BusinessMagazin

Tag: branduri romanesti

  • Promovarea brandurilor româneşti la export ar putea genera întoarcerea în ţară a unui profit multiplicat de sute de ori

    ♦ Companiile au nevoie de sprijinul statului pentru a se extinde peste graniţe.

    Dezvoltarea brandurilor ro­mâ­neşti atât pe plan local, cât şi pe pieţele externe se traduce în final printr-un nivel de creştere mai ridicat pentru economie şi printr-un nivel de trai mai bun pentru consumatorii autohtoni. Aceasta este una dintre concluziile des­prin­se în urma videoconferinţei ZF Branduri ro­mâneşti – Valenţele pozitive ale lui „made in RO“, organizată marţi de Ziarul Financiar.

    „Este important să avem bran­duri şi pro­duse care să iasă în afara ţării, care să adu­că bună­sta­re Ro­mâniei. Promovarea brandu­rilor ro­mâneşti la export ar putea genera întoar­cerea în ţară a unui profit multiplicat de sute de ori“, a spus în cadrul eveni­mentului Eliodor Apostolescu, direc­tor general şi acţionar al Phoenix Y, producătorul pu­fuleţilor Gusto, unul dintre cei mai mari jucă­tori de pe piaţa de profil. Com­pa­nia e pre­zen­tă pe pa­tru con­tinente, în peste 35 de ţări, dar pentru a ajunge aici a fost nevoie de mulţi ani şi multe in­vestiţii. „Am in­vestit 12 ani până au început să apară primele rezultate.“

    Din perspectiva Rucsan­drei Hurezea­nu, proprietarul pro­ducă­to­rului de der­mato­cosmetice Ivatherm, cea mai im­por­tantă piaţă pentru fie­care brand este piaţa lo­cală. Aici se învaţă primele lec­ţii pe care orice business trebuie să şi le în­su­şească pentru a se dezvolta într-un mod să­nă­tos şi pentru a se putea extinde apoi în afara ţării.

    „Prezenţa pe piaţa locală reprezintă un proces de învăţare prin care orice brand tre­buie să treacă. Trebuie să vă concentraţi aten­ţia şi să cuceriţi piaţa locală şi apoi va fi uşor de replicat modelul şi în alte ţări“, con­sideră Rucsandra Hurezeanu.

    Brandul Ivatherm e prezent pe aproa­pe 20 de pieţe din toată lumea, din Orientul Mijlociu până în Asia.

    Principala provocare pe pieţele străine sunt banii necesari investi­ţii­lor, consideră Mircea Turdean, CEO al Farmec Cluj, cea mai mare com­panie din producţia locală de cosmetice.

    „Noi avem parteneri la export în 50 de ţări, dar nu sunt nume de notorietate mare. Am avea nevoie de zeci de milioane de euro ca să investim în aceste ţări. Dacă nu in­vestim în marketing în fiecare piaţă în par­te, e o mare problemă. Ţinând cont de bu­ge­tele noastre, investiţia noastră e graduală.“

    Potrivit lui Ionuţ Ilie, general manager Ice Cream în cadrul Unilever South Cen­tral Europe, companiile îşi construiesc sin­gure un drum local sau internaţional, cu mul­te sacrificii şi mulţi bani, dar dacă pro­dusul pus pe piaţă este unul corect, atunci oamenii îl vor cumpăra.

    Românii au început să perceapă produ­sele realizate local ca fiind mai calitative, mai gustoase decât orice altele care vin din import, potrivit celor mai recente studii.

    „Brandurile ro­mâneşti stau fără nicio problemă la acelaşi nivel cu cele inter­na­ţio­nale“, ex­plică Tiberiu Dăneţiu, di­rec­tor mar­ke­ting, Auchan Retail Româ­nia, unul din­tre cei mai importanţi ju­cători din co­mer­ţul local. Totuşi, pe pieţele externe „made in RO“ nu are ace­leaşi valenţe pozitive.

    „Din păcate «Made in Ro­ma­nia» nu este un brand ca ata­re, cum e când spui «Made in Germany». În acest caz, «Made in Ger­many» ridică nivelul brandului. Ro­mâ­nia încă nu este acolo. Dar sunt foarte multe com­panii româneşti şi industrii care au re­uşit să impună un brand“, adaugă Ionuţ Ilie.

