Tag: AVOCATII MILIARDELOR DE STAT

Clasamentele sunt dificil de facut si usor de contestat in sofisticata si orgolioasa lume a avocaturii de business, care numara in Romania, dupa unele estimari, circa 600 de avocati. Dar cine conduce topul? Ion Nestor, partner senior la NNDKP, e gata sa „dezamageasca generatii intregi de reporteri“ atunci cand spune ca in avocatura nu exista asa ceva.

„N-o sa scoateti de la mine o asemenea informatie pentru ca eu personal nu cred ca exista «cel mai bun avocat» ori «cea mai buna casa de avocatura».“ „Exista“, spune el in continuare, „grupuri“ care tind spre excelenta sau chiar o ating, dar doar in domenii bine delimitate. Si ar mai exista, crede Ion Nestor, „persoane mai cunoscute“ in lumea avocaturii de afaceri, a caror notorietate creste din felurite motive: fie au avut o expunere mai mare, fie au lucrat la proiecte de anvergura, fie, pur si simplu, „au avut noroc in viata“.

Asadar, orice clasament general ar fi condamnat sa fie considerat schematic sau chiar nedrept. Probabil de aceea si cand se vorbeste despre elita avocaturii britanice „cel mai“ sau „cea mai“ sunt sintagme evitate – „Magic Circle“ e expresia folosita cand se fac referiri la primele cinci mari case de avocatura internationale cu sediul in Londra.

Anumite criterii exista totusi. Iar ele pot da cateva variante de clasament care, suprapuse, pot oferi o buna imagine despre avocatura de top din Romania la un moment anume. Dupa unul dintre criterii, cel al cifrei de afaceri, topul e condus, la sfarsitul lui 2005, de casa Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP), cu circa 7 milioane de euro. Urmeaza Bostina si Asociatii (6,4 milioane de euro) si Linklaters (6 milioane de euro), potrivit primului clasament al caselor de avocatura realizat la sfarsitul lui februa-rie de Ziarul Financiar.

Dupa un alt criteriu, cel al numarului de avocati, in clasament conduce casa Musat si Asociatii, cu 68 de avocati, urmata de NNDKP si Bostina si Asociatii (cu cate 60 de avocati), respectiv Linklaters si Tuca si Asociatii, cu cate 34 de avocati.

Si ar mai exista un criteriu: cel al anvergurii afacerilor in care casele de avocatura au acordat consultanta juridica, in care pe locul intai s-ar situa tot NNDKP.

Cele mai mari afaceri din Romania sunt, toate, privatizari: RomTelecom (1998), Petrom (2004) si BCR (2005) – o vanzare care a batut, ca suma, toate recordurile romanesti si est-europene in materie de privatizari bancare. In doua dintre cele trei privatizari (RomTelecom si BCR) casa NNDKP a consiliat statul, iar in cea de-a treia, vanzarea Petrom,

s-a situat de partea cumparatorului, compania austriaca OMV. Valoarea cumulata a tranzactiilor din cele trei vanzari de companii se apropie de 6 miliarde de euro.

ROMTELECOM, „UN MARE SUCCES“. Valoarea tranzactiei nu pare sa fie, surprinzator, si criteriul dupa care se alcatuieste ierarhia personala a avocatului Ion Nestor. Asta nu inseamna insa ca in decembrie nu

l-a urmarit cu satisfactie, fara indoiala, pe ministrul de finante Sebastian Vladescu, atunci cand acesta anunta in fata multimii incordate ca „BCR merge la… Erste Bank!“ pentru un pret record, de 3,75 miliarde de euro.

Incercand sa faca o evaluare retrospectiva, Nestor vorbeste cu o neobisnuita emotie despre privatizarea RomTelecom, in 1998 – de care, spune el, se simte „cel mai atasat“, desi, din ratiuni pe care nu doreste sa le mai aminteasca, spune ca dosarul RomTelecom „a fost comentat peiorativ“.

Ion Nestor crede ca e o nedreptate, pentru ca cine analizeaza acum felul in care a fost facuta vanzarea companiei si pretul obtinut face asta raportandu-se „la valori absolute“ si scotand privatizarea din contextul in care ea a fost facuta.

Nestor gaseste, si acum, ca RomTelecom e „un mare succes“ din doua motive: in primul rand pentru ca a existat un singur cumparator, compania greaca OTE (si nu mai multi, „ca la BCR sau ca la Distrigazuri“) si in al doilea rand pentru ca banii au intrat in conturile statului cand economia mondiala era in criza, dupa prabusirea pietelor asiatice, si cand agentiile de rating „dadusera Romania ca fiind in faliment“.

