulele Marshall.

    Guvernul SUA a mutat întregi populaţii şi a expus numeroase persoane la cancer şi alte boli cauzate de radiaţii, potrivit CNN. 

    Peste 60 de ani mai târziu, cercetătorii de la Universitatea din Columbia spun că radiaţiile pe cele patru insule de dimensiuni mici se ridică la un nivel îngrijorător, iar în unele zone radiaţiile sunt de 1.000 de ori mai ridicate decât zonele din apropierea centralei nucleare de la Cernobîl, care a explodat în 1986, şi Fukushima, acolo unde un cutremur şi un tsunami au cauzat un dezastru nuclear în 2011.

    Citiţi mai mult pe mediafax.ro.

  • Cum arată singurul copil care s-a născut şi a crescut în zona de excludere a Cernobîl

    Singurul copil despre care se ştie că s-a născut şi a crescut în zona de excludere a Cernobîlului este acum o studentă sănătoasă, fericită şi are aproape 20 de ani, conform Daily Mail.

    Mariyka Sovenko, în vârstă de 19 ani, a fost crescută de mama ei, Lydia, şi de soţul acesteia Mikhail, în interiorul zonei de excludere a Cernobîlului în 1999, la mai bine de un deceniu de la dezastrul ce a avut loc.

    Deşi naşterea ei a fost muşamalizată de autorităţile din Ucraina, detaliile privind această situaţie au ieşit la suprafaţă în momentul în care interesul privind dezastrul de atunci a captat din nou atenţia oamenilor cu noul serial Sky Atlantic.

    Chiar dacă Mariyka nu apare în serial, pentru multe persoane din Ucraina, viaţa ei marchează unul dintre capitolele definitorii din această sagă.

    Lydia şi soţul ei Mikhail, care era un pompier chemat la reactorul 4 în noaptea exploziei din 1986, a refuzat să părăsească zona de excludere pentru că nu au fost oferite locuinţe de evacuare de către Uniunea Sovietică. Lydia nu şi-a dat seama că este însărcinată până când a reuşit să nască cu ajutorul lui Mikhail.

    Odată ce vestea despre naşterea lui Mariyka s-a răspândit, Lydia îşi amintea că a fost tratată “ca un criminal” pentru că a născut la Cernobîl şi a refuzat să plece din singura casa de familie din zonă. Ea a continuat să o crească pe Mariyka acolo, ignorând avertismentele guvernamentale de sănătate care spuneau că îşi pune fiica în pericol de moarte.

    Zvonurile s-au răspândit şi în momentul în care fiica ei avea cinci ani, Lydia, la vârsta de 40 de ani, a răspuns: „Dacă oamenii cred că este mutantă sau are două capete, aceasta este o greşeală destul de mare. Ea este un copil minunat, care este absolut sănătos, pe cât putem vedea”.

    Părinţii lui Mariyka au continuat să se confrunte cu presiuni din partea autorităţilor de a se muta de acolo, dar casa lor dărăpănată a ramas acasa lui Mariyka in timp ce ea a crescut, chiar dacă de la vârsta de şapte ani a trebuit să traiască în afara Cernobîlului în timp ce mergea la scoala.

    Mama ei a confirmat că Mariyka este sănătoasă şi se ştie că este mândră de succesul fiicei sale de a-şi continua viaţa după începutul acesta atipic.

     

     

  • “Cernobîl” a devenit serialul cel mai popular din lume, devansând “Breaking Bad”, “Game of Thrones”

    Primul sezon al producţiei HBO, care prezintă realist catastrofa nucleară care a avut loc în 1986, s-a încheiat marţi seară, cu cel de-al cincilea episod, însă serialul a câştigat deja un număr uriaş de fani.

    Cu o medie de 9,7 din 10 pe IMDb – din notele oferite de 140.000 de utilizatori ai platformei deţinute de Amazon -, “Cernobîl” a depăşit în popularitate serialul cult “Breaking Bad” (9,5), dar şi foarte mediatizatul “Game of Thrones” (9,3), al cărui ultim sezon a decepţionat mulţi fani.

    În topul celor mai populare seriale din istorie realizat de platforma IMDb, HBO deţine şapte poziţii din 15. Printre serialele produse de compania americană se numără “The Wire” (9,3) şi “The Sopranos” (9,2), care au fost difuzate în anii 2000, dar şi mai recentele “True Detective” (9) şi “Westworld” (8,8).

    Topul celor mai populare seriale este format din “Cernobîl” (9,7), “Breaking Bad” (9,5), “Band of Brothers” (9,5), “Game of Thrones” (9,3), “The Wire” (9,3), “Rick and Morty” (9,3), “The Sopranos” (9,2), “Sherlock” (9,1), “True Detective” (9), “Fargo” (9), “Black Mirror” (8,9), “Stranger Things” (8,9), “Friends” (8,9), “Westworld” (8,8), “Peaky Blinders” (8,8).

