BusinessMagazin

Tag: Capitaliştii săptămânii

  • Secretul din spatele celor mai rafinate bijuterii purtate de staruri şi familii regale

    Născută în urma căsătoriei dintre bijutierul olandez Alfred Van Cleef şi Estelle Arpels, fiica unei familii bogate, casa de bijuterii Van Cleef & Arpels a devenit una dintre cele mai CUNOSCUTE la nivel mondial. Brandul este recunoscut pentru introducerea „mystery setting”, o tehnică de montare a pietrelor preţioase care face ca acestea să pară suspendate.

     

    Cu o istorie care se întinde pe mai bine de un secol, Van Cleef & Arpels este un nume sinonim cu eleganţa, rafinamentul şi măiestria în arta bijuteriilor. Casa franceză este recunoscută pentru designurile sale distinctive, inspirate adesea din natură – flori delicate, creaturi fabuloase sau siluete de zâne – şi pentru nivelul excepţional de execuţie al pieselor sale. De-a lungul timpului, universul Van Cleef & Arpels s-a extins şi în domeniile ceasurilor de lux şi parfumeriei.

    Alfred Van Cleef, bijutier olandez specializat în tăierea diamantelor, a învăţat meşteşugul de la tatăl său. Împreună cu socrul său, Salomon Arpels, negustor de pietre preţioase, a fondat în 1896 la Paris ceea ce avea să devină una dintre cele mai respectate case de bijuterii din lume. Zece ani mai târziu, în 1906, după moartea lui Salomon Arpels, Alfred şi doi dintre cumnaţii săi, Charles şi Julien, au inaugurat primul magazin al companiei, în prestigioasa Place Vendôme nr. 22, vizavi de Hôtel Ritz — un spaţiu-simbol care găzduieşte şi astăzi boutique-ul emblematic al mărcii. În 1913, cel de-al treilea frate Arpels, Louis, s-a alăturat afacerii de familie. Extinderea a venit firesc: în prima jumătate a secolului XX, Van Cleef & Arpels a deschis buticuri în cele mai elegante staţiuni de vacanţă ale vremii — Deauville, Vichy, Le Touquet, Nisa şi Monte Carlo. Mai târziu, a devenit prima casă de bijuterii franceză cu prezenţă comercială în Japonia şi China. Până în 2022, reţeaua internaţională ajunsese la 155 de locaţii în întreaga lume.

    În 1925, Van Cleef & Arpels a obţinut marele premiu la Expoziţia Internaţională de Arte Industriale şi Decorative Moderne, cu o brăţară decorată cu trandafiri roşii şi albi, creaţi din rubine şi diamante. Un an mai târziu, fiica lui Alfred şi Esther Van Cleef, Renée (născută Rachel) Puissant, a preluat conducerea departamentului de creaţie. Timp de peste două decenii, aceasta a colaborat cu talentatul desenator René Sim Lacaze, contribuind decisiv la definirea esteticii casei. Reputaţia Van Cleef & Arpels a fost consolidată şi prin comenzi ale caselor regale. În anii 1930, compania a realizat coroana reginei Nazli a Egiptului. Iar în 1966, a primit o nouă misiune regală: realizarea coroanei pentru încoronarea împărătesei Farah Pahlavi a Iranului, programată pentru 1967. Provocarea majoră: toate pietrele preţioase trebuiau alese din Trezoreria Imperială şi nu puteau părăsi ţara. Bijutierii au lucrat timp de 11 luni în Iran, folosind smaralde, rubine, perle şi diamante pentru a crea o coroană din catifea verde, decorată cu 36 de smaralde, 36 de rubine, 105 perle şi nu mai puţin de 1.469 de diamante.

    În 1999, Van Cleef & Arpels a devenit parte a grupului elveţian Compagnie Financière Richemont, unul dintre liderii mondiali în domeniul luxului. Deşi cifrele individuale ale Van Cleef & Arpels nu sunt publice, conform unor estimări, marca generează anual o cifră de afaceri de aproximativ 600-700 milioane de euro, contribuind semnificativ la veniturile grupului Richemont.

    Bijuteriile Van Cleef & Arpels au împodobit de-a lungul timpului unele dintre cele mai emblematice personalităţi ale secolului XX şi XXI: Grace Kelly, Jacqueline Kennedy Onassis, Diana – Prinţesă de Wales, Ava Gardner, Farah Pahlavi, Eva Perón, Elizabeth Taylor, Ducesa de Windsor, regina Nazli a Egiptului, regina Camilla, dar şi actriţele Gwyneth Paltrow şi Reese Witherspoon.

    Piesele semnate Van Cleef & Arpels atrag şi vedete din lumea sportului, iar tenismeni de top precum Grigor Dimitrov, Aryna Sabalenka şi Elina Svitolina au ales, la rândul lor, să poarte creaţiile casei franceze.   

     

     

    Colecţiile
    Alhambra şi alte modele simbol
    Alhambra:     Inspirată de simbolul trifoiului cu patru foi, colecţia Alhambra reprezintă norocul şi succesul. Lansată în 1968, această colecţie continuă să fie una dintre cele mai iconice ale brandului.
    Butterfly şi Flora: Inspirate din forme naturale, colecţiile aduc un omagiu fluturilor şi florilor, fiind apreciate pentru detaliile fine şi eleganţa subtilă.

  • Povestea unei afaceri de familie care a învăţat să renască, să crească şi să inspire, după ce a creat un produs cu care a reuşit să genereze miliarde de euro

    Povestea Barilla a început în inima Italiei, cu o brutărie de familie şi un om vizionar: Pietro Barilla. De la un mic magazin din Parma, brandul avea să devină un simbol global al pastelor italiene. Ce urmează este istoria unei afaceri de familie care a învăţat să renască, să crească şi să inspire.