    Pentru asta ar fi nevoie de un ajutor din par­tea statului şi de existenţa unor consuli pe probleme economice şi comerciale.

    Aceste funcţii au fost desfiinţate, potrivit lui Mircea Turdean, care propune ca aceşti an­ga­jaţi ai statului să fie plătiţi precum oa­me­nii de vânzări din companii, pe comision, ei fiind vitali în promovarea brandurilor ro­mâneşti peste hotare.

    „Ar fi foarte util dacă am avea echipe de consilieri economici pentru promovarea bran­durilor pe plan internaţional. E drept, baza nu trebuie s-o aşteptăm de la alţii, ci trebuie să vină de la noi. Trebuie să ne facem businessul. Nimeni nu ştie mai bine ca noi cum se vând produsele, cum ne putem adresa pieţelor externe“, conchide Eliodor Apostolescu.

  • Renaşterea unuia dintre cele mai puternice branduri româneşti. Retailerul Leonardo, răpus de criza financiară de acum un deceniu, e din nou pe piaţă cu acelaşi brand şi site şi are deja 50 de magazine

    Retailerul de încălţăminte Leonardo, unul dintre cele mai puternice branduri româneşti în urmă cu mai bine de un deceniu, este din nou prezent pe piaţă cu acelaşi brand şi cu acelaşi website.

    ♦ Compania a fost lansată pe piaţă iniţial în 1994 de către familia Panea ♦ În perioada de boom Leonardo ajunsese la peste 200 de magazine în România şi în ţările vecine şi la afaceri de circa 130 de milioane de euro ♦ În 2013 retailerul a intrat în faliment şi brandul a fost preluat de altcineva ♦ Acum, firma care operează reţeaua de magazine Leonardo e din nou controlată de familia Panea.

    Retailerul de încălţăminte Leonardo, unul dintre cele mai puternice branduri româneşti în urmă cu mai bine de un deceniu, este din nou prezent pe piaţă cu acelaşi brand şi cu acelaşi website.

    „Leonardo este un brand 100% românesc, lansat pe piaţa de încălţăminte în anul 1994, în prezent cu un număr de 50 de magazine în toată ţara. Firma este în continuă extindere astfel încât în fiecare din oraşele importante ale României să fie cel puţin un magazin Leonardo“, spun reprezentanţii companiei pe site-ul propriu.

    Brandul are unităţi proprii în oraşe mari şi medii precum Oradea, Fălticeni, Oneşti, Ploieşti, Constanţa sau Bucureşti, conform aceleiaşi surse, unde figurează însă doar câteva unităţi. Totuşi, sunt unele magazine existente, precum cel din Ploieşti, care nu apar pe site-ul companiei. Unele spaţii de vânzare sunt în zone stradale, altele în centre comerciale, aceasta fiind politica retailerului încă de la început.

    Lanţul de magazine Leonardo, fondat în 1994 de antreprenorul român Florin Panea, a fost liderul pieţei de profil încă de la înfiinţare până în 2013, când locul său a fost luat de germanii de la Deichmann (care sunt în continuare liderul pieţei). În perioada de boom Leonardo ajunsese la peste 200 de magazine în România şi în ţările vecine şi la afaceri de peste 130 de milioane de euro.

    Odată cu venirea crizei şi cu intrarea pe piaţa locală a retailerilor străini în frunte cu Deichmann, businessul Leonardo a început să piardă teren. Astfel, în a doua parte a anului 2009 Leonardo a intrat în insolvenţă cu datorii totale de 100 de milioane de euro, iar apoi compania a intrat într-un proces de reorganizare ce urma să dureze trei ani. După circa patru ani şi jumătate însă, compania a intrat în faliment. Brandul a fost preluat şi reînviat în 2016 de o altă companie, în spatele căreia se aflau alţi acţionari, dar despre care se spunea la momentul acela că era controlată indirect tot de familia Panea. Este vorba de Leonardo Shoes Market, care nu mai are rezultate financiare din 2017.

    Acum, brandul apare operat de Panda Încălţăminte şi Accesorii, o companie deţinută de Maria Panea (98%) şi Ştefan Panea (2%). Firma, fondată în 2003, are afaceri zero în ultimii patru ani pentru care există date publice, respectiv 2016-2019.

