Tag: CĂDEREA COMUNISMULUI

  • ”După 30 de ani“ rupe tăcerea. Dezvăluiri despre începuturile lui Mugur Isărescu şi despre cei care au preluat puterea după căderea comunismului

    ♦ El vine cu informaţii inedite despre cei care au ajuns atunci la putere ♦ Secăreş vorbeşte despre numirea lui Mugur Isărescu la conducerea BNR în septembrie 1990 şi despre faptul că acesta refuzase înainte postul de ministru adjunct al finanţelor ceea ce l-a nemulţumit pe Petre Roman, cel care preluase conducerea Guvernului.

    1. Discuţia asta despre începutul reformelor în sectorul financiar-bancar şi mai ales despre „schimbarea la faţă“ a BNR se încadrează în mod natural în alta, despre ceea ce numesc „tranziţia timpurie“ – primele reforme care au aşezat drumul către democraţia liberală şi desigur către economia de piaţă. În această privinţă rămân încă – la 30 de ani şi mai bine după începutul schimbării – tot felul de „basme“, de clişee… Ceea ce ar trebui spus poate de la bun început este faptul că în acei primi ani în România „s-au mişcat“ o mulţime de lucruri…

    2. Iar această discuţie are şi ea o componentă şi importantă, şi con­troversată. Este vorba despre oameni. Cu ce oameni „s-au mişcat“ lucrurile? Cine i-a inventat? Cine, al cui era? Şi mai departe: cine, ce a făcut? De altfel, şi în primul articol, din 4 septembrie, apar întrebările astea şi explicit şi în subtext. Cine era şi cum a apărut Mugur Isărescu? Ce au propus sau făcut Severin şi Dijmărescu?

    3. Aceste întrebări au fost prezente şi după Revoluţie, prin ianuarie şi februarie ’90. Pentru că şi Severin şi Isărescu… şi alţii apar „în filmul ăsta“ de la început. Cine îşi mai aduce aminte că înainte de a pleca la Washington, Mugur Isărescu a fost membru al Comisiei de politică externă a CFSN? Apoi membru al parlamentului provizoriu – e vorba de CPUN, din partea CFSN, alături de mine, de Ioan Mircea Paşcu, de Adrian Severin, Dan Mircea Popescu, Adrian Năstase şi alţii – ca „independenţi“… Rămânând, noi toţi, membri ai Comisiei de politică externă. În ce mă priveşte, devenisem, în 27 decembrie ’89, vicepreşedinte al acestei comisii şi împreună cu colegii deja menţionaţi „ne băgam nasul“ din primele zile în hotărâri de politică internă, pentru că „aveau implicaţii externe“. De pildă, în decretul referitor la paşapoarte, dar mai ales în cel care deschidea drumul iniţiativei private în România – care iniţial era mai prost decât cel al lui Ceauşescu privind „mandatarii“.

    Aşa că a apărut imediat întrebarea: cine sunt „băieţii“ ăştia – care nu erau chiar „băieţi“, aveam vreo 40-42 de ani; Severin era cel mai tânăr: avea 33. Asta pentru că se puseseră deja etichete: în peisajul vremii unii erau oamenii ruşilor sau ai francezilor, ai americanilor… Brucan îi avea în spate şi pe americani, şi pe ruşi… Nu puteai să nu te întrebi cum… Mazilu venea din Securitate, dar fusese dizident şi publicase raportul pri­vind drepturile omului în Ro­mâ­nia… ăştia ai cui sunt? Pentru ca lucrurile să fie foarte limpezi – apropos de Securitate şi de cine, ce a făcut – la puţină vreme am avut o discuţie cu rezidentul CIA din ambasada ame­ricană – care ar fi trebuit să ştie cel mai bine aceste lucruri – şi atunci când a fost vorba de „numele de pe listă“ care proveneau din aşa-numitul Grup de la ADIRI, nu a avut nici o obiecţie…  