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Enervat de „Cernobîl”. Kremlinul atacă producătorii HBO şi promite un serial despre „adevăraţii” vinovaţi ai dezastrului

    Faptul că un canal american şi nu unul rusesc spune povestea dezastrului din 1986 în serialul ”Cernobîl/ Chernobyl” nu este văzut cu ochi buni de presa apropiată de Kremlin, spune jurnalistul Ilya Shepelin, într-un editorial publicat de The Moscow Times.

    Practic, toate marile companii media din Rusia au avut ceva de spus despre serialul transmis de HBO, iar jurnalistul consideră că presa apropiată de Kremlin a declanşat o mică cruciadă împotriva docu-dramei.

    Komsomolskaya Pravda (KP), cel mai cunoscut ziar rusesc, sugerează faptul că serialul este folosit de concurenţa centrului de energie atomică de stat din Rusia, Rosatom, pentru a macula imaginea ţării ca o putere nucleară.

    O publicaţie care are succes printre cititorii în vârstă, Argumenty i Fakty, a descris serialul ca pe o “caricatură şi nu adevărul”.

    “Nu mai lipsesc decât urşii şi acordeoanele!”, a comentat şi Stanislav Natanzon, prezentatorul canalului de ştiri Rossia 24. Acesta reproşează serialului o imagine în care a depistat ferestre moderne care sunt lovite de o furtună în oraşul Prîpeat.

    ”Criticii se leagă de amănunte minore”, spune Shepelin.

    În emisiunea de la Rossia 24, a fost prezentat un articol din KP în care se arăta că serialul HBO greşeşte atunci când susţine că autorităţile sovietice au avut reţineri atunci când a fost vorba să îşi asume responsabilitatea şi că ezitările au dus la rezultate groaznice.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Accidentul de la Cernobîl, aşa cum s-a întâmplat

    Noua miniserie a celor de la HBO, împărţită în cinci episoade, relatează evenimentele din timpul şi de după accidentul survenit la centrala nucleară de la Cernobîl.
    Producătorii au făcut o alegere curajoasă, şi anume aceea de a folosi efecte vizuale care să dea impresia unui serial cu buget mic; nu este cazul, pentru că cei de la HBO au investit destul de mult în Chernobyl, dar au reuşit astfel să întărească senzaţia că eşti „prins“ în acea perioadă.
    Nivelul de acurateţe al celor prezentate e uimitor – am verificat unele detalii după vizionarea primului episod pentru a mă asigura că sunt cele corecte – iar asta cântăreşte destul de mult. Sunt multe alte seriale (Knightfall, care descrie ultimii ani ai templierilor, e un exemplu în acest sens) care pleacă de la un fapt real şi denaturează apoi întreaga desfăşurare a evenimentelor pentru a putea oferi elemente cât mai spectaculoase spectatorului. Chernobyl evită exact această capcană: ne arată exact ceea ce s-a întâmplat în orele şi zilele de după dezastrul din Ucraina.
    Primul episod începe exact la momentul exploziei – ora 1.23 dimineaţă, în ziua de 26 aprilie 1986. Secvenţele arată atât reacţia celor din interiorul centralei, care au refuzat să creadă că reactorul a explodat, cât şi a celor din oraşul Prîpeat, din apropiere, care au stat să privească incendiul de parcă ar fi fost un spectatol. Unele imagini sunt extrem de violente, altele tensionate; toate duc însă „greutatea“ dezastrului umanitar care avea să urmeze.
    Actorii prezenţi în serial nu sunt unii cu cărţi de vizită impresionante, „ancorele” fiind Jared Harris şi Stellan Skarsgård.
    Trebuie să insist pe realism, pentru că acesta e punctul forte al serialului; oamenii din spatele camerei vor să îţi dea senzaţie că eşti acolo, că simţi trăirile personajelor atunci când realizează magnitudinea accidentului – şi, în cele mai multe cazuri, reuşesc acest lucru. Un alt aspect interesant este lipsa coloanei sonore – nu sunt folosite sunete care să amplifice sentimentele de teamă ale spectatorului, ci doar unele care ar fi putut exista şi la acel moment – sunetul produs de foc sau de bucăţile de granit care se prăbuşesc în apropierea reactorului.
    Deşi au apărut până acum doar două episoade din cele cinci ale miniseriei, Chernobyl pare a fi una dintre cele mai bune producţii TV ale anului. E un eveniment pe care nu trebuie să îl rataţi.
    Nota: 9/10

    Chernobyl
    Creator: Craig Mazin
    Distribuţie: Jared Harris, Stellan Skarsgård, Paul Ritter
    Data lansării: 6 mai
    Număr sezoane: 1
    Număr episoade: 5
    Disponibil pe HBO, HBO Go

  • Victimele războiului din Ucraina devin deschizători de drumuri la Cernobîl – VIDEO

