In istoria ultimelor decenii
ale comunismului exista un episod ce-mi revine constant in minte
ori de cate ori aud estimari valorice:
la inceputul anilor 80, Nicolae Ceausescu
prelua din mers o idee pe care politruci de casa – pe baza analizei
unor istorici, probabil – i-o vanturasera pe la ureche.
Anume ca, in trecutul sau, acest teritoriu care
ne apartine azi ar fi fost jefuit de bunuri si sume in valoarea
echivalenta a 14.000 de tone de aur fin. Biruri, prazi de razboi,
peschesuri, rechizitii etc., toate erau inventariate si echivalate
monetar, pe cat se putea recompune din marturii si documente, din
epoca dacilor si pana la al doilea razboi mondial.
Ideea acestui trecut transpus intr-o formula
valorica mi se pare fascinanta. Desigur, ea nu are nici o
consecinta practica. Este putin probabil ca cineva din aceasta tara
i-ar mai putea cere lui Silvio Berlusconi aurul pe care Traian l-a
luat din tara lui Decebal. Socoteala era, de fapt, in perfecta
concordanta cu fanteziile identitare si cu lamentatiile regimului.
Pentru ca se incepea o apriga inchidere in sine, trebuia cautata o
justificare pentru autarhie.
Azi, in schimb, suntem in
plina deschidere. Sociologul Dorel Sandor a avansat ipoteza –
plecata dintr-o estimare a analistului Ilie Serbanescu – potrivit
careia zilnic, in Romania, prin fraude fiscale diverse, tranzactii
la negru si activitati gestionate mai jos de pragul legii, s-ar
pradui intre 12 si 20 de milioane de dolari. Intr-o tara in care
lipsa de fonduri este cel mai la indemana alibi pentru toate
esecurile, aceasta suma pare nu numai respectabila, ci de-a dreptul
aiuritoare. Se insala cine mai crede ca in Romania nu ar fi bani.
Ei exista, dar sunt prost gestionati – sau bine camuflati, depinde
de cum vreti sa spuneti.
Care sa fie, in aceste conditii, valoarea
Romaniei prezente? Teribila intrebare. Ce anume ar intra in calcul?
Produsul intern brut, activele si pasivele tuturor firmelor din
Registrul comercial, banii trimisi acasa de capsunari, bunurile
mobile si imobile al caror statut este inca in discutie?
Initiativele, munca si riscurile fiecaruia dintre noi? Piscinele
fotografiate in revistele mondene si plangerile asistatilor social
din buletinele de stiri ale televiziunilor? Datele din topul celor
mai bogati romani si statistica dezolanta a raportului dintre
pensionati si populatia activa? Da, toate acestea pot fi, la
rigoare, cuantificate macar aproximativ. Suma totala este, cred,
mai mare decat cele mai optimiste banuieli ale noastre.
Nimic, din bogatia unei tari, nu poate sa
dispara pur si simplu. Un minus dintr-o banca duce inevitabil la un
plus intr-un cont aflat intr-un loc mai mult sau mai putin
paradiziac al fiscalitatii. Pe marginea combinatului in agonie de
la Galati s-au nascut zeci de firme, multe cu un profit generos. In
Sanatate, firmele de medicamente si de instrumentar medical impun
sau doboara ministri – tocmai pentru ca este vorba despre sume
uriase, care-si cauta un loc de manevra in cautarea unui
beneficiu.
Romania, in ciuda salariului mediu al romanilor,
este o tara bogata. Nu in sensul in care o spun refrenele
literaturii noastre de manual scolar, ci in sensul ca, de ani de
zile, spre tara au venit bani. Si ei au intrat in circuit.
Castigul cel mai mare pe care ni-l putem permite
este sa acceptam ca in aventura acestor valori printre noi exista
si o zi de maine. Altfel spus, romanii sunt intr-o continua
imbogatire – doar ca mai ramane sa si simta asta.