    4. Vorbeam de „tranziţia timpurie“. în ’89, ţara noastră stătea cel mai prost în Europa Centrală şi de Est în privinţa aşezării pe linia de start a schimbărilor, a ruperii de comunism. Nu avusese loc nici un fel de dezbatere publică sau în partid privind reformele necesare, nici o pregătire sau vreun fel de „pre­tranziţie“. Mai rău, din punct de vedere politic nu mai eram pe nici o agendă. România risca să cadă în gol. Ce furtuni aveau să se abată asupra noastră? Şi totuşi, această „tranziţie timpurie“ a avut de a face cu un anume „stoc de expertiză“ de care, de bine, de rău, România a dispus în acel moment. E vorba de oameni din aşa-numita „tehnostructură“, din administraţie sau chiar din partid care îl urmau pe Ion Iliescu – vezi discuţia despre nivelurile 2 şi 3… Dar nu a fost doar asta… Nu poţi să începi reforme cu oameni care nu ştiu despre ce e vorba, nu şi-au pus întrebările practice relevante sau, vorba lui Florin Georgescu, nu au citit acele câteva „cărţi groase“ de care o să ai nevoie… Cel puţin câţiva oameni – sigur, nu doar ei – existau pe la Institutul de Economie Mondială ( IEM) – Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareş, la Institutul de economie naţională – înainte de „aducerea la cârmă“ a lui Bârlădeanu, Bogdan Teodoriu era preşedintele Comisiei economice a CFSN, la Institutul de ştiinţe politice – sigur, fusese „înghiţit“ de Academia „Ştefan Gheorghiu“, aşa şi, la Centrul de Istorie şi Teorie Militară (unde lucrasem şi eu în anii ’70) – Ioan Talpeş şi Mihail Ionescu, la Universitatea din Bucureşti – nu l-aş uita pe Cătălin Zamfir… Unii dintre aceşti oameni petrecuseră ceva timp la pregătire, în institute de cercetare – aflate atunci în prim planul relaţiei Est-Vest – din Occident, de la Institutul de Studii de Securitate Est-Vest (IEWSS) la NY, la Seminarul de la Salzburg sau la universităţi din Marea Britanie: eu, Ioan Mircea Paşcu, Mugur Isărescu, Petru Rareş şi alţii.

    Mai mult, de prin ’87-’88, după reorganizarea ADIRI, în cadrul Secţiei de politică externă şi relaţii internaţionale pe care am condus-o, au avut loc lună de lună şi chiar mai des discuţii în legătură cu caracterul şi implicaţiile schimbărilor în curs în lume şi desigur în URSS şi în Europa Centrală şi de Est. Era greu să discutăm atunci despre „castravete“ într-un mod explicit, dar măcar începeam să formulăm întrebări cu relevanţă practică. De multe ori discuţiile plecau de la „introducerile“ făcute de oaspeţii noştri străini. Poate nu era „mare lucru“. Dar era un pas. Ne gândeam la momentul când va cădea „şandramaua“… Participanţii erau, de regulă, alături de cei din domeniul relaţiilor internaţionale, apărare şi securitate internaţională (Vasile Secăreş, Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Cornel Codiţă, Ioan Talpeş, Mihail Ionescu), oamenii de la IEM: Mugur Isărescu, Eugen Dij­mărescu, Napoleon Pop, dar şi specialişti din alte instituţii academice sau de cercetare ca Adrian Severin, Daniel Dăianu, Dorel Şandor, Adrian Năstase, Lazăr Comănescu. Să nu uităm că asta se întâmpla într-o perioadă în care nimic nu era limpede. Dacă în cadrul unei întâlniri „private“ pe care am avut-o, în aprilie ’86, la Con­siliul Securităţii Naţionale la Washington, cu Paula Dobriansky, care răspundea de regiunea noastră, aceasta îmi spusese că „nu mai durează mult“, Secretarul de Stat Baker avea să afirme că „anyone who tells you they knew it was going to happen, well they’re blowing smoke at you“. Se gândea, cineva, cu adevărat la căderea zidului Berlinului? A prevăzut cineva Revoluţiile din Est? Nu.

    Ca să vorbesc doar de ’89, din aprilie până în toamnă am discutat în mai multe rânduri despre reformele din Est – care vin „ca urmare a lipsei de rezultate a sistemului economic socialist“ –  dar şi despre „faza de instabilitate“ legată de incertitudinile create de evoluţiile din Est, despre diferenţierea care se producea în Europa Centrală şi de Est – vezi posibilitatea ca Polonia şi Ungaria să intre în AELS (Ungaria) sau în Piaţa Comună, dar şi despre „involuţia CAER“ – unde timp de 40 de ani „nu s-a întâmplat nimic“. În toamnă, discuţiile de la ADIRI intrau încet, încet, în „ochiul ciclonului“, cu ideea tot mai prezentă că schimbările nu aveau cum să ocolească România.