    Şi Vadim Minzuyk a fugit şi şi-a luat ideile de afaceri cu el. Acestui pionier, Cernobîl îi oferă şansa unui nou început şi, de ce nu, a succesului. Despre el scrie BBC într-un reportaj intitulat „Oamenii care s-au mutat la Cernobîl”.
    În fiecare zi, Vadim Minzuyk îşi plimbă câinele de-a lungul gardului de sârmă înalt care marchează începutul zonei de excludere. Este locul lui preferat, unde se bucură de ciripitul păsărilor şi de liniştea pădurii.
    „Este ca şi cum ai trăi în nordul Finlandei sau în Alaska“, spune Vadim. „Această zonă are cea mai mică densitate de populaţie de oriunde în Ucraina – doar două persoane pe kilometrul pătrat.“
    În oraşul de unde a plecat, Horlivka, din estul Ucrainei, Vadim era un întreprinzător cu afaceri de un milion de dolari pe an. Însă după ce oraşul a ajuns pe prima linie a frontului, lovite de artilerie, fabricile şi depozitele sale odinioară înfloritoare au fost rase de pe faţa pământului – pe locul unora dintre ele sunt acum doar cratere. Horlivka este încă pe linia frontului.
    Vadim îşi aminteşte că îi putea vedea prin fereastra din spatele casei pe rebeli ridicând o baricadă chiar din gardul său de la grădină. Uneori, cele două armate ajungeau la numai 100 de metri distanţă una de alta.
    Timp de peste un an, familia sa trecea prin verificări zilnice de identitate la punctele de control militare din oraş. Au văzut cadavre lăsate pe marginea drumului. Au fost chiar martori la o crimă, când un om a fost scos din maşină în faţa lor de rebeli şi executat ziua în amiaza mare.
    După ce şi-au scos copiii din oraş, Vadim şi soţia sa au plecat şi ei. Fugind cu maşina din Horlivka, au lăsat totul în spatele lor.
    Timp de mai multe luni, trăind din economii, Vadim a călătorit prin Ucraina în căutarea unor şanse prin care familia să reînceapă o viaţă normală. Într-o zi, a primit un pont.
    O rudă a auzit despre o proprietate ieftină de vânzare pe lângă Cernobîl. S-a dus să vadă un siloz de cereale abandonat în satul Ditiatki. Situată la marginea zonei de excludere, proprietatea era ieftină şi suficient de aproape de capitala Kiev (115 km) pentru a deveni o oportunitate de afaceri viabilă.
    „Acoperişul curgea acolo unde localnicii scoseseră tot metalul. L-am întâlnit pe proprietar şi am ajuns la o înţelegere ieftină.“
    A cumpărat depozitul cu 1.400 de dolari şi alte trei case pentru doar 240 dolari, le-a conectat pe toate la reţeaua de electricitate şi şi-a deschis un mic furnal de oţelărie.
    „Strategia mea a fost să încep o afacere prin producerea unui produs făcut din deşeuri. Primul an a fost cel mai dificil, dar în ultimii doi ani a început să-mi meargă mult mai bine“.
    Vadim a recrutat şapte dintre foştii săi lucrători din Donbas, oferindu-le cazare. Pentru aceasta a transformat una dintre casele sale în cămin.
    „Pot să-mi câştig traiul prin muncă şi să-i ajut pe muncitorii mei să facă şi ei bani. Eu sunt cel mai mare contribuabil aici în sat. Până la urmă sunt ucrainean şi vreau să-mi ajut ţara.“
    Vadim spune că se gândeşte uneori la radiaţii. Chiar şi-a cumpărat un detector Geiger de mână pentru a măsura intensitatea acestora.
    Însă nu este îngrijorat. E convins că nivelul radiaţiilor atmosferice este suficient de scăzut pentru a nu-i afecta sănătatea.
    „După câte  am văzut în război, radiaţia nu este nimic. A fost un miracol că am supravieţuit.“ El se bucură de viaţa de aici. Nu este vorba doar absenţa războiului, ci şi de o linişte specială.
    Pe 26 aprilie 1986, la Cernobîl s-a produs cel mai grav dezastru nuclear din istoria omenirii.
    Un experiment conceput pentru a testa siguranţa centralei electrice a eşuat şi a provocat un incendiu care a generat radiaţii timp de 10 zile. Norii care transportau particule radioactive s-au deplasat la mii de kilometri faţă de epicentrul catastrofei, provocând o ploaie toxică peste tot în Europa.
    Cei care trăiau aproape de Cernobîl – aproximativ 116.000 de oameni – au fost evacuaţi imediat. O zonă de excludere de 30 km a fost impusă în jurul reactorului distrus. Aceasta a fost ulterior extinsă pentru a acoperi mai multe zone afectate.
    În următoarele câteva luni, încă 234.000 de persoane au fost mutate. Aproape toţi au plecat în grabă. Unii au primit doar câteva ore să-şi împacheteze toate bunurile. Alţii au crezut că vor fi plecaţi doar câteva zile, dar nu au fost lăsaţi să se întoarcă niciodată. Mulţi dintre evacuaţi, care practicau agricultura de subzistenţă, au fost mutaţi în blocuri-turn de beton.
    Însă unii oameni nu au plecat niciodată.
    Astăzi este încă ilegal să locuieşti în interiorul zonei de excludere. Cu toate acestea, aproximativ 130-150 de persoane o fac. Multe sunt femei, bătrâne, care încă trăiesc din ce le dă pământul pe care-l au din moşi-strămoşi.
    Vadim şi ai săi vorbesc despre plăcerea lor de a face plimbări lungi şi liniştite în pădure. Traiul este destul de primitiv, însă familia nu vrea să se mute într-un oraş mai mare, chiar dacă ar însemna mai mulţi prieteni sau oportunităţi. Nevoia lor de linişte după ce au fugit din haosul războiului îi aduce cu picioarele pe pământ.
    Vadim spune că soţia sa, Olena, uneori face comparaţii între ruinele din zona de excludere şi fostul lor oraş distrus de război.
    Însă există o distincţie clară – aici, la marginea zonei de excludere, Olena crede că familia lor are un viitor.
    „Am simţit ca şi cum am pierdut totul“, spune Vadim. „Dar acum, trăind aici, lucrurile se îmbunătăţesc.“
    Marina Kovalenko n-are spirit de întreprinzător. Însă are curaj. În această zi caldă de vară, se joacă fotbal în curte cu cele două fete ale sale. Irina şi Olena, la vârsta adolescenţei, râd de cum câinele de familie încearcă să prindă mingea, împrăştiind puii de găină uimiţi. Însă dincolo de gardul curţii din spatele casei, totul este tăcut şi nemişcat.
    Numeroase case, un magazin şi o bibliotecă stau pustii în satul Steşcina din nordul Ucrainei. Numai pădurea câştigă teren, pe măsură ce plantele târâtoare cuceresc crăpăturile din acest sat abandonat. Familia are câţiva vecini, dar aproape toţi sunt trecuţi de 70 de ani.