    Pietro Barilla Sr. s-a născut la 3 mai 1845 în Parma, Italia, fiind al şaselea dintre cei zece copii ai lui Ferdi-nando şi Angela Julia Lanati. Împreună cu fraţii săi mai mari, Ferdinando şi Giuseppe, şi-a început uceni-cia în brutăria bunicului matern, Vincenzo Lanati, situată pe strada Santa Croce din Parma.  În 1877, Pietro a deschis propria sa brutărie şi magazin de paste făinoase pe strada Vittorio Emanuele nr. 252, punând astfel bazele companiei Barilla. După trecerea sa în nefiinţă în 1912, fiii săi, Gualtiero şi Riccardo, au preluat conducerea afacerii. Riccardo a introdus tehnologii moderne în procesul de producţie, transformând Barilla într-unul dintre cei mai importanţi producători de paste din Italia. Nepotul fonda-torului, Pietro Barilla Jr., născut în 1913, este considerat adevăratul arhitect al companiei Barilla moderne. 

    După ce se alătură companiei în 1936, îşi întrerupe activitatea pentru a lupta în cel de-al Doilea Război Mondial, dar revine ulterior cu o viziune clară asupra viitorului companiei. În 1947, după moartea tatălui său, Riccardo, Pietro împreună cu fratele său Gianni preiau conducerea. Pietro decide să trans-forme radical compania. În 1952, renunţă la producţia de pâine şi se concentrează exclusiv pe paste. Această decizie strategică devine piatra de temelie a succesului Barilla. El înţelege puterea comunicării şi a brandului, iar sub conducerea sa, Barilla devine unul dintre primele branduri italiene care investesc masiv în reclamă şi imagine de marcă. Campaniile publicitare, cu sloganuri precum „Dove c’è Barilla, c’è casa” („Unde e Barilla, e acasă”), au marcat generaţii şi au consolidat legătura emoţională dintre brand şi consumatori. 

    Pietro Barilla nu a fost doar un lider de afaceri, ci şi un promotor activ al culturii. În 1957, a fondat revista „La Palatina”, alături de poetul Attilio Bertolucci. A sprijinit numeroşi artişti, printre care pictorul Renato Guttuso şi sculptorul Pietro Cascella, şi a susţinut proiecte sociale şi culturale în Parma. În 1968, statul italian i-a recunoscut meritele, acordându-i titlul de Cavaliere del Lavoro – una dintre cele mai înalte dis-tincţii acordate antreprenorilor italieni.

    În ciuda succesului, dificultăţile financiare din anii ‘60 determină familia Barilla să vândă compania către grupul american W. R. Grace în 1971. Aceasta este una dintre cele mai dureroase deciz-ii din viaţa lui Pietro. Simţind că brandul riscă să-şi piardă sufletul şi rădăcinile italiene, Pietro reuşeşte, în mod remarcabil, să răscumpere compania în 1979, readucând-o în mâinile familiei. Această revenire spectaculoasă e considerată un exemplu emblematic de reconectare a unui brand cu identitatea sa cul-turală. Sub conducerea lui Pietro, Barilla devine nu doar liderul pieţei italiene, ci şi un ambasador global al bucătăriei italiene, extinzându-se în întreaga Europă, apoi în SUA şi Asia.

    În 2023, Grupul Barilla a înregistrat o performanţă financiară solidă, raportând o cifră de afaceri de 4,869 miliarde de euro şi un profit net de 284 milioane de euro.  

    Surse:  Archivio Storico Barilla, Wikipedia Italia – Pietro Barilla,  Barilla Group – Site oficial

    Traducere şi adaptare: Ioana Matei


     

     

  • Un ceas, o regiune, o poveste de 150 de ani: cum a început legenda discretă a luxului elveţian

    2025 este anul în care marca de ceasuri de lux Audemars Piguet sărbătoreşte 150 de ani de la înfiinţare. Tradiţie este cuvântul cheie al acestei poveşti, începută de doi prieteni ceasornicari care au pus bazele unui atelier într-un sat elveţian în care această îndeletnicire era larg răspândită. Patru generaţii mai târziu, Audemars Piguet este un brand cunoscut în lumea orologeriei de lux, iar afacerea este deţinută de urmaşii fondatorilor.

    Unele regiuni sunt renumite pentru şampanie, altele pentru brânzeturi, altele pentru cine mai ştie ce. În satul Le Brassus din zona Vallée de Joux, în Elveţia, la o aruncătură de băţ de Franţa, tradiţia se leagă de ceasornicărie. O sumedenie de meşteşugari au transmis din generaţie în generaţie, timp de secole, pasinea pentru mecanismele de ceas.

    Mulţi dintre ei au dezvoltat şi afaceri în domeniu; unele ateliere produc arcuri, angrenaje, gonguri sau ciocane de lovire, în timp ce altele taie pietre mici. Cea mai cunoscută afacere se leagă de marca de ceasuri Audemars Piguet, înfiinţată în 1875 de doi tineri ceasornicari – Jules Louis Audemars şi Edward Auguste Piguet – care aveau să înfiinţeze primul atelier Audemars Piguet. Niciunul dintre ei nu ar fi putut imagina destinul extraordinar care îi aştepta pe cei doi şi pe viitoarea lor companie. 

    Edward Auguste Piguet a crescut în Crêt-Meylan, înconjurat de ceasornicari, şi-a făcut ucenicia cu un ceasornicar talentat care era, de asemenea, preşedintele instanţei din Vallée de Joux şi primar al satului. Aici, Edward Auguste a învăţat meseria la bancul de lucru, dar şi spiritul de implicare în societate. I-a plăcut atât meşteşugul, cât şi acest spirit comunitar, iar în viaţa sa le-a combinat pe amândouă, o practică răspândită în Vallée de Joux. Ca consilier local şi membru al corului din Le Brassus şi al multor altor asociaţii, el a continuat şi întărit implicarea familiei sale în viaţa publică a regiunii.