    5. După Revoluţie – şi acum, din nou – s-au spus o mulţime de prostii despre toate aceste lucruri. Că IEM era o „unitate“ a Securităţii iar dezbaterile de la ADIRI s-au făcut „cu voie de la stăpânire“. Păi e mai degrabă… altfel! IEM era, sub conducerea academicianului Murgescu, un institut de elită, care funcţiona la standarde extrem de ridicate. Cercetătorii de acolo ştiau „meserie“. Murgescu crease o adevărată şcoală, care avea să-şi arate valoarea în vremurile de după ’89. Dar IEM era implicat direct în relaţiile României cu FMI şi BM şi în agenda clauzei cu SUA. Aşa că exista o supraveghere continuă a insti­tu­tului pe linia contrainfor­ma­ţii­lor (şi a informaţiilor): erau oamenii de acolo vulnerabili la acţiunea externă de informaţii? Asta era preocuparea Securităţii, nu altceva.

    ADIRI… „cu voie de la stă­pâ­nire“? O fi fost… Reorganizarea o de­cisese MAE. Dar contează până la ur­mă ce se întâmpla acolo. Ce se discuta. Nu prea auzeai acolo luări de cuvânt în apărarea regimului, într-o perioadă de reaşezare majoră a lumii. în vremea aceea cam ştiam cine, ce reprezenta într-un domeniu sau altul – sigur, în legătură cu agenda noastră – şi am încercat să îi avem aproape pe cei care contau. Nu am reuşit în toate cazurile, dar la ADIRI participau oameni pe care te puteai baza. Mai în glumă, mai în serios, Eugen Dijmărescu „s-a plâns“, la un moment dat, că nu se mai simte în largul său atunci când au loc reuniunile noastre – în încăperea de la etaj a Casei Titulescu – mereu „bâzâie“ ceva în frumoasa comodă de lângă masa de consiliu… ştiu şi eu?! Nu pot să nu amintesc aici că academicianul Murgescu – din păcate această personalitate uriaşă, care putea să mai joace un rol important, mai ales după ’89, a murit în acea vară – era la curent cu aceste discuţii de la ADIRI. După Revoluţie, soţia lui avea să-mi spună că acesta îşi exprimase preocuparea cu privire la „ceea ce fac copiii ăştia acolo“, pentru că „au început să fie neglijenţi“ şi „era nevoie să fim protejaţi“. Nu ştiu ce putea însemna asta, dar îmi amintesc cu căldură acest moment.

    6. După Revoluţie, acel grup, acea echipă de la ADIRI – care nu avea neapărat o existenţă formală – avea să dobândească o realitate politică. Întâi în cadrul Comisiei de care vorbeam – i-am propus lui Brucan – care o conducea, nominal – o listă pe care a acceptat-o şi ne-a dat mână liberă, chiar ne-a lăsat în pace, iar mai apoi, de la începutul lui februarie, dobândind un fel de dublă înfăţişare „administrativă“, ca „grup de analiză politică“, cu geometrie variabilă, pe lângă preşedintele CPUN, Ion Iliescu. Această echipă punea împreună personalităţi puternice, cu expertize diferite, aproape tot ce trebuia, complementare şi compatibile, şi obişnuite să lucreze în echipă – ceea ce avea să fie un avantaj imens în perioada următoare. Lucram nu doar în Palatul Victoria (şi mai apoi la Patriarhie), ci şi în diferite baze ale armatei, care asigurau şi liniştea necesară, şi confidenţialitatea. Nu cred că a uitat cineva momentele în care Puiu Paşcu deschidea laptopul – era probabil printre puţinele din România atunci – şi scria direct analizele şi concluziile la care ajungeam în discuţiile noastre.

    7. Cum am ajuns efectiv în domeniul politic? După Revoluţie, se trăgea încă în Bucureşti, o parte sau cam tot grupul acesta ne-am întâlnit la ADIRI – noi la etaj, la parter, oamenii care refăceau PNŢCD-ul – şi apoi la IEM, unde Dijmărescu era deja director (sau cam aşa ceva) – în glumă, am spus atunci că ar putea fi vorba de „grupul de la Trocadero“, deşi nu am călcat în restaurantul de lângă IEM – ca să stabilim ce facem mai departe: grup de expertiză sau intrăm în politică?! Ni s-a alăturat atunci şi Alin Teodorescu, care avea să plece la GDS. După discuţia mea cu Ion Iliescu din 27 decembrie ’89, „drumul avea să fie făcut mergând“.