    În pofida lipsei de facilităţi sau de oportunităţi, în urmă cu patru ani, Marina şi fiicele ei au împachetat tot ceea ce puteau lua cu ele şi au străbătut sute de kilometri pentru a veni să locuiască aici – la doar 30 km de zona de alienaţie de la Cernobîl.
    Casa femeii şi a fiicelor sale are nevoie urgentă de reparaţii. Podelele putrezesc, iar caloriferele metalice sunt crăpate – o problemă majoră într-un loc unde temperaturile pot scădea şi sub -20C în timpul iernii.
    Au facilităţi de bază – gaze la butelie, electricitate şi semnal de telefonie mobilă, ceea ce înseamnă că au acces la internet. Însă pentru a merge la toaletă trebuie să iasă în curte. Apa este o problemă – singura lor sursă este un puţ poluat care se conectează la casă printr-o singură conductă. Apa trebuie fiartă înainte de a fi folosită.
    O casă în stare bună în sat ar putea costa 3.500 de dolari, dar astfel de proprietăţi sunt rare. Cele mai multe dintre casele pustii – multe din lemn – sunt vândute de foştii locatari pentru cel mult câteva sute de dolari.
    Marina era prea săracă pentru a cumpăra chiar şi una dintre acestea când a sosit. De aceea, consiliul de conducere a oferit familiei o soluţie de cazare neobişnuită. În schimbul dreptului de a locui acolo, familia trebuia să aibă grijă de un bărbat în vârstă în fazele terminale ale demenţei. Când acesta a murit în urmă cu doi ani, familia a moştenit casa.
    În curte, Irina şi Olena sunt mândre să-i prezinte pe ceilalţi membri ai familiei – câteva găini, iepuri, capre, chiar şi câţiva porcuşori de Guineea. Când nu sunt la şcoală – aflată la 5 km de mers pe jos – fetele îşi petrec mult timp ajutându-şi mama în grădină, cultivând legume şi îngrijind animalele.
    Singura sursă de venit a familiei sunt ajutoarele de la stat – 183 dolari pe lună (5.135 grivne ucrainene). Cultivarea hranei şi îngrijirea animalelor pentru lapte şi carne sunt esenţiale pentru bugetul lor.
    Marina şi fiicele ei au fugit din Toşkivka, un oraş industrial mare din regiunea Donbas din estul Ucrainei. În patru ani de conflict în estul ţării, aproximativ 10.000 de persoane au fost ucise şi aproximativ 2 milioane au ajuns pe drumuri. Conflictul a început în 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia, separatiştii înarmaţi care pretind că acţionează în numele localnicilor vorbitori de rusă din estul Ucrainei au decis să treacă la acţiune. Luptătorii au declarat două enclave separatiste în jurul oraşelor Doneţk şi Lugansk din Donbas, inima industriei cărbunelui din Ucraina.
    Când separatiştii proruşi au început să cucerească satele şi să-i scoată pe militarii ucraineni din oraşele şi localităţile din regiune, casa Marinei şi a fiicelor acesteia a ajuns sub ploaia de obuze.
    Cu excepţia câtorva ore în fiecare dimineaţă, bombardamentul era  neobosit. În timpul acestor armistiţii temporare, toată lumea încerca să recapete un sentiment de normalitate. Irina şi Olena se duceau la şcoală, în timp ce Marina se ducea la piaţă. Dar la prânz focul era deja în toi. Cele mai multe nopţi au fost petrecute în pivniţă. Venind de la şcoală într-una din aceste pauze, Irina şi Olena au fost prinse neaşteptat sub foc încrucişat. Cu grenadele de mortar picând ca ploaia, Marina nu putea ajunge la ele. Fetele au supravieţuit datorită unui negustor, care le-a târât de pe stradă în siguranţă în pivniţa sa.
    Pentru Marina, acela a fost semnul că trebuie să plece. Există cel puţin zece alte familii din regiunea Donbas care au făcut aceeaşi călătorie lungă în satele abandonate din apropierea zonei de excludere.
    La fel ca Marina, cei mai mulţi dintre ei au venit la recomandarea unor vechi prieteni sau vecini. O femeie chiar spune că pur şi simplu a căutat pe Google „cel mai ieftin loc de trăi din Ucraina“. Rezultatul – aproape de Cernobîl.
    De la dezastru, oamenii de ştiinţă au monitorizat încontinuu nivelurile de radiaţii din sol, de pe copaci, plante şi animale din jurul Cernobîlului, chiar şi în zonele din afara zonei de excludere.
    Nu mai există riscul de emisii de radiaţii în atmosferă, spune Valery Kasparov, de la Institutul de Radiologie Agricolă din Ucraina. Însă în unele zone contaminarea solului ar putea reprezenta o ameninţare pentru sănătatea oamenilor.
    Kasparov şi echipa sa au descoperit recent niveluri potenţial periculoase de cesiu-137 radioactiv în laptele de vacă produs în unele zone din afara zonei de excludere. Particulele de cesiu, absorbite de rădăcinile de iarbă, au fost transmise bovinelor.
    În cantităţi mari, ingerarea poate afecta celulele umane şi în unele cazuri poate duce la boli grave, cum ar fi cancerul tiroidian.
    Dar aceste riscuri, spune Kasparov, sunt limitate la zone specifice. Timp de peste 30 de ani, echipa sa a lucrat pentru a cartografia aceste zone fierbinţi, astfel încât să poată estima riscul potenţial pentru persoanele care locuiesc şi lucrează în jurul zonei de excludere.
    Pe o hartă care prezintă dispersia de cesiu-137 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, Kasparov se uită la satul Steşcina unde locuiesc Marina şi fiicele ei. El spune că riscul de a consuma legume sau lapte de capră produse într-un loc precum Steşcina este foarte scăzut. Însă zona este în curs de investigare pentru riscul de radiaţii în produsele alimentare sălbatice, cum ar fi ciupercile de pădure sau fructele de pădure.
    Marina spune că s-a gândit la posibilele riscuri generate de radiaţii. Însă se gândeşte şi la faptul că familia ei fugea de ceva mult mai periculos – ameninţarea războiului.
    „Radiaţia ne poate ucide încet, dar nu ne împuşcă şi nu ne bombardează“, spune Marina. „Este mai bine să trăieşti cu radiaţii decât cu războaie. Nu-mi pasă de radiaţii. Îmi pasă doar că nu mai există obuze care să zboare peste copiii mei, este linişte aici, dormim bine şi nu mai trebuie să ne ascundem.“

