BusinessMagazin

Tag: averi

  • Cum au reuşit doi tineri să facă sute de milioane de dolari înainte să termine primul an de facultate

    Ei sunt fondatorii Brex Inc, un start-up din zona fintech care a fost recent evaluat la 2,6 miliarde de dolari.
     
    Dubrugas avea doar 14 ani atunci când a pus bazele primei sale companii, un producător de jocuri video, pe care a închis-o după ce a primit notificări referitoare la încălcarea unor drepturi de autor. La scurt timp, alături de Franceschi el a creat procesatorul de plăţi Pagar.me, care a ajuns rapid la 150 de angajaţi.
     
    După vânzarea Pagar.me, în 2016, cei doi s-au înscris la Stanford; nu terminaseră nici primul an atunci când au abandonat studiile pentru a fonda Brex.
     
    Fintech-ul Brex a devenit una dintre cele mai populare companii din domeniu, transformându-i pe cei doi în milionari. Pachetele de acţiuni ale celor doi valorează câte 430 de milioane de dolari fiecare.
     
    Ascensiunea celor doi este una rapidă chiar şi după standardele din Silicon Valley: Brex, care a intrat oficial pe piaţă acum doi ani, a devenit una dintre companiile cu cea mai scurtă perioadă până la evaluarea de peste un miliard de dolari.

  • Bogaţii cu bogaţii: Lumea are acum trei oameni cu averi de peste 100 miliarde dolari pentru prima dată în istorie

    Bernard Arnault, cea mai bogată persoană din Europa, a intrat în cel mai select top al miliardarilor din lume – topul oamenilor cu averi de peste 100 miliarde dolari – alături de Jeff Bezos şi Bill Gates, potrivit Bloomberg.

    Arnault, preşedinte al grupului francez de lux LVMH (Louis Vuitton, Moet), a intrat în acest club săptămâna aceasta, după ce acţiunile companiei au atins un maxim record de 368,8 euro per acţiune.

    Averea lui a crescut cu aproape 32 miliarde dolari anul acesta, înregistrând cea mai mare creştere dintre cei 500 de membri ai indicelui miliardarilor realizat de Bloomberg.

    În ceea ce priveşte topul miliardarilor, cei care şi-au majorat cel mai mult averile în 2019 sunt francezii până acum – dintre miliardarii europeni – cu nume precum Francois Pinault sau Francoise Bettencourt Meyers.

    Între timp, fraţii din spatele brandului Chanel, Gerard şi Alain Wertheimer, şi-au majorat averea cu 9,8 miliarde de dolari săptămâna aceasta după ce compania franceză şi-a anunţat rezultatele pe 2018.

     Averea de 100,4 miliarde dolari a lui Arnault reprezintă peste 3% din economia Franţei, ceea ce subliniază discrepanţele majore între cei mai bogaţi şi cei mai săraci.

     

