Tag: CARTOFI PRĂJIŢI

Nu ştiam ce înseamnă somon, fructe de mare, carpaccio sau burrata.
Nu ştiam pentru că nu aveam de unde să ştim, pentru că nu eram umblaţi în afară.
Comunismul nu i-a lăsat pe oameni să plece peste graniţă de teamă că ar fi intrat în contact cu lumea occidentală, care evoluase mai mult. Acum suntem liberi şi 3,5 milioane de români trăiesc şi lucrează în afară. Niciun război nu a dus la această migraţie externă.
De multe ori noi, cei care am rămas în ţară, vedem aceste plecări ca pe un lucru rău, pentru că România se depopulează, comune şi sate întregi rămân fără oameni, iar economia rămâne fără forţă de muncă, aproape cea mai bună.
În ţară companiile au rămas să se descurce fie cu tinerii care se plimbă dintr-un job în altul, să experimenteze, fie trag de oamenii care sunt aproape de pensie să mai rămână să mai lucreze pentru că nu au cu cine să îi înlocuiască.
După 20 de ani, după 10 sau după 5 ani, o parte din cei plecaţi în afară au ajuns pe poziţii executive în multinaţionale. De aici au început să cutreiere lumea ca expaţi, azi la Londra, peste un an la Geneva, apoi în Dubai.
Business MAGAZIN îşi propune ca pe parcursul următoarelor luni şi ani să-i scoată în faţă pe românii care au ajuns să lucreze în corporaţiile externe sau pe cei care şi-au făcut un business în afară. Cu ajutorul lor, dar şi cu ajutorul „căpşunarilor”, România se internaţionalizează în fiecare zi, o parte din experienţa lor, o parte din ceea ce au învăţat ei în afară, ajunge în România prin diverse forme.
Pe lângă faptul că avem nevoie de banii lor pentru a acoperi ceea ce noi consumăm din import, avem nevoie şi de knowledge-ul lor, pentru care nu plătim nimic.
Poate că o parte dintre ei se vor întoarce în România peste ani, şi atunci businessul românesc va mai pune o cărămidă.
După căderea comunismului, polonezii, ungurii, cehii şi-au deschis graniţele şi pieţele pentru a-şi lăsa cetăţenii să plece în afară, să vadă cum e, iar pe de altă parte să intre multinaţionalele care au venit cu experienţă, cu knowledge, cu acces la pieţele externe, cu finanţare, cu salarii mai mari.
În timp ce ungurii îşi trimiteau o generaţie de tineri în afară pentru a se şcoli, noi încă trăiam din sloganul „Nu ne vindem ţara” şi „Voi nu aţi fost aici să mâncaţi salam cu soia”.
După 2000, lucrurile au început să se schimbe, iar apropierea de NATO şi Uniunea Europeană ne-a adus în postura de a începe să învăţăm ce înseamnă internaţionalizarea Românei.
Primul deceniu după ’90 se vede acum în business. România nu are nicio companie în top 10 regional, prima fiind Dacia, pe locul 14. Companiile poloneze, cehe, ungare sunt peste tot în această zonă pentru că au avut de la cine să înveţe ce înseamnă ieşirea din propriile graniţe.
Noi nu avem nicio companie regională, nici de stat, nici privată, care să fie prezentă în toate ţările din Europa Centrală şi de Est, o piaţă de peste 100 de milioane de locuitori.
Nu suntem prezenţi şi pentru că nu am avut cu cine, nu am avut români care să fi lucrat în afară şi care să ştie ce înseamnă lumea multinaţionalelor.
Ca să discuţi cu bancherii de la Londra trebuie să ştii şi să fii din lumea lor. Nu poţi să le ceri lor să înveţe cum este lumea din Vaslui sau Teleorman. Milioanele de dolari se obţin atunci când pe masă sunt fructe de mare, somon sau carpaccio. Pentru că şi costă mai mult.
Micii sunt ieftini, sunt buni, dar arată că nu poţi să faci business mare acolo.
Pentru ca firmele româneşti să crească mai repede decât o fac acum, trebuie să aibă şi oameni mai buni. Pe piaţa locală găseşti oameni buni, dar fără ca aceştia să fie internaţionali nu poţi să vezi dincolo de propriul gard. Când lucrezi cu cifre mari, şi pieţele sunt mai mari.
România are nevoie mai întâi ca românii care lucrează în afară să înveţe, să ocupe poziţii şi funcţii în companiile globale, pentru ca apoi o parte din această experienţă să fie transferată în România. Avem nevoie de experienţe externe, avem nevoie de rigoare, avem nevoie să ştim care este limbajul businessului mare, avem nevoie de contacte externe, avem nevoie de acces la finanţarea externă, dacă vrem ca firmele româneşti să devină campioane, măcar regionale.
Degeaba avem resurse interne dacă nu ştim ce să facem cu ele, dacă nu sunt oameni care să mai fi lucrat în afară cu aceste resurse. Privirea noastră este internă, este limitată, iar orice strategie se opreşte la primul judeţ întâlnit în cale. Pentru că nu am avut ocazia să lucrăm cu cifre mari, noi nu gândim în ţări, nu gândim în regiuni, nu realizăm produse şi servicii pentru lumea globală.
Poate cu ajutorul acestor generaţii care au plecat să lucreze în afară, care acumulează în fiecare zi experienţă, la un moment dar businessul românesc le va folosi experienţa.
Ca să trecem de la piept de pui la grătar – o formă primitivă de mâncare, fără prea multă valoare adăugată – la fructe de mare şi somon, ne trebuie ceva timp, o deschidere externă mare şi o înţelegere a faptului că există şi lucruri bune în aceste plecări externe ale românilor.