    8. Dar momentul de răscruce a fost la sfârşitul lui ianuarie ’90. Devenisem tot mai nemulţumiţi de ceea ce se întâmpla la vârful CFSN în legătură cu lucrurile afirmate, cu direcţia în care trebuia să mergem, cu ceea ce trebuia făcut. Sigur, în ceea ce ne priveşte, ne ocupam de „ograda politicii externe“, puneam pe hârtie recomandările care vizau reaşezarea relaţiilor noastre internaţionale. Aveam o legătură superbă cu Corneliu Bogdan, secretar de stat în MAE, revenit de la Washington. Din păcate el avea să moară la puţină vreme, în ianuarie. Celac, prietenos, dar nu prea încântat că „îi stăteam în spate“, ne numea ironic „cabinetul 2“.

    Dar nu era de ajuns. Chiar dacă am continuat să ne „amestecăm“ şi în alte lucruri. Ne preocupa tot mai mult faptul că acceptarea noastră în lumea liberă şi în general „reintrarea noastră în joc“ aveau de a face cu acţiunea hotărâtă pentru schimbarea din temelii a societăţii româneşti, a economiei, a statului, a guvernării. Ca să nu mai spun că, din păcate, lucrurile erau şi mai complicate. Cum aveam să aflăm mai tărziu, nu câştigasem o revoluţie, ci „pierdusem un război“ – războiul rece. Aşa că i-am trimis o scrisoare preşedintelui CFSN, Ion Iliescu, în care afirmam că nu s-au spus şi nu s-au făcut o grămadă de lucruri. Credeam, mai departe, că programul de guvernare trebuia să exprime clar „ruptura cu vechiul sistem şi cu ideologia care a stat la baza sa“ sau într-un alt paragraf, „ruptura cu sistemul politic, economic şi social totalitar“, să formuleze „opţiuni fundamentale privind sistemul politic şi economic al ţării, inclusiv în chestiunea proprietăţii“ şi „etapele trecerii economiei către mecanisme de piaţă“, precum şi hotărârea „de a edifica structuri compatibile cu cele similare existente în ţările europene dezvoltate“. Spunea cineva mai clar lucrurile astea… atunci? Mai târziu, tot noi, „independenţi“, totuşi, am făcut programul FSN. Virgil Măgureanu, care era consilierul politic al lui Ion Iliescu, a socotit scrisoarea „cam obraznică“ şi a cerut schimbări. Am spus că rămâne aşa cum este.

    Surpriza a fost că Ion Iliescu a acceptat ce spuneam acolo şi în cursul unei discuţii, începute spre miezul nopţii şi care s-a prelungit mult după aceea, ne-a cerut să lucrăm cu el. Am devenit membri ai parlamentului provizoriu; Severin avea să aibă o contribuţie esenţială în punerea la punct a coordonatelor constituţionale ale perioadei; singura critică solidă a programului de guvernare prezentat de Petre Roman în CPUN a venit din partea noastră; mai tărziu, Severin a intrat în guvern ca subsecretar de stat, cu un rol cheie în proiectarea reformelor, iar Mugur Isărescu a plecat la Washington pentru a restabili relaţia noastră cu FMI şi BM şi desigur cu SUA (clauza şi celelalte). După alegeri, mulţi membri ai acestui grup au intrat în parlament şi apoi în guvern, iar cealaltă jumătate a constituit echipa de la Cotroceni – aveam să conduc noua administraţie prezidenţială, iar Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Ioan Talpeş şi Florin Vasilescu mă secundau în departamentele de politică externă, politică internă, securitate naţională, drept şi administraţie publică. Am avut discuţii intense cu Petre Roman în legătură cu noul guvern. Mai ales că Petre „uitase“ ce stabilisem în legătură cu poziţia lui Severin, aşa că am ajuns la „invenţia“ care restabilea rangul de viceprim ministru pentru „asistentul prim-ministrului pentru reformă…“. De asemenea, cu preşedintele Ion Iliescu şi cu prim-ministrul în legătură cu numirea lui Adrian Năstase la MAE, pe care amândoi îl vedeau doar ca secretar de stat, nu ca ministru: aproape „ne-am certat…“.