  • Cum se infiltreazã cleptocratia ruseascã în America partea a II-a

    Chiar actualul preşedinte, Donald Trump, un „oligarh” al imobiliarelor înainte de a deveni politician, pare să fi avut o slăbiciune pentru ruşii bogaţi. Despre cum cleptocraţia rusească se infiltrează în America scrie The Atlantic. În 2017, Reuters a examinat vânzarea proprietăţilor Organizaţiei Trump din Florida şi a constatat că 77 dintr-un total de 2.044 erau deţinute de ruşi. Dar aceasta era probabil o imagine incompletă. Mai mult de o treime din unităţi au fost vândute unor entităţi corporative, care pot ascunde cu uşurinţă identitatea adevăratului proprietar. După cum remarcă Oliver Bullough, „ar fi putut la fel de bine să-i aparţină lui Vladimir Putin“. În jurul perioadei în care Trump s-a instalat cu familia la Casa Albă, scutirea „temporară“ a proprietăţilor imobiliare de la aplicarea Patriot Act a intrat în al cincilea an. Fără a stabili cineva ceva formal, excepţia a devenit ceva permanent.
    Războiul împotriva cleptocraţiei a ajuns între timp pe un alt front. Dacă plutocraţii străini au rămas în mare parte neatinşi, ajungând să se simtă ca acasă în SUA, plutocraţii americani dornici să-şi ascundă averile în străinătate au dat de probleme noi. În 2007, Statele Unite au avut unul dintre momentele de claritate morală, creat de confesiunile unui bancher numit Bradley Birkenfeld, care a venit de bunăvoie la Departamentul de Justiţie. (El şi-a prezentat ulterior povestea într-o carte numită Bancherul lui Lucifer.) Ceea ce a divulgat în mod liber procurorilor descria eforturile sale de a recruta clienţi în numele UBS, o bancă gigant din Elveţia.
    Birkenfeld a descris modul în care şi-a făcut loc în inima aurită a plutocraţiei americane, participând la regate de iahturi şi expoziţii ale unor artişti cu sponsori bogaţi. Acolo, se amesteca printre cei bogaţi şi deschidea conversaţii. „Ce pot eu să fac pentru dumneavoastră este zero“, spunea el, oprindu-se apoi pentru a pregăti lovitura de graţie: „De fapt, sunt trei zerouri. Impozitul pe venit zero, impozitul pe veniturile din capital zero şi impozitul pe moşteniri zero“. Abordarea lipsită de subtilităţi a lui Birkenfeld avea un succes sălbatic, la fel ca banca lui, de altfel. Ca parte a unui acord cu Departamentul de Justiţie, UBS a recunoscut că ascundea de autorităţile fiscale americane active în valoare totală echivalentă cu aproximativ 20 de miliarde de dolari.
    Valoarea mare a cash-ului ascuns a înfuriat Congresul. În 2010, legislativul american a adoptat Foreign Account Tax Compliance Act (FATCA), o lege cu tente morale.  Niciodată o bancă străină nu va mai putea să deţină bani americani fără să notifice autorităţile fiscale – sau fără a risca o amendă care ar băga-o în mormânt.
    Aici s-a văzut munca leadership-ului anticorupţie – şi ambiguitatea americană în toată splendoarea ei. Potrivit unui puternic mit de excepţionalism american, naţiunea se mândreşte cu o igienă financiară superioară şi cu o cultură solidă a bunei guvernări. Într-adevăr, guvernul american a acordat mai multă atenţie spălării banilor decât poate oricare altă naţiune de pe planetă. Însă ştacheta nu este foarte sus, iar vigilenţa are limitele sale. În 2011, administraţia Obama a încercat să colecteze mai multe informaţii despre conturile bancare ale străinilor şi să împartă banca de date cu ţările de origine. Dar băncile – alături de lobbyiştii lor şi de intelectualii care le promovează – au lucrat furibund pentru a preveni extinderea. Un asociat al Fundaţiei Heritage a denunţat standardele propuse ca fiind „imperialism fiscal“. Preşedintele Asociaţiei Bancherilor din Florida a spus: „Într-un moment în care încercăm să creăm locuri de muncă şi să reducem povara întreprinderilor, aceasta este o chestiune greşită“.