Cu acei bani, spune Ion Nestor, a fost achitat varful de sarcina al datoriei externe – si daca privatizarea RomTelecom n-ar fi fost facuta atunci, „soarta Romaniei ar fi fost alta“, crede el. „Nu stiu daca era mai buna sau mai rea, dar era alta.“

De aceea, probabil, Ion Nestor isi aminteste si acum despre ziua in care banii urmau sa intre in conturi: „Stateam pe holurile FPS, conectati la (n.r. – in legatura directa cu) Bancorex, si asteptam“. Banii au venit, iar acesta a fost un moment de satisfactie „maxima“, spune el. „De asta mi-a fost draga privatizarea asta.“

DE CEALALTA PARTE A MESEI DE NEGOCIERE. De Petrom, cea de-a doua tranzactie, ca anvergura, atat pentru statul roman cat si pentru NNDKP, Ion Nestor e in mod previzibil cel mai putin atasat – de privatizare, in care NNDKP s-a situat de partea cumparatorului, compania austriaca OMV,  s-a ocupat celalalt „Nestor“ din numele casei de avocatura. Manuela Nestor, managing partner, e sotia lui Ion Nestor – cei doi se cunosc din facultate, au lucrat impreuna ca jurist-consulti la aceeasi intreprindere de comert exterior, Romconsult, si mai apoi, in februarie ‘90, au inceput o cariera „care nu avea inca, in acel moment, nici un sens – acela de consultant juridic de afaceri“.

Drumul de la primul birou al firmei, plasat in bucataria fa-miliei din Drumul Taberei pana la intocmirea contractului de vanzare a SNP Petrom – cea mai mare privatizare din Romania la acea data, cu o valoare a tranzactiei de peste 1,5 miliarde de euro – are toate ingredientele unei „success story“ de manual de afaceri. Dar lucrurile puteau sta si altfel. Spre deosebire de dosarele RomTelecom si, ulterior, BCR – in care NNDKP nu putea pierde tranzactiile, pentru ca reprezenta statul – in cazul Petrom, cea mai mare companie din tara, casa de avocatura a consiliat unul dintre potentialii cumparatori.

In 2003, cand doar trei companii isi anuntasera interesul pentru Petrom, Manuela Nestor spunea, intr-o declaratie de presa, ca firma austriaca OMV „este unul dintre participantii cu sanse mari in privatizarea Petrom“. Pe langa OMV in cursa mai intrasera, in acel moment, americanii de la Occidental si rusii de la Gazprom, iar declaratia Manuelei Nestor a fost considerata atunci fie diplomatica – era vorba, la urma urmei, de clientul pe care-l reprezenta – fie pur si simplu curajoasa, daca luam in considerare ca OMV nu ajunsese inca in pole position. In septembrie 2003, fusesera depuse nu mai putin de 15 scrisori de intentie; 11 dintre candidati s-au calificat, iar in aprilie 2004 doar trei – MOL (Ungaria), Occidental (SUA) si OMV (Austria) – au depus ofertele angajante. Contractul a fost semnat la 23 iulie 2004, castigator fiind desemnat OMV si, drept consultant, NNDKP.

UN DOSAR EPUIZANT. Cu BCR – care, cu cele 3,75 miliarde de euro, e cea mai mare tranzactie atat din palmaresul NNDKP, cat si din cel al statului roman – a fost cel mai greu. „La un moment dat aveam senzatia ca va fi cel mai lung, dar si cel mai nefericit proiect in care am fost implicati“, spune Ion Nestor despre BCR, contract la care NNDKP, a lucrat cinci ani si jumatate. Ajunsese sa cunoasca banca „prea bine“, spune el – avocatii romani au facut de nu mai putin de patru ori due diligence pentru banca, ceea ce la o companie de talia BCR este ceva „cu totul si cu totul iesit din comun“.

A fost o privatizare greoaie – in urma cu peste cinci ani, NNDKP a facut echipa cu Merrill Lynch, dar tentativa de vanzare a bancii n-a fost dusa la bun sfarsit. Contractul a fost preluat apoi de o echipa in care NNDKP a fost pastrata pentru partea de consultanta juridica, cea financiara fiind preluata de Daiwa, dar privatizarea a esuat si in 2002 din lipsa de cumparatori. Varianta „de refugiu“ a fost intrarea in actionariatul BCR a Bancii Europene de Reconstructie si Dezvoltare (BERD) si a International Financial Corporation (IFC), divizie a Bancii Mondiale, procesul de privatizare fiind reluat imediat dupa instalarea cabinetului Tariceanu.