  • Victimele războiului din Ucraina devin deschizători de drumuri la Cernobîl

    Şi Vadim Minzuyk a fugit şi şi-a luat ideile de afaceri cu el. Acestui pionier, Cernobîl îi oferă şansa unui nou început şi, de ce nu, a succesului. Despre el scrie BBC într-un reportaj intitulat „Oamenii care s-au mutat la Cernobîl”.
    În fiecare zi, Vadim Minzuyk îşi plimbă câinele de-a lungul gardului de sârmă înalt care marchează începutul zonei de excludere. Este locul lui preferat, unde se bucură de ciripitul păsărilor şi de liniştea pădurii.

    „Este ca şi cum ai trăi în nordul Finlandei sau în Alaska“, spune Vadim. „Această zonă are cea mai mică densitate de populaţie de oriunde în Ucraina – doar două persoane pe kilometrul pătrat.“

    În oraşul de unde a plecat, Horlivka, din estul Ucrainei, Vadim era un întreprinzător cu afaceri de un milion de dolari pe an. Însă după ce oraşul a ajuns pe prima linie a frontului, lovite de artilerie, fabricile şi depozitele sale odinioară înfloritoare au fost rase de pe faţa pământului – pe locul unora dintre ele sunt acum doar cratere. Horlivka este încă pe linia frontului.

    Vadim îşi aminteşte că îi putea vedea prin fereastra din spatele casei pe rebeli ridicând o baricadă chiar din gardul său de la grădină. Uneori, cele două armate ajungeau la numai 100 de metri distanţă una de alta.

    Timp de peste un an, familia sa trecea prin verificări zilnice de identitate la punctele de control militare din oraş. Au văzut cadavre lăsate pe marginea drumului. Au fost chiar martori la o crimă, când un om a fost scos din maşină în faţa lor de rebeli şi executat ziua în amiaza mare.
    După ce şi-au scos copiii din oraş, Vadim şi soţia sa au plecat şi ei. Fugind cu maşina din Horlivka, au lăsat totul în spatele lor.