    Asociaţiile bancherilor din Texas, California şi New York au intervenit şi ele. Efortul nu a ajuns nicăieri în Congres. Membrii elitei profesionale americane au concurat să-şi vândă serviciile cleptocraţilor, trecând peste interdicţiile etice. Modelul s-a repetat atunci când Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, atrasă de forma iniţială a FATCA, a luat prototipul Congresului şi l-a extins: în fiecare an, băncile vor raporta conturile străine autorităţilor fiscale din ţara de origine a titularilor de cont. Dacă fiecare naţiune ar fi semnat standardele OCDE, efectul ar fi fost o lovitură dată paradisurilor fiscale care ar fi distrus infrastructura vitală ce permite banilor cleptocraţilor să curgă neobservaţi. În cele din urmă, Statele Unite au fost singurele care au refuzat să adere la acordul OCDE, finalizat în 2014.
    Această încăpăţânare era pe cale să submineze tot ceea ce ţara făcuse pentru a lupta împotriva banilor murdari: în timp ce SUA pot solicita băncilor din aproape orice altă ţară informaţii financiare despre cetăţenii americani, nu au obligaţia de a oferi altor ţări informaţii de aceeaşi natură. „Statele Unite s-au impus cu forţa asupra restului lumii în încercarea de a distruge secretul bancar“, scrie Bullough, „dar nu şi-au aplicat aceleaşi standarde.“ Un avocat din Zürich a descris frumos, pentru Bloomberg, consecinţele: „Cât de ironic, ba nu, cât de pervers este că SUA, care au condamnat ca o inchiziţie băncile elveţiene, au devenit ţara secretului bancar… Auziţi un sunet puternic de aspiraţie? Este sunetul banilor care se grăbesc să vină în SUA“.
    Cu puţin timp înainte ca SUA să refuze să semneze standardele OCDE, o sucursală a băncii exclusiviste Rothschild a fost deschisă la etajul 12 al unei clădiri din Reno, Nevada, departe ca distanţă şi spirit de sediul central din Paris. Numele băncii nu era anunţat de nimic de pe exteriorul clădirii şi nici măcar trecut în afişajul din lobby. Imediat după deschiderea avanpostului de la Reno, unul dintre directorii executivi ai băncii a făcut prezentarea serviciilor noii filiale posibililor clienţi din San Francisco. Ceea ce a făcut prezentarea atât de memorabilă au fost ideile incluse într-un proiect văzut de Bloomberg. Documentul făcea clare motivele pentru care străinii bogaţi ar trebui să-şi aducă banii în Nevada: statul american este locul ideal pentru a-şi ascunde averile de guverne şi pentru evitarea plăţii impozitelor în SUA.
    Proiectul evidenţia un adevăr pe care bancherii nu-l recunosc de prea multe ori în public, şi anume că Statele Unite au „prea puţin chef“ să ajute guvernele străine să recupereze bani spălaţi în interiorul graniţelor americane. De fapt, SUA au devenit „cel mai mare paradis fiscal din lume“. (Banca a spus că aceste declaraţii au fost eliminate înainte ca prezentarea să fi ajuns la clienţi, deoarece acestea nu reflectau viziunea reală a băncii.)
    Ceea ce s-a schimbat nu a fost doar structura de reglementare. Şi comportamentul elitei americane s-a schimbat. Membrii clasei profesionale s-au bătut pentru a-şi vinde serviciile către cleptocraţi. În această competiţie, au ignorat vechile interdicţii etice, iar presiunea a fost crescută pentru a testa limitele legii. O colecţie de videoclipuri de pe internet, filmate în 2014, ilustrează acest colaps moral. În clipuri apare un bărbat prezentat ca Ralph Kayser, un german care dezvăluie numai cele mai elementare detalii despre sine, recitate într-o engleză cu un uşor accent. Însă nu-i este arătat niciodată chipul. Personajul prezintă o succesiune de întâlniri cu 13 firme de avocatură din Manhattan, în care se angajează în discuţii glumeţe pentru ca apoi să îşi anunţe scopul. Lucrează pe postul de consilier al unui oficial guvernamental din „una dintre ţările bogate în minerale din Africa de Vest“, explică el. De-a lungul carierei, oficialul a devenit destul de bogat. „Companiile sunt dornice să facă rost de minerale rare sau alte materii prime. Şi astfel plătesc cu nişte bani speciali pentru asta. Nu i-aş numi «mită». Aş spune «bani de facilitare».
    Clientul lui Kayser, continuă el, îmbătrâneşte şi – pentru că soţia clientului a dorit dintotdeauna un apartament clasic în New York, iar clientul căuta să cumpere un Gulfstream şi un iaht – are brusc nevoie să-şi aducă banii în Statele Unite. Clientul preferă ca achiziţiile să rămână secrete pentru a nu atrage atenţia în ţara sa de origine. „Ar părea cel puţin foarte, foarte jenant.“ Kayser nu face niciun efort să-şi ascundă dorinţa de a transfera fonduri suspecte.
