BusinessMagazin

Tag: arhitect

  • Cine sunt „ăştia”: Povestea românului care şi-a construit o carieră în arhitectură la New York

    Arhitectul Mihai Radu a plecat din România acum aproape patru decenii, cu destinaţia New York. Cu multă muncă şi un dram de noroc, a reuşit să îşi construiască în oraşul care nu doarme niciodată o carieră în arhitectură, deşi atunci când plecase din ţară era abia anul II la facultate.

    Mihai Radu a lucrat alături de unul dintre cei mai mari arhitecţi ai lumii – I.M. Pei –, dar şi în cadrul unor birouri care au pus pe scena mondială proiecte comerciale, de office sau rezidenţiale menite să schimbe faţa locurilor care le găzduiesc. După o vreme însă, a decis că nu e suficient, aşa că şi-a deschis propriul lui birou de arhitectură în Marele Măr. Acum, amprenta sa stă pe clădiri desenate pentru ONU, universitatea NYU sau Banca Mondială, biroul de arhitectură ce poartă numele fondatorului având an de an circa 40 de proiecte. Deşi îşi promisese că nu o va face, mai târziu s-a întors – parţial – acasă, la Bucureşti, unde a deschis un alt birou. Ia în calcul să revină definitiv în România?

    „Soţia şi copiii mei locuiesc în SUA, aşa că nu ar fi un gând realist să mă întorc definitiv în România.” Totuşi, vine aici frecvent, o dată la câteva luni vizitează biroul de la Bucureşti. „Sunt în contact permanent cu România. Planurile mele de viitor arată cam aşa: după ce copiii mei vor fi terminat studiile universitare vom veni să petrecem câteva luni pe an în România.”

    Mihai Radu a plecat din ţară în 1981, când era student în anul II la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu. A petrecut patru luni la Roma, perioadă în care a aşteptat viza de Statele Unite, iar următoarea oprire a fost New York.

    „În primele luni am făcut tot felul de joburi, timp în care, în paralel, îmi pregăteam portofoliul şi îmi căutam de lucru în domeniul arhitecturii.” Ca în orice în viaţă, norocul a jucat un rol important pentru el. Nu la multă vreme după ce a ajuns în SUA, un prieten i-a spus să meargă la etajul al 9-lea al clădirii de la adresa Madison Avenue 600, unde urma să aibă interviu cu un arhitect.

    „Când uşile s-au deschis, am văzut că în faţa mea stătea înscris logo-ul I.M. Pei Architects. Nu am găsit curajul să cobor din lift, aşa că uşile s-au închis şi am plecat mai departe către etajele superioare.” A verificat încă o dată adresa şi a văzut că de fapt ajunsese bine, acolo unde trebuia.

    „Nu-mi venea însă să cred că urma să mă întâlnesc şi să am interviu cu I.M. Pei, un arhitect cunoscut la nivel internaţional.” Şi totuşi, interviul a decurs bine şi l-au angajat.

    Arhitectul chinezo-american – care a decedat în primăvara acestui an la vârsta de 98 de ani – este cunoscut pentru că a creionat piramida de sticlă din faţa muzeului Luvru (o lucrare controversată la vremea respectivă, în anii ’80), dar şi Muzeul de Artă Islamică din Qatar şi multe altele. De altfel, în 1983 el a câştigat premiul Pritzker, echivalentul Nobelului în arhitectură.

    „Am lucrat pentru el timp de şapte ani, am lucrat pentru proiecte precum Muzeul Luvru (piramida de sticlă – n.red.), New York City Convention Center şi câteva clădiri de birouri din New York şi Los Angeles. În perioada aceea mi-am şi finalizat studiile de arhitectură la Institutul Pratt.”

    După anii pe care i-a petrecut alături de Pei, Mihai Radu a decis că e momentul să câştige mai mulţi bani, aşa că a ales să se mute la un birou corporate de mari dimensiuni, mai exact SHC Architects, unde a devenit associate partner şi unde a lucrat la un proiect major din Londra, numit Spitalfields Market (o piaţă de mari dimensiuni). După aproximativ patru ani a făcut o nouă mutare în carieră, a schimbat biroul cu Richard Meier Architects şi astfel a revenit la Paris pentru a lucra la sediul central al televiziunii Canal+. A urmat apoi un proiect la Haga. „Ajunsesem într-un moment al carierei în care am cosiderat că am lucrat prea mult pentru alte birouri de arhitectură – faimoase sau nu – aşa că mi-am deschis propriul meu business. Am creionat proiecte majore, dar am făcut şi renovări de apartamente.” Încet, dar sigur, biroul a crescut şi a ajuns să fie implicat în lucrări de top, spune fondatorul său. „În ultimii 20 de ani am construit proiecte în America de Nord şi de Sud, în Europa sau Africa.”

    În 1997, Mihai Radu a deschis propriul birou de arhitectură, împreună cu un partener. Îşi pierduse entuziasmul şi interesul să lucreze pentru marii jucători din domeniu, spune el. Simţea la momentul acela că meseria de arhitect presupune să te implici în toate aspectele profesiei şi nu doar să faci design. „Aveam nevoie de ceva captivant şi care să mă stimuleze ca arhitect şi cred că nimic nu e mai potrivit decât să îţi deschizi un business în domeniu atunci când nu ai nicio pregătire să faci asta.”