    Oamenii au plecat de teama radiaţIilor sau goniţi de sărăcia care a urmat. Natura şi-a reintrat complet în drepturi, cucerind străzi, blocuri, case şi fabrici ruinate. Acum, un nou dezastru zdruncină liniştea ucrainenilor – războiul din est dintre armata guvernamentală şi separatiştii sprijiniţi de ruşi. Conflictul a alungat oamenii, iar câţiva dintre ei şi-au ales ca refugiu casele dărăpănate de la marginea zonei de alienaţie.

    Timp de mai multe luni, trăind din economii, Vadim a călătorit prin Ucraina în căutarea unor şanse prin care familia să reînceapă o viaţă normală. Într-o zi, a primit un pont.

    O rudă a auzit despre o proprietate ieftină de vânzare pe lângă Cernobîl. S-a dus să vadă un siloz de cereale abandonat în satul Ditiatki. Situată la marginea zonei de excludere, proprietatea era ieftină şi suficient de aproape de capitala Kiev (115 km) pentru a deveni o oportunitate de afaceri viabilă.

    „Acoperişul curgea acolo unde localnicii scoseseră tot metalul. L-am întâlnit pe proprietar şi am ajuns la o înţelegere ieftină.“
    A cumpărat depozitul cu 1.400 de dolari şi alte trei case pentru doar 240 dolari, le-a conectat pe toate la reţeaua de electricitate şi şi-a deschis un mic furnal de oţelărie.
    „Strategia mea a fost să încep o afacere prin producerea unui produs făcut din deşeuri. Primul an a fost cel mai dificil, dar în ultimii doi ani a început să-mi meargă mult mai bine“.

    Vadim a recrutat şapte dintre foştii săi lucrători din Donbas, oferindu-le cazare. Pentru aceasta a transformat una dintre casele sale în cămin.
    „Pot să-mi câştig traiul prin muncă şi să-i ajut pe muncitorii mei să facă şi ei bani. Eu sunt cel mai mare contribuabil aici în sat. Până la urmă sunt ucrainean şi vreau să-mi ajut ţara.“

    Vadim spune că se gândeşte uneori la radiaţii. Chiar şi-a cumpărat un detector Geiger de mână pentru a măsura intensitatea acestora.
    Însă nu este îngrijorat. E convins că nivelul radiaţiilor atmosferice este suficient de scăzut pentru a nu-i afecta sănătatea.
    „După câte  am văzut în război, radiaţia nu este nimic. A fost un miracol că am supravieţuit.“ El se bucură de viaţa de aici. Nu este vorba doar absenţa războiului, ci şi de o linişte specială.

    Pe 26 aprilie 1986, la Cernobîl s-a produs cel mai grav dezastru nuclear din istoria omenirii.
    Un experiment conceput pentru a testa siguranţa centralei electrice a eşuat şi a provocat un incendiu care a generat radiaţii timp de 10 zile. Norii care transportau particule radioactive s-au deplasat la mii de kilometri faţă de epicentrul catastrofei, provocând o ploaie toxică peste tot în Europa.
    Cei care trăiau aproape de Cernobîl – aproximativ 116.000 de oameni – au fost evacuaţi imediat. O zonă de excludere de 30 km a fost impusă în jurul reactorului distrus. Aceasta a fost ulterior extinsă pentru a acoperi mai multe zone afectate.