Vanzarea BCR a fost epuizanta pentru toata lumea: si pentru comisia de privatizare, si pentru bancile implicate – mai ales pentru Erste si Millennium BCP, care au ajuns in finala – si pentru consultanti. In ce priveste NNDKP, casa de avocatura a rulat aproape jumatate – circa 25 – dintre avocatii pe care ii avea la acea vreme in proiect; Nestor spune ca au fost perioade in care si 18 avocati erau implicati in acelasi timp „in banca“. Dar cea mai epuizanta a fost faza finala a vanzarii, cand in cursa ramasesera doi petitori pentru BCR – era prima data cand statul a desfasurat negocieri paralele cu doi cumparatori.

De aici a venit si dificultatea: Ion Nestor spune ca negocierile s-au desfasurat alternativ – una-doua zile cu Erste, una-doua zile cu Millennium, ceea ce a cerut un efort extraordinar din partea tuturor, pentru ca a presupus adaptarea la doua stiluri diferite de lucru. In faza finala, s-a intamplat frecvent ca avocatii sa doarma 2-3 ore pe noapte, „cand au apucat sa doarma“. Dar a meritat: BCR n-a fost „cel mai nefericit proiect“ la care a lucrat NNDKP. Dimpotriva.

CLIENTUL-STAT. Asadar, casa de avocatura NNDKP a avut un rol esential in toate cele mai mari privatizari din Romania, derulate de cele trei guvernari succesive – CDR, PSD si Alianta DA – din intervalul 1998-2005. Cum e sa lucrezi in astfel de operatiuni complexe cu un partener – sau adversar – ca statul? Destul de dificil uneori, spune Ion Nestor, pentru ca „intervine birocratia“ – pe care, adauga el imediat, o mentioneaza „ca un fapt“, nu in sens critic. Iar birocratia e unul dintre cei mai mari dusmani cand e vorba de finalizarea unei tranzactii.

Nestor spune ca s-a creat o psihoza si in cazul celor cu putere de decizie, si in cazul celor de la mijlocul piramidei – una din cauze ar fi aceea ca functionarii statului se tem ca orice ar face, vine Curtea de Conturi si „ii rade“. „Sigur ca e un pic si de folclor in treaba asta“, adauga Nestor.

O alta dificultate tine de gradul de sofisticare a unor astfel de tranzactii, mai ales ca se lucreaza cu notiuni care sunt „aproape imposibil de tradus din engleza“. Asa ca nu e de mirare ca functionarii care traiesc din leafa si sunt obisnuiti „sa-si faca treaba de aici pana aici“ – spune el, delimitand cu mainile o portiune a biroului – au „dileme infioratoare“ cand trebuie sa aprobe sau sa contrasemneze „o tranzactie care reprezinta tranzactia vietii lui sau tranzactia vietii noastre“. Iar astfel de dileme franeaza incheierea tranzactiei si o pot complica pana peste poate. In tranzactiile private, consultantii sunt scutiti de astfel de blocaje, desi e birocratie suficienta si acolo. Ion Nestor ia diferenta care apare in lucrul cu statul fata de lucrul cu firmele private ca pe un dat – spune ca „oamenii nu sunt de condamnat, pentru ca ei au vazut ca altii au patit-o“.

Dar epoca marilor privatizari s-a incheiat insa. Sunt destule de facut pentru casele de avocatura, dar proiecte de anvergura RomTelecom, Petrom sau BCR nu vor mai exista. Inclusiv pentru faptul ca unele dintre privatizarile care urmeaza sa aiba loc sunt puse sub semnul intrebarii. De exemplu, spune Ion Nestor, daca se schimba structura de vanzare-cumparare a Romgaz si se opteaza pentru o privatizare pe bursa, asta inseamna „ca tot cortegiul de servicii si «financial advisers» care erau de partea potentialilor cumparatori cade“, pentru ca nu va mai fi vorba de un cumparator unic. 

Mari venituri din privatizare nu vor mai fi pentru casele de avocatura, deci, dar se vor inmulti tranzactiile private, operatiunile imobiliare „si vor creste probabil segmente mai exotice – cum e proprietatea intelectuala, piata de capital“, precum si numarul de litigii. Ce-si doreste, in aceste conditii, casa NNDKP? Ion Nestor rade inainte de a raspunde: „Sa gasim zece avocati buni anul acesta – sediu avem, slava Domnului“.