    Kayser este de fapt un personaj creat de Global Witness, un ONG din Londra. Actorul este echipat cu o cameră bine ascunsă pentru a-i surprinde pe avocaţii americani manifestându-şi înclinaţiile etice. Deşi niciunul dintre avocaţii vizitaţi de Kayser nu îl iau pe acesta de client, iar câţiva spun că au nevoie de mai multe informaţii despre sursa averii oficialului, doar unul refuză în mod categoric să discute despre modalităţile prin care pot fi transferaţi banii. Trebuie spus că personajul Kayser nu a ales birourile lui Saul Goodman – avocatul crimei organizate dintr-un serial celebru. Ţintele sale includ avocaţi de la firmele cu tradiţie.
    Bineînţeles, ei înţeleg riscurile mutării banilor suspecţi în New York. Un avocat îi spune lui Kayser: „Trebuie să fiu foarte atent. Nu vreau să fac ceva care să mă facă să pară că spăl bani. Asta m-ar costa licenţa – şi eu pur şi simplu nu fac asta“. Dar ce fel de standarde respectă în general nu este clar. „Când primesc bani de la ceilalţi clienţi, banii vin întotdeauna cu un nume ciudat pe ei. Nu pun niciodată întrebări“, recunoaşte avocatul. Un alt avocat anunţă cu blândeţe: „Ei nu trimit avocaţi la închisoare pentru că noi conducem ţara. Încă suntem membri ai unei clase privilegiate în această ţară“.
    Pericolele corupţiei au fost o obsesie pentru fondatorii Statelor Unite. Madison a menţionat corupţia de 54 de ori într-un carnet de notiţe din 1787.
    Global Witness a realizat experimentul pentru a sublinia complicitatea firmelor mari de avocatură în răspândirea cleptocraţiei. Însă filmările oferă şi o antropologie primară a unei elite americane. O profesie ca avocatura are coduri etice foarte dezvoltate, dar aceste standarde par să fi scăzut în ultimii ani. Chiar şi cele mai prestigioase firme simt fiori când se gândesc la supravieţuirea modelului lor de afaceri bazat pe preţuri ridicate, care a fost puternic afectat de criza financiară din 2008 şi de valul de reduceri de costuri care a urmat în sectorul corporate. Puseuri de lăcomie au existat cu siguranţă în lumea firmelor de avocatură consacrate, dar simţul luptei darwiniste şi normele unei elite globale au erodat limitele. Aceiaşi parteneri care şi-au dat afară colegii cu mai multă cruzime decât înainte par a fi pregătiţi să adopte o atitudine mai permisivă faţă de clienţii pe care cândva i-ar fi respins.
    Această decădere a fost pe deplin vizibilă în ancheta lui Robert Mueller. S-a văzut cum firma Skadden, Arps, Slate, Meagher & Flom, un pilon robust al profesiei de avocat, s-a pus în slujba cleptocraţiei. Gregory Craig, un partener al firmei din 2010 până în 2018, a fost consilier la Casa Albă în mandatul preşedintelui Barack Obama. El era omul responsabil cu protejarea integrităţii preşedinţiei. La Skadden, el a supravegheat crearea unui raport care a fost folosit pentru a justifica arestarea de către preşedintele ucrainean Victor Ianukovici a principalului adversar politic pe motive considerate de mulţi ca foarte dubioase. (Firma, potrivit mărturiei din investigaţia lui Mueller, a declarat în mod privat că dovezile care susţin arestarea au fost „practic inexistente“.) Un alt avocat care a lucrat pentru Skadden a pledat vinovat că a minţit procurorii în timpul anchetei echipei lui Mueller privind activitatea firmei pentru preşedintele Ucrainei.
    Ucrainenii au angajat Skadden printr-un intermediar, consilierul politic Paul Manafort, acum în închisoare. Cândva, ar fi fost posibil ca Manafort să fie considerat un caracter deviant abject de la Washington – lobbyistul cu cele mai scăzute standarde, dispus să preia cei mai dubioşi clienţi. Însă Mueller a expus cât de strâns legată de elita permanentă din Washington a fost munca lui Manafort făcută în numele cleptocraţilor ucraineni. Manafort a subcontractat o parte din activităţile sale de lobby firmei lui Tony Podesta, probabil cel mai puternic agent de influenţă democrat al generaţiei sale. Apoi, Manafort a angajat Mercury Public Affairs, unde a avut de-a face cu lobbystul Vin Weber, fost congresman republican, fost preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru Democraţie şi un personaj investigat de Muller pentru colaborarea cu prorusul Ianukovici.