    Site-ul retailerului Leonardo apare deţinut de Euroteam Transexpres, fosta Leonardo Calzature & Pelleterie. Aceasta figurează ca fiind deţinută de Maricel Relu Păun (95%) şi de Leonardo Trading (5%). Florin Panea e administrator. Această firmă apare înmatriculată în 2019, dar nu are date financiare pe acest an.

    Relansarea brandului Leonardo, în plină pandemie, are loc pe o piaţă puternic concurenţială, cu vânzări estimate la 1 mld. euro anual.

    Spre deosebire de piaţa de îmbră­căminte unde domină mărcile interna­ţionale, aici lupta se dă între nume străine şi locale. Liderul este grupul german Deichmann, urmat de polonezii de la CCC, ambele companii care mizează pe preţuri mici şi volume mari de vânzări. Pe poziţiile următoare sunt companii româneşti precum Otter, Benvenuti, Musette, Anna Cori sau Il Passo, toate poziţionate pe segmentul preţurilor medii şi unele chiar peste medie.

    Retailul de încălţăminte a fost puternic afectat de pandemie mai ales că magazinele fizice au fost închise câteva luni în lockdown. Totodată, oamenii au stat mai mult în casă, aşa că nu au investit în încălţăminte.

    Leonardo activa înaninte de faliment pe segmentul preţurilor mici anterior, un segment care de regulă poate câştiga teren în perioadele dificile, în care oamenii se uită mai atent la bani şi cheltuieli. Poziţionarea este similară şi acum.

  • Schimbarea la faţă a comerţului alimentar. Fie nu au avut priză la public, fie au fost preluate: ce branduri româneşti şi străine nu au rezistat în România

    ♦ Comerţul alimentar este o piaţă de peste 20 de miliarde de euro, dominată clar de zece giganţi străini care au în România unu sau mai multe branduri fiecare ♦ În „umbra“ lor  se dezvoltă o serie de companii româneşti precum Annabella, Elan-Trio, Paco sau Diana şi alte zeci de mii de chioşcuri independente sau parte a unor reţele restrânse.

    Ultimele două decenii, mar­ca­te de criza financiară ce a de­butat în 2009 pe de-o parte şi de dezvoltarea accelerată a reţelelor străine pe de alta, au dus la o schimbare semnificativă a comerţului cu dominantă alimentară. Astfel, în această perioadă în care piaţa s-a concentrat semnificativ la vârf, câteva zeci de branduri importante au dispărut, fie pentru că nu au avut priză la public, fie pentru că au fost preluate de concurenţă şi astfel magazinele au fost rebranduite. Ziarul Financiar a identificat 20 de mărci – zece româneşti şi zece deţinute de giganţi străini – peste care „s-a aşternut praful”.

    Unul dintre cele mai recente exemple este cel al brandului local Zanfir, brand ce stătea pe o reţea de zece magazine. Lanţul de super­marketuri Mega Image a preluat de la familia de antreprenori Zanfir reţeaua cu acelaşi nume din Vrancea, unul dintre cei mai mari retaileri independenţi. Între timp, magazinele au fost deja rebranduite în Mega Image. Acesta este doar cel mai recent exemplu de acest tip, exemplele fiind multiple. Jucători moderni precum Profi, Mega Image şi Carrefour au preluat de-a lungul timpului reţele locale pe care le-au integrat sub umbrela proprie, consolidându-şi astfel poziţia pe piaţă şi acoperind zonele bune pe care retailerii români le ocupau de mai multă vreme. Spre exemplu, Profi, retailer cu circa 1.200 de magazine, controlat de fondul de investiţii Mid Europa Partners, a cumpărat pe finalul lui 2019 reţeaua de aproape 20 de magazine Maya amplasate în judeţele Dâmboviţa şi Prahova.

    În 2010, când se afla în portofoliul fostului acţio­nar, fondul de investiţii Enterprise Investors, Profi a mai preluat trei spaţii operate anterior de retailerii Ethos şi Fidelio în Târgovişte, Roman şi Paşcani. Acestea au fost primele investiţii finalizate de companie după ce a fost cumpărată de Enterprise In­vestors. Mai mult, încă din 2007, când Profi nu fusese preluat de fondul polonez de investiţii, retailerul a cumpărat reţeaua Al­bi­nuţa pentru 7,5 mil. euro de la compania litua­ni­ană Maxima LT. Cele nouă magazine Al­bi­nu­ţa au fost redenumite Profi circa un an mai târziu, investiţiile în rebranding fiind esti­mate la 1-2 mil. euro. De altfel, toate aceste bran­duri au dispărut de pe piaţă, la fel ca Zanfir sau Angst, ambele preluate de Mega Image.