    În paralel, a continuat să practice meseria, lucrând pentru alţi ceasornicari şi pentru sine; a colaborat şi cu un prieten din copilărie, Jules Louis Audemars.

    Jules Louis Audemars s-a născut la sfârşitul lunii martie 1851, cu o lună înainte de deschiderea Expoziţiei Universale de la Londra, unde verişorul şi vecinul său Adolphe Audemars avea să stârnească o senzaţie cu un pistol mecanic de doar 5 mm lungime.

    Prima generaţie: Jules Louis Audemars şi Edward Auguste Piguet

    A 2-a generaţie: Paul Louis Audemars şi Paul Edward Piguet

    A 3-a generaţie: Jaques Louis Audemars şi Paulette Piguet

    A 4-a generaţie: Jasmine Audemars şi Olivier Frank Edward Audemars

    Jules Louis şi-a petrecut copilăria la ferma familiei, împărţindu-şi timpul între şcoală, cai şi, bineînţeles, ceasornicărie.

    Deşi născut în Le Brassus, Jules Audemars (1851-1918) se mută într-un alt sat după ce se căsătoreşte, dar în scurt timp se întoarce în satul natal şi alături de prietenul său din copilărie asamblează mecanisme de ceas cu complicaţii, continuând astfel afacerea părinţilor săi. 

    În general, marca Audemars Piguet duce cu gândul la Royal Oak (unul din cele mai renumite modele de ceas din lume), dar firma s-a făcut cunoscută iniţial prin modelele clasice, care includ şi unul dintre celele mai subţiri mecanisme manufacturate de ceasornicarii elveţieni, legendarul mecanism mecanic Audemars Piguet 1003 de numai 2,45 mm grosime.

    La sfârşitul secolului al XIX-lea, Audemars Piguet îşi producea toate componentele şi asambla fiecare ceas în interiorul fabricii. Atenţia pentru detaliile meşteşugului a permis mărcii să producă ceasuri de mână şi de buzunar extrem de complicate. În cadrul fabricii din satul italian, unde şi azi sunt produse ceasurile de lux, a fost dezvoltat primul ceas de mână cu repetiţie a minutelor din lume în 1892; mai târziu a vândut brevetul către Omega. Şapte ani mai târziu, Jules Louis Audemars şi Edward Auguste Piguet au realizat un ceas de buzunar complicat, care includea, între altele, un calendar perpetuu, un repetor de minute, un cronograf cu fracţiune de secundă.

    De-a lungul anilor, Audemars Piguet s-a consacrat în piaţa ceasuurilor de lux şi în 2023 a ajuns la o cifră de afaceri de 2,7 miliarde de dolari.

  • Cum a ajuns o mică afacere de familie un gigant mondial cu afaceri de miliarde în toată lumea. Cine sunt cei care au clădit această companie?

    Fondatorul Lactalis, André Besnier, este un exemplu clasic de antreprenor care a reuşit să transforme o afacere locală într-un gigant global şi să transmită din generaţie în generaţie spiritul său întreprinzător. Povestea lui începe în anii ’30, într-o perioadă marcată de crize economice, dar care s-a dovedit plină de oportunităţi pentru compania care avea să devină cel mai mare producător de lactate la nivel global.

    În octombrie 1933, André Besnier a fondat compania care iniţial purta numele său, André Besnier: în acea primă zi, el însuşi fabrica 17 brânzeturi Camembert Le Petit Lavallois din 34 de litri de lapte.

    Compania era iniţial o mică afacere de familie, concentrată pe producerea brânzei Camembert, un produs specific regiunii Normandia, dar extrem de popular în toată Franţa. Activitatea se  desfăşurat într-o mică fabrică din oraşul Laval, situat în departamentul Mayenne, regiunea Pays de la Loire din  Franţa. André Besnier a început afacerea cu doar un angajat şi o producţie modestă, fabricând brânză din laptele colectat de la fermele locale. Deşi la început era o întreprindere mică, Besnier s-a concentrat pe menţinerea unui standard ridicat de calitate pentru produsele sale, ceea ce a atras rapid atenţia consumatorilor locali. Un alt factor care a contribuit la succesul timpuriu al companiei a fost capacitatea lui Besnier de a înţelege şi de a răspunde nevoilor consumatorilor. În acea perioadă, multe afaceri de familie din domeniul lactatelor erau foarte tradiţionale şi rezistente la schimbare, dar Besnier a fost deschis la inovaţie şi îmbunătăţire continuă.

    În anul 1947, Besnier mută afacerea în facilităţi mai moderne pe Rue du Moulin în Laval, unde începe să producă Camembert şi unt. Până în anii 1950, compania sa are peste treizeci de angajaţi şi colectează peste 10.000 de litri de lapte pe zi, scrie site-ul oficial al companiei. După moartea lui André Besnier în 1955, fiul său, Michel Besnier, a preluat conducerea companiei la doar 27 de ani. Michel a transformat afacerea dintr-o mică fabrică regională într-o companie cu adevărat naţională, iar apoi internaţională. El a schimbat şi denumirea companiei în Groupe Besnier şi a pus bazele expansiunii internaţionale, deschizând noi pieţe şi diversificând gama de produse. Printre inovaţiile sale se numără folosirea de lapte pasteurizat, o realizare în domeniul fabricării brânzeturilor. Iar când vine vorba de inovaţiile în materie de marketing, Michel Besnier declară: „La France est le pays de Présidents, tout le monde est président!” („Franţa este ţara preşedinţilor, toată lumea este preşedinte!”) şi marca Président este oficial înfiinţată ca un brand de brânzeturi de specialitate pentru toată lumea. Un vizionar, Michel Besnier a înţeles importanţa evoluţiei retailului. A creat primul lapte ambalat în cutii de carton Tetra Pak. „Lai 2000”, sub brandul Président, care a devenit brandul principal al grupului şi a modelat comportamentul consumatorilor francezi.