    9. Treptat, acţiunea oamenilor de care vorbesc a început să răspundă unei anumite viziuni despre reforma economiei şi a statului. Sigur, exista şi aşa-numitul „plan Postolache“, şi programul noului guvern, dar se articula şi o concepţie practică a soluţiilor de care aveam nevoie. Din primăvară ni se alăturase Vladimir Pasti (la recomandarea lui Cătălin Zamfir). Datorită lui am introdus, în ceea ce pregăteam pentru preşedintele Iliescu, aşa-numitele „war games“, care analizau problemele şi propuneau variante de acţiune. Surprinzător sau nu, Ion Iliescu s-a adaptat foarte bine acestui instrument. Chiar dacă uneori lua decizii dincolo de opţiunile propuse… A funcţionat multă vreme efortul nostru de coordonare – lunch-ul luat în fiecare sfârşit de săptămână la Cotroceni cu participarea prietenilor de la guvern şi a noastră, a celor de la preşedinţie. Brucan „bătea câmpii“ despre „echipa reformei“ de la guvern şi „conservatorii“ care îl consiliază pe Iliescu. Evident, o prostie. Ca să dau doar un exemplu: seara târziu, înainte de discutarea Legii 31 în parlament, m-a sunat Severin să-mi spună – lucru pe care nu îl ştiam – că Bârlădeanu şi Marţian, preşedinţii celor două camere ale parlamentului, sunt în biroul preşedintelui pentru a-l convinge să oprească legea. Am intrat în „întâlnirea de taină“, iar preşedintele Iliescu, care avea obiceiul să asculte şi să cântărească argumentele, a acceptat ce spuneam şi a înclinat balanţa. Am revenit la ceea ce era stabilit.

    10. Aici ar trebui spus un lucru. Adesea soluţiile pe care le aveam în vedere derivau din sfaturile primite de la instituţiile internaţionale de la Washington. şi atunci, şi mai târziu, am avut destule îndoieli în privinţa unora dintre soluţiile primite „de afară“. Unele aveau să se dovedească dezastruoase. Ideea era însă că „ei ştiu“ ce trebuie făcut. Mult mai târziu avea să ne spună de pildă Jeffrey Sachs – la Clubul BNR – că de fapt „nu prea ştiau“ iar unele abordări erau eronate. Atunci la ordinea zilei părea să fie alt reper, pe care îl înţelegeam foarte bine. Iar mai târziu a ajuns la Mugur şi ca mesaj limpede, explicit pentru preşedintele Iliescu: problema tranziţiei era politică şi nu economică; trebuia „să trecem Rubiconul“, ca să nu mai existe cale de întoarcere.

    11. Imediat după alegeri a început să ne preocupe problema băncii centrale şi a sectorului bancar. Reforma avea nevoie nu doar de un program ferm al guvernului, ci şi de o „ancoră“ – în altă zonă a politicii economice, cea monetară, cea a stabilităţii financiare – capabilă să ne ajute să ţinem drumul drept, dincolo de avataruri guvernamentale sau de ciclul electoral… Am avut o discuţie cu Ioan Mircea Paşcu despre soluţia rechemării lui Mugur Isărescu de la Washington pentru a prelua conducerea BNR. De fapt, ideea a fost a lui Puiu Paşcu. Nu aveam, nici unul dintre noi, vreo îndoială în privinţa valorii lui Mugur Isărescu. Participasem amândoi la susţinerea tezei lui de doctorat – o premieră a vremii – ca „învăţăcel“ al profesorului Kiriţescu. Evident, primul pas pe care l-am făcut, ca şef al Departamentului politic de la Cotroceni a fost să supun această soluţie preşedintelui Ion Iliescu. Acordul său a fost imediat. Aşa că Puiu Paşcu i-a scris lui Mugur la Washington (şi păstrează în arhivă răspunsul lui pozitiv) şi avea să discute cu Petre Roman în avion, pe 8 iunie 1990, revenind de la reuniunea Pactului de la Varşovia. Petre avea o nemulţumire pentru că Mugur refuzase anterior postul de adjunct la Finanţe. Am abordat şi eu subiectul cu prim-ministrul Petre Roman. Chestiunea a ajuns apoi la Severin cu care discutasem direct de la bun început – şi la Dijmărescu, care era la Finanţe – şi ca urmare pe masa guvernului, pentru „a se face hârtiile“. Odată bătută în cuie decizia, Mugur a venit la Bucureşti pentru discuţii, a fost instalat ca guvernator, iar Severin a ţinut discursul trebuitor – „ziditor“, cum ar fi zis Victor Opaschi, pe care îl adusesem la preşedinţie să se ocupe de relaţia cu biserica (cu cultele). Mugur însă s-a întors la Washington pentru a pune la punct plecarea de la post. Avea să revină în ţară împreună cu noi la începutul lui octombrie – îl însoţeam pe preşedinte la Sesiunea Adunării Generale a ONU de la New York – pentru a-şi prelua efectiv misiunea. Liviu Mureşan, fost consilier al lui Petre Roman, acum liderul majorităţii în Cameră – care se alăturase acestei echipe de prin februarie ’90, la fel ca Bogdan Teodoriu sau ceva mai târziu, Florin Georgescu, revenit din SUA – avea să-i spună lui Mugur că „a preluat o bancă goală“.