    Un alt motiv pentru care aceste mărci dispar este din cauza problemelor financiare apărute fie pe fondul crizei, fie pe fondul concurenţei puternice din partea străinilor care au forţă financiară în spate, forţă dată de un grup puternic.

    Astfel, nume precum PIC, Univers’all, mic.ro sau Minimax sunt astăzi doar o amintire, aceste afaceri fiind închise după proceduri “dureroase” de insolvenţă sau faliment.

    De altfel, astăzi nicio reţea locală de comerţ alimentar nu îşi face loc între cei mai mari zece, distanţa care desparte cele „două lumi” fiind uriaşă. Forţa financiară a acestor companii le-a făcut să câştige 60% din toată piaţa, restul fiind împărţit între 70.000 de mici chioşcari. Reţelele străine au doar 3.000 de magazine operate pe formate precum hipermarket, supermarket, proximitate modernă, cash&carry sau discount.

    Astfel, cele mai puternice mărci româneşti din comerţul alimentar sunt astăzi Annabella, Elan-Trio, Succes Nic Com, Paco sau Diana. Cele mai multe dintre ele sunt nume regionale, antreprenorii din spatele lor alegând să îşi concentreze atenţia pe anumite zone ale ţării.

    La polul opus, nume precum Lidl, Carrefour sau Kaufland nu mai au nevoie de nicio prezentare indiferent în ce colţ de România te afli, sute de magazine împânzind toată ţara.

    Tocmai de aceea, Anabella are afaceri de circa 300 mil. lei, iar Cora, cel mai mic retailer modern, are un business de cinci ori mai mare cu doar 11 hipermarketuri.

    Dintre cele zece reţele de comerţ modern din România, doar două au păstrat mărcile locale. Este vorba de Mega Image şi Profi. În cazul acestuia din urmă însă este vorba de o afacere controlată de-a lungul anilor de fonduri de investiţii, nu de un jucător strategic. Acesta e motivul pentru care a fost păstrat acest nume, pentru că nu exista un altul. La Mega Image însă, a fost alegerea grupului olandezo-belgian Ahold-Delhaize. Compania are de altfel aceeaşi politică peste tot, şi în ţările din regiune precum Serbia sau Grecia unde se merge chiar cu două mărci locale. Grupul are de altfel şi în România două branduri, al doilea – Shop&Go – este internaţional.

    Spre deosebire de domeniul FMCG, unde numărul de mărci româneşti este în continuare mare, unele având poziţii chiar de top în piaţa în care activează, în retail situaţia e diferită.

    Mai exact, atunci când francezii de la Carrefour au preluat magazinele Artima,în 2007,  brandul a dispărut rapid, fiind înlocuit cu Carrefour Market. De regulă, reţelele internaţionale şi-au pus numele pe toate unităţile preluate, indiferent ce brand aveau înainte şi cât de puternic era.

    Nu doar mărcile româneşti au fost date uitării însă, hipermarketurile Real, supermarketurile Interex şi gMarket sunt doar o amintire. Mai recent, sigla Billa a „căzut”  de pe magazine pentru a-i lua locul Carrefour. La fel ca în cazul mărcilor româneşti, şi cele străine au fost “răpuse” de una din două cauze: o tranzacţie sau lipsa de priză la public. Spre exemplu, AB Cool Food era o marcă lansată de Mega Image pentru a fi pusă pe un magazin de produse congelate. A fost un test care însă nu a durat prea multă vreme. Tot Mega Image a renunţat şi la formatul de discount Red Market pentru a-şi concentra atenţia pe brandul care funcţiona mai bine. Afacerea din România Plus Discount a fost preluată de Lidl, iar magazinele XXL Mega Discount – un format mai mare al nemţilor de la Rewe – au fost remodelate pentru a include o unitate Penny Market. Doar acesta din urmă este brandul păstrat de nemţi în România.

    Specialiştii şi consultanţii spun că schimbările nu se vor opri aici, în continuare vor avea loc tranzacţii – între jucătorii străini sau între aceştia şi companii româneşti – astfel că piaţa se va concentra şi mai tare după modelul din Occident. E posibil să vină şi nume noi în România, cum e cazul Aldi sau Jeronimo Martins (care deţine formatul polonez) Biedronka, aceştia din urmă anunţându-şi intenţia. Deci loc de schimbare încă există.