    În 1972, compania a construit o facilitate modernă de producţie exclusiv pentru regiunea normandă franceză. Lăptăria Domfront este faimoasă şi în prezent şi este cea mai mare capacitate de producţie de brânză moale a Franţei. În anii ‘80, compania şi-a început procesul accelerat de expansiune. În 1981, compania a început să producă şi în Statele Unite după o achiziţie în Belmont (Wisconsin), iar după şase ani, a mai construit o facilitate de producţie în California. Michel Besnier nu a neglijat însă dezvoltarea liniilor de producţie în Franţa. La începutul anilor 1980, a cumpărat fabricile de lactate Claudel-Roustang şi Atlalait, care au ajuns să reprezinte jumătate din companie şi a intrat şi pe nişa produselor din lapte de capră. În 1984 şi 1985, au investit în facilităţi de producţie pentru iaurt în Laval, cât şi pentru Emmental în Carchigne. În anii 1980, au achiziţionat şi Lactel, care a devenit brandul principal pentru lapte al grupului.

    În anii 1990, întreprinderea Besnier îşi propune să cucerească Europa şi este redenumită Grupul Lactalis (1999). Portofoliul de produse este extins prin achiziţii în Ucraina, Polonia, Egipt şi Italia. În anul 2000, Emmanuel Besnier preia conducerea afacerii, după moartea tatălui său, Michel. El continuă achiziţiile, printre acestea se numără integrarea unei companii italiene (2008), a unui brand croat Dukat (2007); urmate de achiziţiile a trei producători spanioli.

    În 2011, Lactalis devine cel mai mare producător global de lactate, după achiziţia unei părţi majoritare din Parmalat. Apoi, urmează expansiunea în Brazilia, precum şi în America de Nord. Printre companiile achiziţionate de Lactalis pe piaţa locală se numără Dorna Lactate (în 2008, Lactalis a cumpărat Dorna Lactate, cunoscută pentru brandul LaDorna, unul dintre cele mai populare branduri de lactate premium din România); Covalact (în 2016, Lactalis a preluat şi Covalact, cunoscută pentru produsele sale lactate proaspete, inclusiv smântână, lapte, iaurt şi brânzeturi); cât şi cea mai mare companie din România la acel moment, Albalact (tot în 2016; compania era cunoscută pentru brandurile sale populare, precum Zuzu, Rarăul şi Fulga).  

    Traducere şi adaptare: Ioana Matei

  • Povestea fraţilor care au construit de la zero una dintre cele mai cunoscute şi exclusiviste mărci auto de lux din lume

    O imagine a luxului pe patru roţi în prezent, marca de automobile Maserati îşi datorează existenţa fraţilor care i-au dat şi numele, înTemeind o afacere în domeniul auto la începutul secolului trecut, datorită fascinaţiei lor pentru mecanică şi viteză.

    Şapte băieţi – dintre care doar şase au ajuns la vârsta majoratului – au fost în familia întemeiată de Rodolfo Maserati, lucrător la căile ferate, şi soţia sa, Carolina, în regiunea italiană Lombardia. Alfieri,  Carlo, Bindo, Mario, Ettore şi Ernesto au contribuit de-a lungul timpului, într-un fel sau altul, la construcţia afacerii cu automobile sport de lux care poartă numele familiei – Maserati. Al patrulea copil al familiei, Alfieri II, a fost numit ca şi fratele său, care a murit înainte de naşterea sa. În 1914, în Bologna, oraş italian care are în prezent o stradă numită Via Maserati, Alfieri a înfiinţat afacerea Società Anonima Officine Alfieri Maserati.

    Alfieri, Bindo şi Ettore au construit motorul de 2 litri folosit în cursele de Grand Prix de Dialto, companie care a renunţat la producerea de maşini de curse, ceea ce i-a determinat pe cei trei fraţi să-şi construiască propria afacere de profil. Erau foarte apropiaţi, iar talentele şi firile lor complementare au fost motorul pentru creşterea afacerii. Mario, care şi-a câştigat faima ca pictor, era singurul frate care nu manifesta un mare interes pentru maşini, dar chiar şi el a contribuit la construcţia brandului, prin crearea siglei – tridentul specific al automobilelor care poartă numele familiei. Ca omagiu pentru brandul itaian, în Bologna, oraşul unde a început să se plămădească istoria afacerii, a fost construită în Piazza Magiore o fântână care îl imaginează pe Neptun, care ţine tridentul de la care a plecat ideea siglei. Ernesto este cel care a condus firma în primul război mondial, fraţii săi fiind înrolaţi în armată. Cariera sa ca pilot a început în 1924, în 1927 a câştigat campionatul italian de curse maşini cu un Maserati Tipo 26, iar trei ani mai târziu la volanul unei Tipo 8C-2500.

    În urmă cu un secol, frământările politice de la nivel internaţional au influenţat şi economia italiană, iar afacerea producătorului de maşini a trebuit să facă faţă dificultăţilor aduse de războaie şi dezechilibrelor produse de acestea. Familia a marcat o pierdere importantă când, în urma unui accident de maşină, Alfieri a suferit o accidentare severă, care i-a provocat, în cele din urmă moartea, în 1932. La acel moment, Ernesto a devenit director, inginer-şef şi singurul pilot al companiei. Cinci ani mai târziu, fraţii Maserati au vândut afacerea lui Adolfo Orsi, dar contractul prevedea implicarea lor în afacere pentru încă zece ani. Astfel, Ernesto a participat la designul Maserati A6, lansat după al doilea război mondial. Ernesto, Ettore şi Bindo au fondat o altă companie producătoare de maşini de curse şi autovehicule sport – O.S.C.A. (Officine Specializzate Costruzione Automobili – Fratelli Maserati S.p.A.). Firma a fost înfiinţată în 1947 şi a funcţionat timp de două decenii, până în 1967, fiind cunoscută ca OSCA sau Osca.