  • Ce schemă a folosit un bancher pentru a FURA 100 DE MILIOANE de dolari de la clienţi

    Fabien Gaglio a mărturisit că a derulat o schemă Ponzi de 100 de milioane de dolari, povestesc jurnaliştii de la Bloomberg într-un articol. Într-o zi de miercuri, la ora 9 dimineaţa, în Paris, îmbrăcat într-un pulover elegant şi o cămaşă albă, bancherul de 39 de ani de pe Riviera Franceză a intrat într-o secţie de poliţie şi a luat un loc într-o cameră de interogatoriu, înarmat cu un dosar de notiţe, descriu scena jurnaliştii Bloomberg.
     
    “Ca să sumarizez faptele, misiunea mea era să  înmulţesc banii clienţilor”, a declarat el. Gaglio era unul dintre cei doi manageri ai unui fond de administrare de averi elveţian denumit Hottinger & Partners. Clienţii lui erau din toată lumea: oameni de afaceri din Singapore, artişti din Italia, antreprenori în tehnologie din Statele Unite, toţi atraşi de promisiunea taxelor reduse, a profiturilor mari şi a discreţiei elveţiene. Când câteva dintre investiţii au mers prost, Gaglio a început să ia bani de la unii dintre clienţi pentru a-i plăti pe ceilalţi. În curând a ajuns să falsifice declaraţii şi semnături.

    A ţinut-o aşa timp de 15 ani, iar acum „Nu mi-a mai rămas nimic”, spune el în articolul Bloomberg. 

    Investigatorul francez nu a înţeles de ce Gaglio i-a mărturisit toate aceste lucruri. Niciuna dintre victimele înşelăciunii lui Gaglio nu era de origine franceză. „De ce ai mărturisit totul în Franţa când compania este înregistrată în Elveţia, iar tu trăieşti în Spania?” întreba Rocket. Gaglio a răspuns că unele dintre infracţiuni s-au derulat în Franţa. Niciunul dintre cei doi nu a menţionat faptul că Franţa permite foarte rar extrădarea cetăţenilor. La 4.20 PM, Gaglio a semnat o declaraţie şi s-a întors pe străzile Parisului. Data era 23 ianuarie 2013. În zilele care au urmat, partenerul lui Gaglio, un conte francez numit Jean-François de Clermont-Tonnerre, a început să dea veştile clienţilor. Instituţia mamă din care s-a desprins Hottinger & Partnners – banca franceză Hottinger & Cie, cu rădăcini care se întindeau până în secolul XVIII, a suferit pierderi care au împins-o la faliment. Victimele şi investigatorii din mai multe jurisdicţii au aflat ce s-a întâmplat, iar procurorii din Luxemburg au acţionat cel mai rapid şi l-au acuzat în primăvara aceea pe Gaglio de fals şi uz de fals, fraudă şi spălarea de fonduri furate.

    Gaglio a pledat vinovat. „După ce am trăit în minciună atât de mult timp, acum răspund la întrebări cu cea mai mare transparenţă. Nu am nimic de ascuns”. A reiterat faptul că banii clienţilor lui, precum şi ai săi, au dispărut. „Am fost prins într-o nebunie greu de explicat”, spunea el, explicând că a cheltuit totul pe călătorii extravagante, tablouri de Andy Warhol şi Keith Haring şi avioane private. Un coleg i-a descris purtarea drept „faraonică”.

    Curtea a decis ca Gaglio să plătească 150.000 de dolari, sumă pe care au considerat că şi-o permite şi l-a condamnat la cinci ani de închisoare pentru infracţiunile comise în Luxemburg. A făcut apel şi, după ce a petrecut un an într-o închisoare luxemburgheză, a fost eliberat temporar, iar sentinţa i-a fost redusă la patru ani. În Luxemburg se obişnuieşte să duci la capăt jumătate din sentinţă şi apoi să fii eliberat condiţionat, iar acest lucru înseamnă că Gaglio mai trebuie să stea 12 luni la închisoare când se întoarce. Apoi, este liber să se alăture familiei lui într-o comunitate exclusivistă în apropiere de Cannes, unde au închiriat o vilă, deşi el susţine că nu are bani.