    Prof. dr. Vasile Secăreş a fost în anii ‘90 consilier prezidenţial în mandatul lui Ion Iliescu, a fondat şi a condus SNSPA. Acum este preşedintele Consiliului de Administraţie al Eximbank

  • Recesiunea din estul Europei ar putea fi una de proporţii similare cu ale celei de după căderea comunismului

    Durerea economică provocată de pandemie ar putea fi mult mai acut resimţită de ţările din estul continentului decât cele din vest, potrivit The Economist.

    „Est-europenii au gestionat pandemia eficient“, remarcă Richard Grieveson din cadrul Vienna Institute for International Economics Studies (WIIW). „Totuşi, această recesiune va fi la fel de dură ca recesiunile de tranziţie“, cele care au urmat prăbuşirii comunismului.

    În decursul primilor cinci ani de după căderea Zidului Berlinului în 1989, PIB-ul anual în ţările din blocul fost sovietic s-a diminuat cu peste 40%.

    Ţările din estul Europei sunt vulnerabile din trei motive. Mai întâi, economiile acestora sunt dependente de exporturi, acestea aflându-se astfel la mile cererii din alte ţări. Ca proporţie din PIB, exporturile de bunuri şi servicii variază între 96% în cazul Slovaciei, 85% în cazul Ungariei şi 67% în Bulgaria şi 61% în Letonia. Comparativ,  în Spania raportul este de 35%.

    Un al doilea motiv este că guvernele ţărilor est-europene au o capacitate mai redusă de finanţare a pachetelor de susţinere economică. Acestea nu pot înregistra deficite ridicate pentru că investitorii ezită să le crediteze. Majoritatea au niveluri reduse ale datoriei publice, însă ratingurile lor de credit tind să fie scăzute.

    Datoria Austriei, ca procent din PIB, este de trei ori mai mare decât cea a Bulgariei. Totuşi, obligaţiunile acesteia au rating AA+ din partea agenţiei de rating S&P, în timp ce ratingul pentru obligaţiunile Bulgariei este BBB.

    În ultimul rând, multe ţări din est se bazează masiv pe una dintre industriile cel mai dur afectat de pandemie: turismul.

     În Croaţia, de exemplu, turismul generează 25% din PIB.

     WIIW consideră că economia croată se va contracta cu aproximativ 11% în acest an.

    Vestea bună este că Europa centrală ar putea beneficia de pe urma dependenţei de Germania, aşteptată să se redreseze rapid. Germania este de departe cel mai mare partener comercial al ţărilor din grupul de la Vişegrad. Neapartenenţa la zona euro are şi avantaje: WIIW se aşteaptă ca Cehia şi Polonia să fie ajutate de devalorizarea monedelor locale.

    Grieveson consideră că criza va modifica fundamental unele aspecte ale economiilor regiunii, câteodată în bine. Europa centrală şi de est ar putea beneficia de pe urma mişcărilor producătorilor vest-europeni de a-şi aduce producţia mai aproape de casă.

    Creşterea cumpărăturilor online ar putea fi de asemenea de ajutor. Servicii conexe, cum ar fi call centre-ele şi depozitele, ar putea fi externalizate în regiune.

