Tag: Cei vii si cei morti

Poate nu inutil, pentru ca a pus societatea romaneasca activa in fata unei realitati pe care aceasta s-a ferit sa o vada, iar daca a vazut-o, a preferat sa o ignore.

Foarte simplist vorbind, societatea romaneasca este sustinuta, in prezent, de doi stalpi: unul este format din cei trei milioane de plecati in strainatate dar care au pastrat legaturile cu tara si cu cei ramasi acasa; in cea mai mare parte, acestia asigura o buna parte din supravietuirea Romaniei rurale sau sarace.

Al doilea stalp este format din cele 4 – 5 milioane de romani activi, intreprinzatori sau angajati in companii, acestia sustinand aparatul administrativ si angajatii bugetari si preluand, pe de alta parte, si grosul consumului generator de crestere economica.

Cei plecati in strainatate s-au adaptat si au intrat in angrenajele unor societati inchegate, rodate si care mimeaza cel putin respectul fata de cetatean, daca nu o fac de-a binelea. Ei vor face bine Romaniei oriunde ar fi si orice ar alege sa faca in viitor: sa se intoarca acasa sau sa ramana in tara care i-a adoptat. Ei au fost inadaptatii din Romania care s-au descurcat in alte parti.

Cei ramasi acasa sunt cei ce s-au descurcat in Romania si care trebuie acum sa se adapteze lumii pe care au creat-o sau sa o adapteze pe aceasta putintelor lor. Un deceniu si jumatate cartea pe care au mizat ei a fost cea a competitivitatii extreme, si aceasta este realitatea ignorata de care vorbeam mai sus. Impresionata de moartea Ralucai, o spune intelept si corect o tanara specialista in resurse umane, care mi-a fost de ajutor de multe ori si pe care o citez: „Crestem cu totii intr-un mediu in care competitivitatea intre oameni si demonstratul perfectiunii sunt la rang de valori. Nu sunt! Ne crestem copiii cu ambitia de a demonstra ca sunt cei mai buni, si prin ei ne valorizam si noi. Nu ne crestem copiii sensibili si buni, ii crestem buni la matematica si suntem mandri ca sunt inteligenti. Societatea nu ne lasa sa ne uitam la noi insine, bucurandu-ne de ce avem bun, ci intristandu-ne si frustrandu-ne de ce nu avem, orice ar insemna asta…“

„Era ambitioasa, dar ambitia nu este pacat“, noteaza, intr-un comentariu patimas despre Raluca Stroescu, colegii mei de la agentia MEDIAFAX. „Avea dorinte. Care veneau, firesc, din ambitie. Poate avea si dureri ale sufletului, repede anesteziate, ingropate in dosare, uitate in fata computerului sau lasate pe marginea drumurilor pe care le batea (…) Se vor gasi destui cinici sau interesati care sa spuna ca Raluca Stroescu ori ca era deja bolnava sau ca isi asumase constient acest mod de viata si ca a sfarsit sarind de pe sina. Adica si-a facut-o cu mana ei. (…) Indiferent cu cata emotie se trateaza un asemenea caz, sunt intrebari care trebuie puse si constatari de bun-simt care trebuie facute. Avem leadership, training, learning si o intreaga lume neologica a noilor relatii de munca, al carei centru este modul de motivare profesionala. Intre ce se scrie in tomurile de specialitate, ce se spune pe la seminarii si ce se intampla e o diferenta cutremuratoare. Si asta pentru ca suntem in Romania. (…) La granita.“

A renunta la emotiile ce razbat din cele doua texte nu ar insemna decat insusirea unei atitudini gresit-corporatiste, pe care am vazut-o, de altfel, la unii care invocau nu stiu ce statistici de productivitate si timpi de lucru, de parca fisele de pontaj ar fi purtatorii de adevar absolut, sau la altii care invocau munca sustinuta a bunicilor, la camp. Aiureli; personal mi-au trecut prin cap, timp de mai multe zile, tot felul de lucruri: plutocratie,  Noam Chomsky si corporatiile sale fasciste, „Work to live. Don’t live to work“. Iar emotiile in speta dovedesc celor ce le-au incercat faptul ca sunt vii, ca umanul din ei n-a murit. Dupa emotii este firesc sa urmeze, rapid, refuzul.

Adica ceea ce se cheama downshifting: refuzul inregimentarii, al cresterii in ierarhii, a salariului mare. Societati capitaliste mai batrane au trait asa ceva, miscarea hippie este un bun exemplu. La noi fenomenul n-a fost prea prezent, pentru ca romanii au fost mai tentati sa se imbrace mai bine sau sa aiba masini mai luxoase chiar decat occidentalii aflati in pozitii comparabile. Acum, atat la serviciu cat si acasa, s-au atins niste limite, atat valorice cat si fizice, iar companiile ar trebui sa fie constiente, sa se teama si sa incerce sa previna. Pentru ca, personal, nu m-ar mira un val de demisii care ar putea parea fara motiv.

Nu exista oameni si companii, exista numai oameni, aici si acolo. Din cand in cand e bine ca si oamenii de aici si cei de acolo sa se priveasca mai altfel decat peste birou sau la teambuilding. Sa vada care sunt morti si care sunt vii.