  • Nume vechi, proprietari noi. Ce giganţi străini şi-au adus mărcile proprii, dar le-au păstrat şi pe cele româneşti

    O serie de afaceri româneşti de top, care au construit branduri bine-cunos­cute, au fost cumpărate în ultimele decenii de giganţi străini care au ales să păstreze şi mărcile locale, deşi şi-au completat portofoliul şi cu nume străine.

    Astfel, fabrica Arctic din Găeşti produce frigidere ce ajung pe câteva zeci de pieţe la nivel mondial, din Africa de Sud în Turcia şi din Franţa în Marea Britanie. Tot ce iese pe poarta fabricii şi ajunge peste graniţe este sub marca Beko, brand internaţional al grupului turc. Pe piaţa din România se vinde atât acest brand, cât şi Arctic, un nume cu zeci de ani de istorie.

    Arctic, cel mai mare producător de electrocasnice de pe piaţa locală, a fost înfiinţat în urmă cu 44 de ani, iar în 1972 deja realiza primele exporturi în Hexagon. Ulterior, până în 1990 compania îşi concentrează atenţia pe piaţa locală. Producătorul este privatizat în 1997, iar cinci ani mai târziu grupul turc Arcelik intră în acţionariat.

    Odată cu achiziţia companiei din Găeşti de către turci, brandul Arctic ajunge şi pe maşinile de spălat, aragazurile şi hotele produse în celelalte fabrici ale grupului. La Găeşti, Arctic continuă să producă doar frigidere şi conge­latoare, toate celelalte electrocasnice sub această marcă fiind realizate în celelalte fabrici ale grupului şi aduse apoi în România. Anul trecut turcii au deschis în România şi propria fabrică de maşini de spălat care, din nou, va realiza produse atât pentru piaţa locală, cât şi pentru export.

    Similar, fabrica din Ploieşti a gigantului anglo-olandez Unilever realizează atât detergentul Dero, cât şi Omo, conform celor mai recente date ale ZF. Prima este o marcă locală, destinată doar consumatorilor români, pe când cea de-a doua este internaţională şi ajunge atât pe rafturile magazinelor locale, cât şi peste graniţă. Dero a luat naştere în 1966 pe platforma fabricii de detergenţi din Ploieşti şi de 54 de ani spală „româneşte“ rufele din aproape toată ţara. Când anglo-olandezii de la Unilever au venit în România, în 1995, ei au preluat şi fabrica şi brandul Dero, doar că şi-au extins portofoliul şi cu numele proprii de afară precum Omo. Dero este astfel singurul brand românesc de pe segmentul de detergent şi este lider în volum, conform celor mai recente date, fiind în top vânzări şi în valoare. El se bate cu mărci internaţionale precum Ariel, Tide (ambele din portofoliul P&G), Persil (Henkel) sau Omo (Unilever).

    După modelul Unilever şi Arcelik, şi grupul olandez Heineken din industria berii are un portofoliu mixt de branduri. Spre deosebire de celelalte companii însă, a păstrat multe din mărcile locale, de la Ciuc şi Silva la Bucegi şi Neumarkt, acoperind astfel toate segmentele de piaţă. Printre mărcile străine se numără Heineken, Birra Moretti, Amstel şi Affligem.

    Spre deosebire de celelalte două exemple, Heineken realizează local doar mărci locale şi brandul fanion, pe care le vinde apoi doar în România, nu la export.

    Acesta este modelul de business în industria berii, unde de regulă jucătorii au producţie locală.

    Spre exemplu, şi ceilalţi mari – Asahi Breweries şi Bergenbier – au fabrici în România. Există însă şi o serie de mărci aduse din import, acestea fiind de regulă însă mărci de nişă sau top realizate doar într-un anumit stat.

    Singurul exemplu care vine să contrazică această strategie – ca o marcă românească să fie folosită doar local – este cel al Dacia, un nume care a făcut înconjurul lumii.

    Mai mult, maşinile ce poartă acest nume nu mai sunt produse doar la Mioveni, ci şi la Tanger în Maroc. Totodată, fabrica locală nu produce decât Dacia, nu şi alte mărci ale grupului Renault, mărci aduse prin importuri.