    Mijlocul secolului trecut a fost o perioadă cu multe schimbări, iar industria auto nu a făcut excepţie. Afacerile cu maşini făcute la comandă, personalizate, ca Maserati, au fost depăşite de giganţii care produceau în serie. În ciuda creşterii popularităţii brandului, afacerea Maserati, deţinută de Orsi, a trebuit să se adapteze la noile condiţii ale economiei globale, iar brandul a intrat în 1968 în portofoliul Citroen. Ulterior, compania a fost obiectul mai multor tranzacţii, iar în prezent este controlată de Stellantis N.V, un conglomerat din industria auto, format în urma fuziunii din 2021 dintre Fiat Chrysler Automobiles şi grupul francez PSA. La nivel mondial, Stellantins era la nivelul anului 2023, al patrulea producător de maşini, după Toyota, grupul Volkswagen şi Hyundai Motor Group, având în portofoliu mărcile Abarth, Alfa Romeo, Chrysler, Citroën, Dodge, DS, Fiat, Jeep, Lancia, Maserati, Opel, Peugeot, Ram Trucks şi Vauxhall.

    În primăvara lui 2022, CEO-ul Maserati, Davide Grasso, a anunţat că până în 2025 compania va pune pe piaţă o variantă electrică şi că planurile vizează renunţarea la producerea motoarelor cu combustie internă până în 2030.   

    Fraţii Maserati

    Carlo (1881-1910)

    Bindo (1883-1980)

    Alfieri I (1885-1886)

    Alfieri II (1897-1932)

    Mario (1894-1981)

    Ettore (1894-1990)

    Ernesto (1898-1975)

  • Povestea celor trei fraţi care au transformat copiatul într-o artă. Cum au ajuns ei miliardari cu ideile altora

    În antreprenoriat nu este mereu vorba despre idei originale, ci şi despre împrumutarea celor mai bune practici şi executarea lor. Acesta este modelul aplicat de peste 20 de ani, deci de la începutul erei dot-com, de fraţii germani Samwer, cunoscuţi în rândul oamenilor de afaceri drept „regii clonării”. Cum au ajuns să obţină o astfel de poreclă şi în ce au constat iniţiativele lor de business?

    Fraţii Samwer – Oliver, Marc şi Alexander –  sunt renumiţi pentru demersurile lor antreprenoriale din timpul perioadei de boom a internetului (finele anilor 1990 – începutul anilor 2000), dar şi pentru obişnuinţa cu care au clonat de-a lungul timpului companii de succes. Călătoria lor a început în 1999, când au pus bazele Alando, o versiune germană copiată după eBay, care a fost achiziţionată de gigantul american pentru 43 de milioane de dolari în doar patru luni de la înfiinţare. Acest succes iniţial a stabilit tonul pentru strategia lor de business: identificarea companiilor cu creştere rapidă şi replicarea modelelor lor de afaceri. De-a lungul anilor, fraţii Samwer şi-au dezvoltat o reputaţie pentru tacticile lor neconvenţionale, câştigându-şi astfel porecla de „regii clonării”. Ei au replicat cu succes diverse companii proeminente, vânzând adesea aceste clone înapoi creatorilor originali sau altor cumpărători interesaţi de profituri substanţiale.

    Unul dintre proiectele lor semnificative a fost StudiVZ, o clonă a Facebook cu o interfaţă roşie în loc de albastră. Lansată în Germania, StudiVZ a câştigat rapid tracţiune în ţările vorbitoare de germană şi a fost vândută pentru 100 de milioane de dolari în 2007. În ciuda faptului că Facebook a dat în judecată StudiVZ pentru copierea platformei sale, fraţii Samwer au trecut repede la noi proiecte.

    O altă clonă notabilă a fost CityDeal, modelată după grupul de e-commerce Groupon. CityDeal a devenit lider de piaţă în Europa în mai puţin de şase luni şi a fost achiziţionată de compania americană pentru 170 de milioane de dolari la scurt timp de la înfiinţare. Modelul fraţilor Samwer de scalare rapidă şi vânzare a continuat cu Wimdu, o clonă a Airbnb. Cu toate acestea, Airbnb a refuzat să achiziţioneze compania, recunoscând că fraţii Samwer erau interesaţi în principal de clonare şi vânzarea ulterioară a firmei şi mai puţin de scalare şi creştere organică.

    De asemenea, cei trei fraţi au clonat şi companii după modelele Amazon şi Pinterest. În 2007, au fondat Rocket Internet, o companie cu sediul în Berlin axată pe susţinerea startup-urilor, prin intermediul căreia au replicat businessuri globale de succes, lansându-le însă pe pieţe locale. În pofida întrebărilor etice legate de practicile lor de afaceri, fraţii Samwer au acumulat o avere semnificativă, Forbes estimând valoarea netă a fiecărui frate la aproximativ 1,2 miliarde de dolari. De asemenea, au investit în diverse proiecte de succes, precum reţelele de socializare Facebook (acum Meta) şi Linkedln, cât şi şi dezvoltatorul de jocuri video Zynga, conform Investopedia.

    Deşi succesul fraţilor Samwer ca antreprenori este incontestabil, abordarea lor a stârnit intense dezbateri în rândul mediului de afaceri. Practica lor de a imita inovaţia mai degrabă decât de a o încuraja a fost uneori criticată pentru potenţiala suprimare a creării de noi idei.