    Totuşi, este posibil să nu scape chiar atât de uşor. Procurori din Geneva, unde Hottinger & Partners era înregistrată, au lansat propria investigaţie în 2013; aceasta este încă în curs, potrivit unui purtător de cuvânt citat de Bloomberg. Autorităţile elveţiene nu au depus niciun fel de plângere şi nu există semne că cele din Statele Unite ar fi făcut asta. Victimele se tem că motivaţia de a urmări cazul s-a diminuat, după ce Gaglio a fost la închisoare, iar Hottinger a dat faliment.Este greu de imaginat cum ar fi putut ieşi mai bine evenimentele pentru Gaglio – de altfel, câţiva dintre clienţii lui se tem că a planificat totul.

    „Fabien Gaglio a minţit în fiecare zi timp de 15 ani”, spune Diana Benedek, o femeie de afaceri din California care spune că Hottinger & Partners i-a furat ei şi soţului ei 20 de milioane de dolari. „De ce l-ar crede cineva acum?”

    Fabien Nicholas Gaglio s-a născut pe Coasta de Azur, în 1973. S-a mutat în Londra după studii pentru a lucra în domeniul finanţelor, dar a fost prins în 200 pentru că folosea calificări false în banking pentru a aplica la Merril Lunch. A primit o sentinţă suspendată în Nisa şi, mai târziu în cursul aceluiaşi an, a reuşit să se angajeze la elitista bancă privată Rothschild din Londra. Gaglio a început să îşi facă un nume sfătuind familii europene legat de transmiterea averilor din generaţie în generaţie, iar în 2005 a fost recrutat de Hottinger & Cie. La cinci ani după mărturisirea lui Gaglio, victimele lui continuă o campanie prin care să forţeze autorităţile din mai multe jurisdicţii europene să ia măsuri; acţiunile lor nu par însă să îl afecteze pe Gaglio.

    După ce a închiriat o proprietate modestă în perioada procesului său din Luxemburg şi după ce a pretins că a supravieţuit că a pretins datorită părinţilor săi, dovezile arată că şi-a mutat familia într-o vilă al cărei cost de închiriere este de 10.000 de dolari/lună în apropiere de Beaulieu-sur-Mer, pe Riviera Franceză. În 2015, una dintre operele de artă despre care spune că a fost furată înainte de mărturia lui – o sculptură de Yves Klein – a fost vândută cu 200.000 de dolari la o licitaţie din New York, iar identitatea celui care a vândut-o nu a fost dezvăluită.

     

  • Aurul, ”paznicul” averilor pe timp ce criză, a ajuns la un nou maxim al ultimelor 31 de luni: 178,1720 lei

    Noul nivel este cel mai ridicat din iulie 2016 până în prezent – la data de 7 iulie 2016 a fost stabilit un curs mai ridicat de atât, repectiv de 178,9382 lei.
     
    De asemenea, cursul de schimb euro/leu a crescut luni cu 0,04%, până la 4,7401 lei, iar cel pentru leu/dolar, care în România este stabilit prin paritate cu euro, a scăzut cu 0,40%, la valoarea de 4,1850 lei.
     
    În plus, cursul valutar pentru francul elveţian a fost stabilit la 4,1713 lei, sub valoarea de vineri, de 4,1734 lei.
     

  • Topul celor mai bogate familii regale din Europa. ”Monarhia” din Marea Britanie nu este nici măcar în top trei

    Averea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, de peste 500 de milioane de dolari, păleşte ca amploare în faţa averii celorlalte familii regale din Europa, potrivit Business Insider.
     

    În timp ce britanicii au cea mai populară familie regală din tot continentul, nu o au şi pe cea mai înstărită.

     
    Cea mai bogată familie regală din continentul european este cea a Prinţului Hans Adam II care conduce Liechtenstein, un stat cu aproximativ 30.000 de locuitori.
     
    Averea prinţului se ridică la 5 miliarde de dolari. Prinţul Hans Adam II primeşte o alocaţie de 270.000 de dolari pe lună în loc de salariul. Alocaţia îi este dată pentru cheltuieli, iar suma poate părea mică faţă de alte familii regale.
     
    Averea acestuia provine în mare parte din banca privată pe care o deţine – LGT Group şi din investiţiile pe care acesta le-a făcut prin Fundaţia Prinţului de Liechtehstein, care are în portofoliu imobiliare, păduri şi active viticole.
     