  • Mesajul Regelui Mihai I la 25 de ani de la prăbuşirea dictaturilor comuniste în Europa de Est

    La eveniment au participat Principesa Margareta şi Principele Radu, foştii şefi de stat Emil Constantinescu, Lech Walesa – Polonia, Jelio Jelev – Bulgaria, Petăr Stoianov – Bulgaria, Vytautas Landsbergis – Lituania, Stanislav Shushkevich – Belarus, Sali Berisha – Albania, Rexhep Meidani – Albania, Rudolf Schuster – Slovacia, Boris Tadić – Serbia, Petru Lucinschi – Republica Moldova, Viktor Iuşcenko – Ucraina, precum şi Ljubisa Georgievski, preşedintele Parlamentului Macedoniei, Markus Meckel, ministru de Externe al fostei R.D.G., Hans-Gert Pöttering, preşedintele Parlamentului European 2007 – 2009, prof. dr. Hikmet Çetin, ministru de Externe şi viceprim-ministru al Turciei între 1991 – 1994, Demszky Gabor, primarul Budapestei între 1990-2010.

    În cadrul evenimentului, Principele Radu a citit mesajul Regelui Mihai I, la un sfert de veac de la căderea comunismului.

    ”În anul 1927, la moartea Regelui Ferdinand I, bunicul meu, am fost proclamat Regele României. În cei optzeci şi şapte de ani care au trecut, am fost martorul direct al apariţiei şi prăbuşirii fascismului şi comunismului. Două sisteme criminale, care au lăsat în urmă peste o sută de milioane de victime şi multe milioane de oameni schilodiţi, sufleteşte şi trupeşte”, se arată în mesajul transmis de Regele Mihai.

    Regele Mihai mai afirmă în mesaj că, în viaţa sa a fost ”o lungă şi loială aşteptare”.

    ”Aşteptare ca Europa să-şi vină în fire, aşteptare ca România să se reîntoarcă la ea însăşi. Răbdarea poate fi, uneori, o armă împotriva destinului istoric. Aşteptarea şi credinţa. Iubirea şi simţul datoriei. Dar în lunga mea viaţă am cunoscut şi momente binecuvântate. Dumnezeu a vrut să fiu în prima linie a revenirii ţării mele în familia demnă a naţiunilor libere, prin intrarea României, ca membru deplin, în Uniunea Europenă şi în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord”, se arată în mesajul Regelui MIhai al României.

    ”Familia mea şi cu mine am muncit mult în ultimii douăzeci şi cinci de ani de la căderea comunismului, pentru o Românie democratică, prosperă, liberă şi demnă. Nu vom înceta să facem acest lucru până la sfârşitul zilelor noastre, convinşi fiind că instituţia Casei Regale este parte a identităţii noastre statale şi naţionale. Comunismul s-a născut în România în acelaşi an cu mine, în 1921. Acum, după mai bine de nouă decenii, am fericita ocazie să mă adresez vouă, sărbătorindu-i căderea. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, a mai transmis Regele MIhai.

    Fostul preşedinte Emil Constantinescu a declarat în cadrul simpozionului că prăbuşirea comunismului, cu excepţia României, nu s-a produs prin revolte sângeroase, de felul celor prin care comuniştii au venit la putere, ci în mod paşnic.

    ”Oare câtor oameni le-a fost dat să simtă, într-un timp atât de scurt şi pe propria piele, fiorul fricii şi inconştienţa curajului, teroarea şi libertatea, suspenciunea şi încrederea, descoperirea generozităţii, credinţei şi toleranţei, dar mai ales sentimental de a trăi pe viu istoria?”, a declarat Emil Constantinescu.

    Fostul şef de stat al României a mai declarat că zidul Berlinului s-a prăbuşit ăn 1989 în realitatea lui de ciment şi oţel, dar a rămas în inaginarul Europe şi multă vreme va mai greva conştiinţele celor din vest şi a celor din est.

    ”Pe măsura înaintării pe drumul tranziţiei post-comuniste, diferenţele în progresul ţărilor europene au ca izvor realităţi tot mai vechi ale istoriei fiecărui popor”, a precizat Emil Constantinescu.

    Potrivit lui Constantinescu, lupta împotriva corupţiei scoate la iveală diferenţe legate de existenţa şi respectarea legilor, nu numai în istoria modernă, ci şi în timpul îndepărtat.

    Emil Constantinescu a mai afirmat că ceea ce a făcut ca revoluţiile din 1989 să pară un miracol a fost prăbuşirea atotputernicului sistem comunist din interior, pe cale paşnică, într-un timp foarte scurt.

    ”Nicio conspiraţie nu putea să organizeze această schimbare, dacă nu exista determinarea unor mulţimi de oameni care au crezut în nişte idealuri şi au fost dispuse să moară pentru aceste idealuri. Aceste momente sunt rare la nivelul întregii istorii a lumii şi ele schimbă destinul naţiunilor”, a mai spus Constantinescu, adăugând că un rol important a fost al grupurilor de intelectuali.