    1. Marc, Oliver şi Alexander Samwer s-au născut în 1970, 1972, respectiv 1975 în Köln, în ceea ce era atunci Republica Federală Germană (RFG). S-au remarcat ca oameni de afaceri în timpul erei dot-com prin replicarea unor companii deja consacrate, precum eBay;

    2. La începutul anilor 2000 au creat Jamba!, un furnizor de conţinut pentru telefoane mobile, vândut în scurt timp operatorului american de telecomunicaţii Verisign pentru o sumă de aproape şapte ori mai mare decât au încasat pentru compania bazată pe eBay (43 de milioane vs. 273 de milioane de dolari);

    3. Au investit ulterior în reţelele de socializare Facebook şi LinkedIn, în versiunile germane ale Twitter (Frazr) şi YouTube (MyVideo), cât şi în alte proprietăţi tehnologice bazate pe modele americane;

    4. În condiţiile în care nu toate investiţiile s-au dovedit un succes, au decis în 2007 să pună bazele Rocket Internet, o companie prin care au urmărit să-şi faciliteze iniţiativele de replicare;

    5. Acţiunile grupului au debutat pe Bursa de Valori de la Frankfurt în octombrie 2014, urmând însă să se delisteze în 2020 şi să devină din nou companie privată. Cei trei fraţi deţin împreună 50% din capitalul social al firmei.  

  • Experţii în copiat idei de business sau cum poate antreprenoriatul de succes să fie opusul originalităţii

    În antreprenoriat nu este mereu vorba despre idei originale, ci şi despre împrumutarea celor mai bune practici şi executarea lor. Acesta este modelul aplicat de peste 20 de ani, deci de la începutul erei dot-com, de fraţii germani Samwer, cunoscuţi în rândul oamenilor de afaceri drept „regii clonării”. Cum au ajuns să obţină o astfel de poreclă şi în ce au constat iniţiativele lor de business?

    Fraţii Samwer – Oliver, Marc şi Alexander –  sunt renumiţi pentru demersurile lor antreprenoriale din timpul perioadei de boom a internetului (finele anilor 1990 – începutul anilor 2000), dar şi pentru obişnuinţa cu care au clonat de-a lungul timpului companii de succes. Călătoria lor a început în 1999, când au pus bazele Alando, o versiune germană copiată după eBay, care a fost achiziţionată de gigantul american pentru 43 de milioane de dolari în doar patru luni de la înfiinţare. Acest succes iniţial a stabilit tonul pentru strategia lor de business: identificarea companiilor cu creştere rapidă şi replicarea modelelor lor de afaceri. De-a lungul anilor, fraţii Samwer şi-au dezvoltat o reputaţie pentru tacticile lor neconvenţionale, câştigându-şi astfel porecla de „regii clonării”. Ei au replicat cu succes diverse companii proeminente, vânzând adesea aceste clone înapoi creatorilor originali sau altor cumpărători interesaţi de profituri substanţiale.

    Unul dintre proiectele lor semnificative a fost StudiVZ, o clonă a Facebook cu o interfaţă roşie în loc de albastră. Lansată în Germania, StudiVZ a câştigat rapid tracţiune în ţările vorbitoare de germană şi a fost vândută pentru 100 de milioane de dolari în 2007. În ciuda faptului că Facebook a dat în judecată StudiVZ pentru copierea platformei sale, fraţii Samwer au trecut repede la noi proiecte.

    O altă clonă notabilă a fost CityDeal, modelată după grupul de e-commerce Groupon. CityDeal a devenit lider de piaţă în Europa în mai puţin de şase luni şi a fost achiziţionată de compania americană pentru 170 de milioane de dolari la scurt timp de la înfiinţare. Modelul fraţilor Samwer de scalare rapidă şi vânzare a continuat cu Wimdu, o clonă a Airbnb. Cu toate acestea, Airbnb a refuzat să achiziţioneze compania, recunoscând că fraţii Samwer erau interesaţi în principal de clonare şi vânzarea ulterioară a firmei şi mai puţin de scalare şi creştere organică.

    De asemenea, cei trei fraţi au clonat şi companii după modelele Amazon şi Pinterest. În 2007, au fondat Rocket Internet, o companie cu sediul în Berlin axată pe susţinerea startup-urilor, prin intermediul căreia au replicat businessuri globale de succes, lansându-le însă pe pieţe locale. În pofida întrebărilor etice legate de practicile lor de afaceri, fraţii Samwer au acumulat o avere semnificativă, Forbes estimând valoarea netă a fiecărui frate la aproximativ 1,2 miliarde de dolari. De asemenea, au investit în diverse proiecte de succes, precum reţelele de socializare Facebook (acum Meta) şi Linkedln, cât şi şi dezvoltatorul de jocuri video Zynga, conform Investopedia.

    Deşi succesul fraţilor Samwer ca antreprenori este incontestabil, abordarea lor a stârnit intense dezbateri în rândul mediului de afaceri. Practica lor de a imita inovaţia mai degrabă decât de a o încuraja a fost uneori criticată pentru potenţiala suprimare a creării de noi idei.

    1. Marc, Oliver şi Alexander Samwer s-au născut în 1970, 1972, respectiv 1975 în Köln, în ceea ce era atunci Republica Federală Germană (RFG). S-au remarcat ca oameni de afaceri în timpul erei dot-com prin replicarea unor companii deja consacrate, precum eBay;

    2. La începutul anilor 2000 au creat Jamba!, un furnizor de conţinut pentru telefoane mobile, vândut în scurt timp operatorului american de telecomunicaţii Verisign pentru o sumă de aproape şapte ori mai mare decât au încasat pentru compania bazată pe eBay (43 de milioane vs. 273 de milioane de dolari);

    3. Au investit ulterior în reţelele de socializare Facebook şi LinkedIn, în versiunile germane ale Twitter (Frazr) şi YouTube (MyVideo), cât şi în alte proprietăţi tehnologice bazate pe modele americane;

    4. În condiţiile în care nu toate investiţiile s-au dovedit un succes, au decis în 2007 să pună bazele Rocket Internet, o companie prin care au urmărit să-şi faciliteze iniţiativele de replicare;

    5. Acţiunile grupului au debutat pe Bursa de Valori de la Frankfurt în octombrie 2014, urmând însă să se delisteze în 2020 şi să devină din nou companie privată. Cei trei fraţi deţin împreună 50% din capitalul social al firmei.  