    Pe locul doi, se situează familia Marelui Duce Henri din Luxembourg, care se ridică la o avere de 4 miliarde de dolari.
     
    Marea Familie Ducală din Luxembourg nu primeşte salariu, dar încasează în fiecare an aproximativ 320.000 de dolari.
     
    Bugetul pe 2017 a cuprins şi suma de 12 milioane de dolari care a fost orientată spre renovarea locuinţei Marelui Duce. Aministrarea, controlul şi randamentele furnizate de averea regală a Casei Marelui Duce îi aparţin exclusiv deţinătorului coroanei.
     

  • Cum au ajuns două tinere de 33 de ani să aibă o avere de 10 miliarde de euro

    Cecilie şi Kathrine Fredriksen deţin împreună conducerea afacerii de familie, dar vor prelua controlul deplin al operatorului de cisterne Fontline abia atunci când tatăl lor, John, în vârstă de 73 de ani, va pleca de la conducerea companiei.  Familia lor are o avere de 8,05 miliarde de lire sterline şi a înregistrat o creştere 1,75 miliarde de lire sterline faţă de anul trecut, conform listei Rich Sunday Times, publicată de curând.

    Kathrine, care a studiat la Şcoala Europeană de Afaceri din Londra, a fost numită în divizia de transport maritim în 2008, lucru care i-a permis tatălui său să se concentreze mai mult pe alte divizii ale afacerii. Sora sa geamănă, Cecilie, lucrează, de asemenea, în compania tatălui, considerat cel mai bogat om din Norvegia. Ambele blonde, pasionate de fashion, locuiesc în Londra; aici statutul lor de moştenitoare al celei mai mari averi mondiale din transportul maritim poate trece neobservat printre ceilalţi miliardari expaţi ai Capitalei. 

  • China produce doi noi miliardari pe săptămână

    Raportul apreciază în prezent China liderul statelor în care antreprenorii se pot îmbogăţi.

    Pe plan mondial, averea totală a miliardarilor a crescut cu 19%, ajungând la o valoare record de 8.900 de miliarde de dolari, la 2.158 de persoane.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • „De la grajd, la vedetă, şi înapoi în grajd” sau care este istoricul celor mai bogate familii din lume care au construit imperii de mii de miliarde de dolari

    Dar într-o eră în care averile depăşeşc orice imaginaţie, iar diferenţele între clasele sociale devin din ce in ce mai mari şi clare, pare puţin probabil ca acest lucru să se întâmple cu una dintre cele mai bogate 25 familii ale planetei. Conform datelor strânse de Bloomberg, aceste 25 de familii deţin averi de peste 1,1 trilioane de dolari.

    De la batoanele de ciocolată Mars şi eşarfele Hermes, de la lanţurile de supermarketuri în care intraţi zilnic sau hotelurile în care aţi stat în vacanţă şi până la companiile care vă ţin datele şi producătorii care v-au vândut medicamentele, sursele acestor averi variază, iar mărimile acestora sunt şi mai impresionante – mai mari ca valoarea de piaţă a Apple (194.21 miliarde de dolari), sau chiar cât PIB-ul Indoneziei (932 miliarde de dolari).

    Orice calcul ar fi, însă, unul estimativ, averile familiilor Rothschild sau Rockefeller nefiind publice. Sursele acestor averi, ce au la bază decenii sau chiar secole de acţiuni sau dividente, variază în funcţie de businessurile pe care le deţin. Clanuri sau familii ale căror averi provin în mare parte datorită statului, cum ar fi numeroasele familii de şeici din orientul apropiat, nu sunt incluse în aceste statistici.

    Poveştile tragice ale familiilor Pulitzer, Vanderbilt sau Woolworth ne arată cam cât de uşor este, chiar şi pentru cele mai mari şi influente familii ale lumii, să-şi piardă averile. ”Sunt nenumărate obstacole pe care familiile trebuie să le întreacă pentru a se asigura că averile lor se află în siguranţă odată cu trecerea generaţiilor”, spune purtătorul de cuvânt al Campden Wealth, Rebecca Gooch. ”Comunicarea, educaţia si o plănuire potrivită sunt cheia păstrării acestora”.

