Am fost dus intr-un apartament al casei de inspectie si asezat cu sacul (de voiaj) intr-o parte a camerei care era zabrelita; aici sacul a fost deschis de un om de care ceilalti nu se apropiau niciodata; pachetele au fost intepate cu un ac mare in douazeci de locuri; dupa care au fost puse intr-un butoi sub care erau taciuni aprinsi peste care era presarata pucioasa. Aceasta scena savuroasa – relatata de locotenentul englez de dragoni James Edward Alexander, care in 1826 se intorcea acasa din Orient prin tarile romane, fiind nevoit sa suporte corvoada carantinei de la Turnu Rosu dintre Muntenia si Transilvania – reflecta dispretul unui reprezentant al Europei liberale a secolului XIX fata de obiceiul barbar si autoritar al carantinelor. Carantinele au devenit un peisaj obisnuit in prima jumatate a secolului XIX, fiind modalitatea extrema prin care statele romane si cele din jur incercau sa se apere de marile epidemii venite dinspre Orient, ca acelea de ciuma si holera.
Dupa ce au fost afumate o jumatate de ora, au fost distribuite curierului care pleca in dimineata urmatoare. (…) Cand intram sau ieseam, toate usile erau trantite de perete in fata mea si toata lumea fugea cand treceam: hartiile erau primite de la mine sau mi se inmanau cu o pereche de clesti sau penseta. Am inceput sa cred ca sunt intr-adevar molipsit. Ziua urmatoare am fost obligati sa deschidem (bagajele) si sa ne atarnam toate hainele sub supravegherea unui medic; in fiecare zi ni se permitea sa ne plimbam o jumatate de ora de sus in jos pe malurile raului, sub paza unei santinele. Am fost inchisi numai sapte zile; intr-a sasea noi si hainele noastre am fost afumati cu acid sulfuric.
Carantina a fost aplicata pentru prima data in secolul XIV, in Venetia. Regulamentele elaborate la acea vreme prevedeau ca persoanele provenite de pe un vas venit dintr-o zona atinsa de vreo epidemie sa fie tinute sub supraveghere, la inceput 30 de zile (trentina), ulterior 40 (quarantina). Alegerea perioadei s-a facut sub inspiratie biblica – 40 de zile fiind perioada petrecuta in izolare in desert de Iisus si Moise.
Modelul venetian a fost preluat in secolele urmatoare de majoritatea statelor europene. Interesant este (dupa cum observa Peter Baldwin in Contagion & the State in Europe, 1830-1930, Cambridge, 1999) ca, in prima jumatate a secolului XIX, carantina a fost preferata ca solutie de lupta impotriva epidemiilor in special de statele absolutiste, Rusia, Austria, Prusia. Motivul este usor de inteles: autoritatile foloseau carantina ca pretext pentru a controla identitatea si documentele persoanelor care strabateau zona, intr-o perioada in care 1789 crease o teama teribila de revolutie, de subversiune, de destabilizatori si spioni etc. Carantina a fost institutionalizata in tarile romane sub protectorat rusesc prin Regulamentele Organice, care luau problema atat de in serios incat prevedeau posibilitatea pedepsei cu moartea pentru slujbasii carantinesti care nu-si faceau pe deplin datoria. In Albina romaneasca, stirile despre carantina de la Galati erau pe locul doi ca importanta dupa cele legate de activitatea domnului. Autoritarul domn Mihail Sturdza a folosit din plin carantina, la randu-i, ca mijloc de control politic.
Daca in statele absolutiste prevala o conceptie contagionista asupra cauzelor si transmiterii bolilor, in statele liberale precum Franta sau Marea Britanie era imbratisata o viziune miasmatica sau sanitarista. Adeptii acestei din urma teorii spuneau ca boala nu se transmite de la om la om, ci se dezvolta in fiecare loc in parte din cauza unor mutatii atmosferice, climatice si chiar astronomice, fiind totodata favorizata de conditii improprii de igiena. Solutia, spuneau miasmaticii, nu este carantina, ci asigurarea unor conditii mai bune de trai si igiena. In a doua jumatate a secolului XIX, pentru o buna perioada, conceptia contagionista a cazut in desuetudine, mai ales ca aducea, prin carantina, atingeri serioase libertatii de circulatie si comertului liber.
Totusi, o data cu descoperirile medicale importante de la sfarsitul secolului privind potentialul contagios al unor boli, statele europene au trebuit sa admita ca viziunea miasmatica este utopica. Carantina a revenit ca solutie si, in paranteza fie spus, in secolul XX a oferit din pacate model pentru forme autoritare de biopolitica rasista folosite de regimurile fasciste.
Cuceririle medicinei din ultimele decenii au facut uitate marile epidemii care ingrozeau lumea in secolele anterioare, instaurand, cum spunea Susan Sontag in admirabile sa carte Boala ca metafora, o ideologie a optimismului care declama ca orice boala isi gaseste, pana la urma, leacul si ca epidemiile nu mai sunt pentru lumea de azi o problema sociala, economica sau politica. Iata insa ca de cativa ani, intai epidemia de SARS si apoi amenintarea gripei aviare au subminat triumfalismul medical. Si vedem ca o solutie atat de contestata si detestata precum carantina este ultima stavila impotriva unei pandemii. Modernizarea statului roman a fost privita de istorici, pana acum, preponderent din unghiul centralizarii, al birocratizarii, al uniformizarii managementului fiscal, al alfabetizarii, al dezvoltarii economice, al genezei ideologilor si politicii moderne etc.
Politicile medicale sunt un indicator de prima importanta al modernitatii statului. Din acest motiv, autoritatile romane se straduiesc sa se comporte exemplar in fata gripei aviare. Carantina si celelalte masuri preventive sunt un test de performanta si modernitate pe care Romania il da in fata Uniunii Europene, de fapt in fata Occidentului. Astfel se va stabili daca statul roman este gata sa devina european sau daca face parte inca, alaturi de Turcia, Republica Moldova si Bulgaria, din acel Orient-sursa a bolilor care a inspaimantat vreme de secole Vestul.