    În următoarele câteva luni, încă 234.000 de persoane au fost mutate. Aproape toţi au plecat în grabă. Unii au primit doar câteva ore să-şi împacheteze toate bunurile. Alţii au crezut că vor fi plecaţi doar câteva zile, dar nu au fost lăsaţi să se întoarcă niciodată. Mulţi dintre evacuaţi, care practicau agricultura de subzistenţă, au fost mutaţi în blocuri-turn de beton.
    Însă unii oameni nu au plecat niciodată.
    Astăzi este încă ilegal să locuieşti în interiorul zonei de excludere. Cu toate acestea, aproximativ 130-150 de persoane o fac. Multe sunt femei, bătrâne, care încă trăiesc din ce le dă pământul pe care-l au din moşi-strămoşi.
    Vadim şi ai săi vorbesc despre plăcerea lor de a face plimbări lungi şi liniştite în pădure. Traiul este destul de primitiv, însă familia nu vrea să se mute într-un oraş mai mare, chiar dacă ar însemna mai mulţi prieteni sau oportunităţi. Nevoia lor de linişte după ce au fugit din haosul războiului îi aduce cu picioarele pe pământ.
    Vadim spune că soţia sa, Olena, uneori face comparaţii între ruinele din zona de excludere şi fostul lor oraş distrus de război.
    Însă există o distincţie clară – aici, la marginea zonei de excludere, Olena crede că familia lor are un viitor.
    „Am simţit ca şi cum am pierdut totul“, spune Vadim. „Dar acum, trăind aici, lucrurile se îmbunătăţesc.“
    Marina Kovalenko n-are spirit de întreprinzător. Însă are curaj. În această zi caldă de vară, se joacă fotbal în curte cu cele două fete ale sale. Irina şi Olena, la vârsta adolescenţei, râd de cum câinele de familie încearcă să prindă mingea, împrăştiind puii de găină uimiţi. Însă dincolo de gardul curţii din spatele casei, totul este tăcut şi nemişcat.
    Numeroase case, un magazin şi o bibliotecă stau pustii în satul Steşcina din nordul Ucrainei. Numai pădurea câştigă teren, pe măsură ce plantele târâtoare cuceresc crăpăturile din acest sat abandonat. Familia are câţiva vecini, dar aproape toţi sunt trecuţi de 70 de ani.
    În pofida lipsei de facilităţi sau de oportunităţi, în urmă cu patru ani, Marina şi fiicele ei au împachetat tot ceea ce puteau lua cu ele şi au străbătut sute de kilometri pentru a veni să locuiască aici – la doar 30 km de zona de alienaţie de la Cernobîl.
    Casa femeii şi a fiicelor sale are nevoie urgentă de reparaţii. Podelele putrezesc, iar caloriferele metalice sunt crăpate – o problemă majoră într-un loc unde temperaturile pot scădea şi sub -20C în timpul iernii.
    Au facilităţi de bază – gaze la butelie, electricitate şi semnal de telefonie mobilă, ceea ce înseamnă că au acces la internet. Însă pentru a merge la toaletă trebuie să iasă în curte. Apa este o problemă – singura lor sursă este un puţ poluat care se conectează la casă printr-o singură conductă. Apa trebuie fiartă înainte de a fi folosită.
    O casă în stare bună în sat ar putea costa 3.500 de dolari, dar astfel de proprietăţi sunt rare. Cele mai multe dintre casele pustii – multe din lemn – sunt vândute de foştii locatari pentru cel mult câteva sute de dolari.
    Marina era prea săracă pentru a cumpăra chiar şi una dintre acestea când a sosit. De aceea, consiliul de conducere a oferit familiei o soluţie de cazare neobişnuită. În schimbul dreptului de a locui acolo, familia trebuia să aibă grijă de un bărbat în vârstă în fazele terminale ale demenţei. Când acesta a murit în urmă cu doi ani, familia a moştenit casa.
    În curte, Irina şi Olena sunt mândre să-i prezinte pe ceilalţi membri ai familiei – câteva găini, iepuri, capre, chiar şi câţiva porcuşori de Guineea. Când nu sunt la şcoală – aflată la 5 km de mers pe jos – fetele îşi petrec mult timp ajutându-şi mama în grădină, cultivând legume şi îngrijind animalele.
    Singura sursă de venit a familiei sunt ajutoarele de la stat – 183 dolari pe lună (5.135 grivne ucrainene). Cultivarea hranei şi îngrijirea animalelor pentru lapte şi carne sunt esenţiale pentru bugetul lor.
    Marina şi fiicele ei au fugit din Toşkivka, un oraş industrial mare din regiunea Donbas din estul Ucrainei. În patru ani de conflict în estul ţării, aproximativ 10.000 de persoane au fost ucise şi aproximativ 2 milioane au ajuns pe drumuri. Conflictul a început în 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia, separatiştii înarmaţi care pretind că acţionează în numele localnicilor vorbitori de rusă din estul Ucrainei au decis să treacă la acţiune. Luptătorii au declarat două enclave separatiste în jurul oraşelor Doneţk şi Lugansk din Donbas, inima industriei cărbunelui din Ucraina.
    Când separatiştii proruşi au început să cucerească satele şi să-i scoată pe militarii ucraineni din oraşele şi localităţile din regiune, casa Marinei şi a fiicelor acesteia a ajuns sub ploaia de obuze.
    Cu excepţia câtorva ore în fiecare dimineaţă, bombardamentul era  neobosit. În timpul acestor armistiţii temporare, toată lumea încerca să recapete un sentiment de normalitate. Irina şi Olena se duceau la şcoală, în timp ce Marina se ducea la piaţă. Dar la prânz focul era deja în toi. Cele mai multe nopţi au fost petrecute în pivniţă. Venind de la şcoală într-una din aceste pauze, Irina şi Olena au fost prinse neaşteptat sub foc încrucişat. Cu grenadele de mortar picând ca ploaia, Marina nu putea ajunge la ele. Fetele au supravieţuit datorită unui negustor, care le-a târât de pe stradă în siguranţă în pivniţa sa.
    Pentru Marina, acela a fost semnul că trebuie să plece. Există cel puţin zece alte familii din regiunea Donbas care au făcut aceeaşi călătorie lungă în satele abandonate din apropierea zonei de excludere.
    La fel ca Marina, cei mai mulţi dintre ei au venit la recomandarea unor vechi prieteni sau vecini. O femeie chiar spune că pur şi simplu a căutat pe Google „cel mai ieftin loc de trăi din Ucraina“. Rezultatul – aproape de Cernobîl.
    De la dezastru, oamenii de ştiinţă au monitorizat încontinuu nivelurile de radiaţii din sol, de pe copaci, plante şi animale din jurul Cernobîlului, chiar şi în zonele din afara zonei de excludere.
    Nu mai există riscul de emisii de radiaţii în atmosferă, spune Valery Kasparov, de la Institutul de Radiologie Agricolă din Ucraina. Însă în unele zone contaminarea solului ar putea reprezenta o ameninţare pentru sănătatea oamenilor.
    Kasparov şi echipa sa au descoperit recent niveluri potenţial periculoase de cesiu-137 radioactiv în laptele de vacă produs în unele zone din afara zonei de excludere. Particulele de cesiu, absorbite de rădăcinile de iarbă, au fost transmise bovinelor.
    În cantităţi mari, ingerarea poate afecta celulele umane şi în unele cazuri poate duce la boli grave, cum ar fi cancerul tiroidian.
    Dar aceste riscuri, spune Kasparov, sunt limitate la zone specifice. Timp de peste 30 de ani, echipa sa a lucrat pentru a cartografia aceste zone fierbinţi, astfel încât să poată estima riscul potenţial pentru persoanele care locuiesc şi lucrează în jurul zonei de excludere.
    Pe o hartă care prezintă dispersia de cesiu-137 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, Kasparov se uită la satul Steşcina unde locuiesc Marina şi fiicele ei. El spune că riscul de a consuma legume sau lapte de capră produse într-un loc precum Steşcina este foarte scăzut. Însă zona este în curs de investigare pentru riscul de radiaţii în produsele alimentare sălbatice, cum ar fi ciupercile de pădure sau fructele de pădure.
    Marina spune că s-a gândit la posibilele riscuri generate de radiaţii. Însă se gândeşte şi la faptul că familia ei fugea de ceva mult mai periculos – ameninţarea războiului.
    „Radiaţia ne poate ucide încet, dar nu ne împuşcă şi nu ne bombardează“, spune Marina. „Este mai bine să trăieşti cu radiaţii decât cu războaie. Nu-mi pasă de radiaţii. Îmi pasă doar că nu mai există obuze care să zboare peste copiii mei, este linişte aici, dormim bine şi nu mai trebuie să ne ascundem.“