    Unii miliardari, precum Mark Zuckerberg sau Bill Gates, au ales o abordare diferită, alegând să-şi ofere o parte din avere acţiunilor caritabile. Această abordare are la bază încă o teorie a americanului Andrew Carnegie ”Să-ţi petreci prima treime a vieţii educându-te pe cât de mult poţi. Să-ţi petreci următoarea treime muncind şi strângând toţi banii pe care-i poţi strânge. Să-ţi petreci ultima treime oferind aceşti bani unor cauze ce merită”.

    Prima familie din clasamentul Bloomberg al familiilor bogate este familia Walton, deţinătorii celui mai mare hypermarket din lume, Walmart. Walmart are aproape 12.000 de magazine pe întreg mapamondul, cu vânzări de peste 500 de miliarde de dolari. Companiile familiei – Walton Enterprises şi Walton Family Holdings Trust, deţin jumătate din participaţiile Walmart, acţiuni ce stau la baza celei mai mari averi familiale din lume.

    În anul 1945, Sam Walton cumpără primul său magazin pe care îl tranformă în Walmart. De aici, ajunge să clădească cel mai mare lanţ de hypermarketuri din Statele Unite, Walmart ajungând şi în ţări precum Canada, Mexic sau Chile. Sam Walton moare în anul 1992, iar la conducerea Walmart trece fiul său cel mare, Rob. Fiecare dintre copii lui Sam deţine o parte din Walton Enterprises şi Walton Family Holdings Trusts, astfel averile fiecăruia diferă în funcţie de acţiunile pe care le deţine.

    Cel mai bogat membru al familiei este Jim, cu o valoare estimată de cei de la Bloomberg de 42.8 miliarde de dolari. Sub el se afla Rob si Alice, ce deţin averi de 42.6, respectiv 41.1 miliarde de dolari. Conform publicaţiei americane The Motley Fool, Walmart a făcut echipă cu Microsoft pentru a înfrunta Amazon, cel mai mare magazin din domeniul online.

    A doua familie din clasamentul americanilor este familia Koch, familie ce deţine Koch Industries, companie ce activează în nenumărate ramuri ale industriei.În 1940, Fred Koch co-finanţează Wood River Oil and Refining Company, business pe care-l va pasa fiilor săi, Frederick, Charles, Davis şi William. O ceară între fraţi pe seama controlului companiei de la începutul anilor 80 îi face pe Frederick şi William să părăsească businessul.

    Charles si David rămân şi ajung să dezvolte firma în Koch Industries, un conglomerat de mai multe companii cu un profit anual de aproape 100 de miliarde de dolari. Firmele deţinute de Koch Industries activează în domenii precum prelucrarea, rafinarea si distribuirea petrolului sau chiar finanţe şi investiţii la bursă. Familia Koch a fost una dintre principalele surse de bani pentru campania din 2016 a actualului preşesdinte al Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, deşi acum se află într-un plin război contra resticţiilor impuse de republican asupra schimburilor de mărfuri.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Lovitură NĂUCITOARE de la DNA: Sechestru de 15 MILIOANE de euro pe averile unor nume sonore din România

    Procurorii DNA anunţă că au dispus măsuri asigurătorii până la concurenţa sumei de 15.096.000 euro, iar până în prezent au fost indisponibilizate bunuri în valoare de 2.139.807 euro.
     
    Este vorba de bunuri imobile în valoare de 1.973.140 euro şi bunuri mobile în valoare de 166.667 euro, deţinute de Sebastian Vlădescu, Cristian Boureanu, Mircea Ionuţ Costea şi Constantin Dascălu.
     
    În acest dosar, fostul ministru de Finanţe, Sebastian Vlădescu, este urmărit penal pentru luare de mită şi trafic de influenţă. Urmărirea penală pe numele său şi al altor persoane din dosar a început în luna aprilie 2018. În dosar mai sunt implicaţi Cristian Boureanu, Mircea-Ionuţ Costea, fost angajat al Ministerului Finanţelor,(acuzat de trafic de influenţă şi complicitate la luare de mită), Mihaela Mititelu, la data faptelor persoană apropiată de conducerea C.N. C.F.R. (acuzată de trafic de influenţă şi complicitate la luare de mită).