  • Povestea lui Adolphe şi Joseph Eugène Schneider, antreprenorii care au fondat una dintre cele mai cunoscute companii din lume

    Venituri de 34,2 miliarde de euro în 2022 şi peste 135.000 de angajaţi în întreaga lume sunt repere în ce priveşte afacerea Schneider Electric, o companie fondată de fraţii francezi Schneider în urmă cu 180 de ani.

    Adolphe Schneider şi Joseph Eugène Schneider, născuţi la începutul secolului XIX (1802 şi, respectiv, 1805) într-o comună din estul Franţei, n-aveau cum să viseze că firma pe care au fondat-o avea să ajungă un actor important în domeniul energiei la nivel mondial, cu activităţi ce includ distribuţia electrică, automatizări şi control industrial, iluminat inteligent sau strategii sustenabile de gestionare a resurselor. Adolphe Schneider s-a remarcat din tinereţe prin inteligenţă şi un ascuţit simţ al afacerilor. El s-a angajat la 19 ani la banca Seilliere, care finanţa mai cu seamă companii din domeniul metalurgiei şi oţelăriei, iar la 27 de ani ajungea mâna dreaptă a proprietarului băncii. Un an mai târziu a devenit un om bogat, pentru că a primit comision de 2% dintr-o afacere uriaşă – aprovizionarea armatei franceze pentru o expediţie în Tanger. Având capital, a intrat în sfera antreprenorială cumpărând minele şi oţelăriile Le Creusot, din regiune, în 1836. Astfel intră în scenă fratele său, Joseph Eugène, care preia conducerea afacerilor, în timp ce Adolphe continuă să se ocupe de vânzări.

    În 1938, cei doi fraţi pun bazele Schneider & Cie, iar firma creşte accelerat pentru că devin furnizori pentru producţia de locomotive din înteaga Franţă; în plus, firma era furnizor şi penru construcţia de căi ferate, nave şi industria de armament. În 1840, la 38 de ani, Adolphe Schneider s-a hotărât să intre în politică, iar ascensiunea sa în acest domeniu pare chiar mai spectaculoasă decât în afaceri. Mai întâi este ales în consiliul municipal, un an mai târziu este ales primar şi la 40 de ani ajunge membru în Camera Deputaţilor. O căzătură de pe cal se dovedeşte fatală, în 1845, iar fratele său Joseph Eugène, preia deopotrivă conducerea imperiului pe care îl construiseră împreună dar şi funcţia politică. În 1851, el preia funcţia de Ministru interimar al Agriculturii şi Comerţului, în guvernul numit de Louis Napoleon Bonaparte. Mezinul Schneider a rămas în sfera politicii până în 1870, iar cinci ani mai târziu s-a stins din viaţă.

    În 1891, compania specializată în arme, s-a lansat pe piaţa electricităţii, aflată atunci la începuturi. La debutul secolului trecut, compania s-a extins în Germania şi Europa de Est prin Uniunea industrială şi financiară europeană. După al doilea război mondial, compania trece printr-o restructurare de proporţii, condusă de Charles Schneider.

    În 1975 grupul Schneider a preluat acţiuni la Merlin Gerin, unul dintre liderii din domeniul echipamentelor de distribuţie electrică din Franţa. În perioada 1981-1997, compania specializată mai ales în domeniul oţelului şi construcţii navale schimbă focusul către domeniul electricităţii, prin achiziţii. Grupul dezvoltă ulterior, din 1999, divizia de instalaţii, sisteme şi control, prin achiziţia Lexel, şi adoptă numele pe care îl poartă în prezent.

    Din 2000 începe o perioadă de creştere organică şi achiziţii pe noi segmente de piaţă – soluţii UPS, controlul mişcării, automatizarea şi securitatea clădirilor. În 2010 începe o nouă etapă în dezvoltarea grupului, prin consolidarea poziţiei sale în domeniul aplicaţiilor software şi al aplicaţiilor care utilizează energie de importanţă critică şi reţele de distribuţie electrică inteligente.

  • Povestea lui Rudolf Lindt şi cum a apărut unul dintre cele mai cunoscute branduri de ciocolată din lume

    Îndrăgostit, ca orice alt elveţian, de ciocolată, Rudolf Lindt a lansat un brand care îi poartă numele, cunoscut astăzi în toată lumea. Iar când a decis să vândă businessul, a încredinţat afacerea şi tehnica secretă de producţie tot unui ciocolatier elveţian, David Sprüngli-Schwarz. Rezultatul? Lindt & Sprüngli, o companie cu vânzări anuale de aproape 4 miliarde de euro.

    Lindt s-a născut pe 16 iulie 1855, la Berna, în familia farmacistului şi politicianului Johann Rudolf Lindt şi al soţiei sale, Amalia Eugenia Salchli. Între 1873 şi 1875 a făcut ucenicie la Lausanne, la compania de ciocolată Amédée Kohler & Fils. Cu experienţa dobândită, în 1879 şi-a fondat propria fabrică de ciocolată în Mattequartier, o secţiune a oraşului vechi din Berna.