  • Un porc mistreţ radioactiv a fost identificat în judeţul Suceava. „Acest lucru ne alarmează foarte tare. E de la Cernobîl!”

    „Pe raza direcţiei silvice Suceava s-a identificat un porc mistreţ care a fost dus la analize unde s-a identificat o depăşire a nivelului de contaminare radioactivă. Este o noutate pentru noi. Fondul de vânătoare unde a fost identificat acest porc mistreţ se află la 10 km de graniţa cu Ucraina. Este vorba de un fond de vânătoare 17 Botuş, gestionat de ocolul silvic Breaza din judeţul Suceava . Acest lucru ne alarmează foarte tare (…)E de la Cernobîl”, a spus Ciprian Pahonţu, preşedintele Romsilva.

    Exemplarul identificat este un mistreţ de sex masculin în vârstă de trei ani. ANSVSA Bucureşti  şi Direcţia Silvica Suceava recoltează probe de pe suprafaţa solului, din apa şi din aer pentru a identifica sursa de radiaţii.

  • Un porc mistreţ radioactiv a fost identificat în judeţul Suceava. „Acest lucru ne alarmează foarte tare. E de la Cernobîl!”

    „Pe raza direcţiei silvice Suceava s-a identificat un porc mistreţ care a fost dus la analize unde s-a identificat o depăşire a nivelului de contaminare radioactivă. Este o noutate pentru noi. Fondul de vânătoare unde a fost identificat acest porc mistreţ se află la 10 km de graniţa cu Ucraina. Este vorba de un fond de vânătoare 17 Botuş, gestionat de ocolul silvic Breaza din judeţul Suceava . Acest lucru ne alarmează foarte tare (…)E de la Cernobîl”, a spus Ciprian Pahonţu, preşedintele Romsilva.

    Exemplarul identificat este un mistreţ de sex masculin în vârstă de trei ani. ANSVSA Bucureşti  şi Direcţia Silvica Suceava recoltează probe de pe suprafaţa solului, din apa şi din aer pentru a identifica sursa de radiaţii.

  • Femeia care a mâncat mere de la Cernobîl şi a făcut experimente în zona centralei fără echipament de protecţie. Ce s-a întâmplat după? – VIDEO

    În ultimii ani, o tânără cunoscută în rândul internauţilor drept ‘Bionerd23’ a publicat în mediul online numeroase înregistrări video bizare, filmate în condiţii riscante într-una dintre cele mai periculoase regiuni de pe Pământ – zona de excludere de la Cernobîl.

    Nimic nu este prea radioactiv sau riscant pentru ea. Se filmează mâncând mere radioactive din pomii de lângă Cernobîl, în timp ce este fugărită de o vulpe probabil turbată şi culegând fragmente din combustibilul reactorului centralei nucleare cu mâinile goale.

    Nu acestea sunt însă experimentele scandaloase.

    Vezi aici femeia care a mâncat mere de la Cernobîl şi a făcut experimente în zona centralei fără echipament de protecţie. Ce s-a întâmplat după? – VIDEO