    La polul opus, există companii străine care au preluat fabrici locale, dar care au renunţat la mărcile româneşti. Unul dintre cele mai concludente exemple este cel al Colgate-Palmolive, care a „îngropat“ pasta de dinţi Cristal şi crema Norvea, înainte de a renunţa şi la producţia locală. Un alt exemplu similar este cel al farmaciilor Sensiblu şi Punkt, care au devenit treptat Dr. Max, acest rebranding având loc în 2020. Brandul local Punkt a dispărut, pe când Sensiblu mai stă încă pe o parte dintre farmacii. Dr. Max este marca pe care fondul de investiţii Penta Investment o foloseşte pe mai multe pieţe din regiune. Şi gigantul francez Lactalis a renunţat la marca locală La Dorna pe segmentul de telemea, alegând numele internaţional President în loc.

  • Ultimii mohicani: ce branduri româneşti se bat cu giganţii străini în retailul alimentar

    Comerţul este cea mai importantă „industrie“a României, atât ca cifră de afaceri, cât şi ca număr de salariaţi. Acest sector include toate tipurile de magazine, de la cele alimentare la modă, farmacii, unităţi de mobilă, bricolaj sau electro-IT.

    Cel mai important segment ca venituri este cel alimentar, estimat la peste 20 mld. euro. Aceste magazine vând ciocolata Rom, detergentul Dero, apa minerală Borsec sau laptele Zuzu, toate mărci româneşti – indiferent că sunt deţinute astăzi de antreprenori sau de companii străine.

    Magazinele însă poartă mărci precum Kaufland, Carrefour şi Lidl, nume internaţionale care au răsunet nu doar local, ci şi internaţional. Spre deosebire de domeniul FMCG, unde numărul de mărci româneşti este în continuare mare, unele având poziţii chiar de top în piaţa în care activează, în retail situaţia e diferită.

    Mai exact, atunci când francezii de la Carrefour au preluat magazinele Artima, brandul a dispărut rapid, fiind înlocuit cu Carrefour Market. La fel, magazinele Zanfir au devenit după preluare Mega Image. Aceasta din urmă este printre cele mai mari tranzacţii recente din domeniu, Zanfir fiind unul dintre „ultimii mohicani“ din comerţul alimentar.

    De regulă, reţelele internaţionale şi-au pus numele pe toate unităţile preluate, indiferent ce brand aveau înainte şi cât de puternic era. Dintre mărcile româneşti din retail au dispărut multe altele, precum PIC, Albinuţa, Minimax, Angst, Ethos sau Univers’all, răpuse de criză sau de concurenţa străinilor. De altfel, astăzi nicio reţea locală de comerţ alimentar nu îşi face loc între cei mai mari zece, distanţa care desparte cele „două lumi“ fiind uriaşă. Forţa financiară a acestor companii le-a făcut să câştige 60% din toată piaţa, restul fiind împărţit între 70.000 de mici chioşcari.

    Astfel, cele mai puternice mărci româneşti din domeniu sunt astăzi Annabella, Elan-Trio, Succes Nic Com, Paco şi Diana. Cele mai multe dintre ele sunt nume regionale, antreprenorii din spatele lor alegând să îşi concentreze atenţia pe anumite zone ale ţării.

    La polul opus, nume precum Lidl, Carrefour sau Kaufland nu mai au nevoie de nicio prezentare indiferent în ce colţ al României te afli, sute de magazine împânzind toată ţara. Tocmai de aceea, Anabella are afaceri de circa 300 mil. lei, iar Cora, cel mai mic retailer modern, are un business de cinci ori mai mare cu doar 11 hipermarketuri.

    Dintre cele zece reţele de comerţ modern din România, doar două au păstrat mărcile locale. Este vorba de Mega Image şi Profi.

    În cazul acestuia din urmă însă este vorba de o afacere controlată de-a lungul anilor de fonduri de investiţii, nu de un jucător strategic. Acesta e motivul pentru care a fost păstrat acest nume, pentru că nu exista un altul.

    La Mega Image însă a fost alegerea grupului olandezo-belgian Ahold-Delhaize. Compania are de altfel aceeaşi politică peste tot, şi în ţările din regiune precum Serbia şi Grecia unde se merge chiar cu două mărci locale. Grupul are de altfel şi în România două branduri. Al doilea, „Shop&Go“, este internaţional.