    Antreprenorul a reuşit, de asemenea, să îmbunătăţească calitatea produselor companiei prin dezvoltarea unui dispozitiv de amestecare pe lungime a ciocolatei, tehnică care oferă o consistenţă mai fină şi permite evaporea aromelor nedorite. A fost, de asemenea, printre primii producători care au adăugat unt de cacao înapoi în masa de ciocolată, aceste două inovaţii contribuind în mare măsură la calitatea recunoscută internaţional a ciocolatei elveţiene. În 1899, Lindt şi-a vândut fabrica şi procedeul secret de fabricare către Chocolat Sprüngli AG, care de atunci a operat sub denumirea de Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG. Sprüngli a plătit 1,5 milioane de franci de aur (valută folosită până în 2003 de Banca Internaţională pentru Reglementare) pentru drepturile de comercializare şi reţetă. Antreprenorul a murit pe 20 februarie 1909 la Berna, oraşul său natal.

    Cu o pasiune la fel de mare pentru ciocolată, compatriotul lui Lindt, David Sprüngli-Schwarz, născut într-un canton elveţian, a intrat în această industrie în 1836. Iniţial, el a cumpărat, împreună cu fiul său, Rudolf Sprüngli-Ammann, o mică cofetărie în oraşul vechi din Zürich, producând ciocolată sub numele David Sprüngli & Son. Cei doi au înfiinţat şi o fabrică de mici dimensiuni, unde şi-au produs ciocolata în formă solidificată. Când Rudolf Sprüngli-Ammann s-a pensionat, în 1892, a oferit două părţi egale din afacere fiilor săi. Fratele mai mic, David Robert, a primit două magazine de cofetărie care au devenit cunoscute sub numele Confiserie Sprüngli. Fratele mai mare, Johann Rudolf, a primit fabrica de ciocolată. În 2020, Lindt & Sprüngli a înregistrat vânzări de peste 4 miliarde de franci (aproape 4 miliarde de euro), având peste 13.500 de angajaţi la nivel internaţional.

  • Fraţii care au lansat o afacere cu 600 de dolari împrumutaţi de la mama lor. Businessul lor este cunoscut acum în toată lumea

    Antreprenorii de pretutindeni au demonstat că succesul se măsoară în multe feluri. În cazul fraţilor Dan şi Frank Carney, putem spune că se măsoară la felie. Şi asta pentru că cei doi sunt fondatorii lanţului de restaurante Pizza Hut, unul dintre cele mai mari businessuri de profil din lume, cu un portofoliu de aproape 19.000 de unităţi.

     

    Dan şi Frank Carney s-au născut într-o familie numeroasă din Wichita, Kansas, SUA, primul în anul 1931 şi celălalt în 1938. Pe 15 iunie 1958, cu suma de 600 de dolari, bani împrumutaţi de la mama lor, cei doi au deschis o mică firmă de catering, prin care livrau pizza studenţilor din oraş. Ideea businessului le fusese sugerată de un agent imobiliar şi s-a dovedit un succes. Deşi nu aveau cunoştinţe în domeniu, au învăţat „din mers”, aşa că, la doar un an după lansare, deschideau deja prima franciză, în Topeka, un oraş aflat la două ore distanţă de centrul afacerii lor. Extinderea în Aggieville, din acelaşi stat, avea să aducă o inovaţie importantă: serviciul de livrare. Până în 1977, Pizza Hut ajunsese la 4.000 de unităţi, stârnind interesul companiilor mai mari. În 1977, cei doi antreprenori au vândut businessul gigantului PepsiCo, într-o tranzacţie de peste 300 de milioane de dolari. Frank Carney a rămas în funcţia de preşedinte şi membru al Consiliului de Administraţie până în 1980.

    În afara sferei de business, el a urmat şi cursurile Wichita State University, unde a studiat inginerie. După vânzarea Pizza Hut, antreprenorul a devenit francizor al companiei Papa John’s Pizza, business pe care l-a preluat în 1994. În doar şapte ani, a ajuns să deţină 133 de restaurante deschise sub acest brand, în oraşul natal şi alte localităţi din Kansas, Arizona, Missouri, California, Texas şi Hawaii. Faptul că a ales să îşi continuie afacerile de partea concurenţei nu avea cum să rămână fără ecou, aşa că cei de la Papa John’s au creat o reclamă la adresa Pizza Hut, înfăţişându-l pe Frank, la o întâlnire cu acţionarii Pizza Hut, purtând un tricou pe care scria: „Sorry, guys. I found a better pizza.” (Îmi pare rău, băieţi, dar am găsit o pizza mai bună). De-a lungul timpului, el a făcut parte din Consiliul de Administraţie al Intrust Financial Corp., Intrust Bank, N.A. şi a fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Francize (IFA) şi al Camerei de Comerţ din Wichita. A primit, pentru activitatea din industrie, o serie de recunoaşteri, iar în 1991 a fost inclus în IFA Hall of Fame. Diagnosticat încă din 2009 cu Alzheimer, antreprenorul a murit anul trecut, pe 2 decembrie, în urma unei pneumonii.

    Foarte ataşat de comunitatea din Wichita, Dan Carney a fost preşedinte al consiliului în cadrul organizaţiei caritabile Cerebral Palsy Research Foundation of Kansas, implicându-se şi în alte fundaţii similare. În 1977 el a devenit prima persoană inclusă în Pizza Hut Hall of Fame. În timpul liber, antreprenorului îi place să joace polo.  

    Fraţii Carney au apărut în seria „The Food That Built America” (Mâncarea care a construit America), produsă de History Channel.

    Pizza Hut a ajuns, anul trecut, la peste 18.700 de locaţii, devenind cel mai mare lanţ de pizzerii ca număr de unităţi din lume, şi funcţionează cu o echipă de circa 350.000 de angajaţi. În prezent, compania face parte din portofoliul grupului Yum! Brands, Inc. Din anul 1994 bandul e prezent şi în România, fiind administrat în sistem de franciză de Sphera Franchise Group, alături de restaurantele KFC, Pizza Hut şi Taco Bell.