    Fostul preşedinte Poloniei din perioada 1990-1995 şi lider al Solidarność, Lech Walesa, a vorbit, în intrevenţia sa, despre schimbările aduse de căderea comunismului.

    El a spus că generaţia din care a făcut parte a fost martora nu numai a unui nou secol şi mileniu, ci şi a unei noi ere.

    ”Avem nevoie de dezbatere, avem nevoie de emoţii, greve şi proteste ca să găsim soluţiile corecte şi să alegem oameni responsabili, oameni potriviţi”, a mai spus fostul preşedinte, arătând că astfel se poate construi o lume mai bună.

    Preşedintele Senatului României, Călin Popescu Tăriceanu, a declarat în cadrul simpozionului că alegerile libere şi corecte şi un sistem parlamentar responsabil sunt necesare ca oxigenul, dar reprezintă doar armătura unor societăţi libere şi demne.

    ”La 25 de ani de la eliberarea de dictatură vorbim mai ales de democraţie decât de libertate. Poate nu ar trebui să fie aşa; poate că nu e bine să considerăm libertatea ca pe un bun câştigat pentru vecie şi să ne îngrijorăm doar de eventualele derive ale democraţiei. Experienţa generaţiei părinţilor noştri dovedeşte că ele sunt indisolubil legate şi că dispariţia uneia o aduce după sine inevitabil pe cea a celeilalte. Diferenţa este doar că democraţia acţionează, pe când libertatea există, şi este deci mai asemănătoare cu aerul pe care îl respirăm, şi pe care îl percepem mai degrabă atunci când ne lipseşte”, a arătat Tăriceanu.

    Călin Popescu Tăriceanu a menţionat în dicursul susţinut de la tribuna Senatului că ”alegerile libere şi corecte, un sistem parlamentar responsabil şi funcţional, un executiv rezultat din voinţa majoritară a cetăţenilor sunt necesare ca oxigenul pentru societăţile noastre, dar reprezintă doar armătura unor societăţi prospere, libere şi demne”.

    ”Tot restul urmează a fi construit!”, a adăugat preşedintele Senatului.

    Călin Popescu Tăriceanu a mai arătat că nu poate exista democraţie fără libertate, dar poate exista ”o democraţie mimată, din care lipsesc elemente esenţiale ale libertăţii” şi că libertatea şi democraţia au fost ideile-forţă care au dominat în marea încleştare a celui de-al doilea război mondial şi au oferit lumii libere legitimitatea unui război fără precedent ca violenţă şi extindere.

    Potrivit preşedintelui Senatului, ”mulţimile care s-au revărsat paşnic în 1989 pe străzile Pragăi şi Berlinului, şi nu mai puţin mulţimile de la Timişoara, Braşov sau Bucureşti, erau animate de idealul libertăţii şi democraţiei, cărora astfel le validau definitiv superioritatea ca forme de guvernământ”.

    ”Oricâte ezitări ar fi avut Europa Occidentală din ultimele două secole în privinţa asta, erau spulberate de voinţa cetăţenilor care îşi cucereau libertatea. Democraţia nu mai avea nevoie de argumente. Dar în noul secol care începea, din nefericire, la 11 septembrie 2001, libertatea nu are parte de aceeaşi soartă. Democratic, cetăţenii acceptă tot felul de limitări ale libertăţii individuale şi colective în schimbul unei siguranţe sporite. Până unde putem merge, mă întreb, şi vă întreb şi pe dumneavoastră”, a arătat Tăriceanu.

    Călin Popescu Tăriceanu a mai declarat în cadrul simpozionului că, din 1989 şi până azi, teritoriile libertăţii şi ale democraţiei s-au extins în mai mare măsură decât vreodată până acum în istoria umanităţii.

    Potrivit lui Tăriceanu, ”chiar în România, unde Partidul Liberal avea o istorie de 140 de ani, o mişcare bruscă şi greu explicabilă l-a precipitat în zona dreptei populare şi nu odată populiste, alături de dl. Orban”.

    ”Este oare bine, este oare prudent să renunţăm dintr-odată la curentul politic care a reprezentat în Europa cea mai sigură barieră în calea fascismului? Poate ne ajutaţi să răspundem la această întrebare”, a mai spus el.