    Din păcate, munca în birourile de arhitectură de renume nu e suficientă pentru a te pregăti pentru ce urmează când îţi lansezi propriul business, povesteşte românul.

    La început a fost dificil, dar ca orice în viaţă, cu cât exersezi şi cu cât faci lucrurile mai bine, cu atât începi să te pricepi mai bine. „Pentru noi, lucrurile au început să funcţioneze când am început să câştigăm proiecte mai mari, mai interesante.”

    De-a lungul anilor biroul de arhitectură Mihai Radu Architects a reuşit să adune în portofoliu proiecte variate, de la construcţii noi la design de interior.

    „Realizăm mai bine de 40 de lucrări pe an. În Statele Unite am lucrat pentru Dow Jones, ONU, Coca-Cola/Vitamin Water, universitatea NYU, World Monuments Fund, Banca Mondială şi alţii.”

    În România, printre cele mai importante proiecte se numără complexul Băneasa din nordul Capitalei, Muzeul Brâncuşi (casa-muzeu), lucrarea de restaurare a monumentelor lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu, Piteşti Business Center şi Ştefan Cel Mare Building (a dezvoltatorului imobiliar Forte Partners). „Tot noi ne-am ocupat de realizarea planului pentru centrul oraşului Sibiu.”

    Jobul actual al lui Mihai Radu e divizat astfel: 60% reprezintă activităţile de marketing şi zona administrativă şi doar 40% este partea de design. „De regulă ajung la birou în jurul orei 10 şi încep să ţip la angajaţi. Glumesc!” Dimineaţa are de regulă întâlniri cu diferiţi clienţi. Apoi, după prânz discută cu angajaţii despre design sau alte probleme legate de birou. Abia apoi începe munca de arhitect. „După ora 6 continui să fac design, dar în compania unui trabuc şi a unei licori aromate cu multe grade.”

    În prezent arhitectul român are birouri la New York şi la Bucureşti, iar numărul de angajaţi variază între 15 şi 30 în funcţie de mediul economic de la un moment dat. Astfel, Mihai Radu s-a întors în ţară deşi jurase că nu o va face. „Am plecat din România în 1981 pentru că mă săturasem să îngheţ de frig în apartamentul unde locuiam şi mă săturasem să fac muncă de voluntariat. Glumesc (parţial – n.red.). De fapt am plecat pentru că nu vedeam un viitor în România lui Ceauşescu.” Dacă cineva i-ar fi spus că în nici zece ani liderii de atunci urma să fie împuşcaţi i-ar fi replicat că e nebun. Un alt motiv pentru care a plecat a fost acela că acasă, zilnic, familia sa primea în vizită artişti care veneau să stea la un pahar de vorbă cu tatăl său şi care se plângeau de faptul că geniul lor nu era recunoscut din cauza regimului. Ironia face că mulţi dintre acei artişti au avut ocazia să plece şi totuşi mereu s-au întors, explică el. „Eu nu puteam înţelege acest raţionament, aşa că mi-am spus că trebuie să plec şi să nu mă mai întorc. Am vrut să pot să spun – pe patul morţii – că am făcut tot ce am putut fără să încerc să găsesc scuze pentru eşecurile mele. Pentru a sumariza totul într-un mod mai puţin poetic, voiam să pot fi liber să fac tot ce îmi doream.”

    Acum însă, vine în România frecvent, chiar la fiecare lună şi jumătate sau la două luni. „Aşa că nu pot spune că s-au schimbat multe de la ultima mea vizită. Dacă ne gândim la cât s-a schimbat România de când am plecat prima dată, atunci răspunsul meu este mult şi în bine.”
    Când vine vorba de acasă, cel mai dor din România îi e de sarmale, zice el râzând. De fapt îi e dor de bucuria de a trăi a românilor, de simţul umorului şi de creativitatea oamenilor de aici. Plus că de fiecare dată când îi e dor de sarmale le mănâncă chiar la New York.

    „Pentru iubitorii de gastronomie, New Yorkul este tărâmul tuturor posibilităţilor. Poţi mânca orice îţi doreşti, de la hotdogi Nathan la o cină într-un restaurant cu 3 stele Michelin (maximul posibil – n.red.).” Poţi mânca ceva diferit în fiecare zi la New York, de la preparatele gastronomiei franţuzeşti la mâncare etiopiană.

    „O dată pe lună, când merg la masă cu câţiva colegi expaţi, alegem un local românesc – Romanian Garden – unde ne delectăm cu sarmale, ardei umpluţi şi papanaşi cu dulceaţă de vişine.”

    Când vine vorba de cafea, New Yorkul nu stă la fel de bine ca în cazul gastronomiei. Oraşul este acasă pentru Starbucks, care este a doua cea mai supraevaluată şi scumpă cafea din lume, după Kopi Luwak (în cazul acesteia din urmă, boabele de cafea sunt înghiţite şi digerate de un civet – un animal care a fost asemănat cu o pisică –, iar apoi sunt pregătite de cunoscători), în opinia arhitectului român. „Eu personal prefer localurile intime din Little Italy sau dinerurile tradiţionale care oferă cafea la pachet. Nu cred că am mai băut de ani de zile o cafea de la Starbucks.” Pe piaţa din România Starbucks este lider cu câteva zeci de cafenele. Numărul brandurilor internaţionale nu este foarte mare pe acest segment de piaţă pe plan local, însă pofta pentru cafea şi pentru ieşit în oraş a românilor din marile urbe i-a convins pe mulţi antreprenori tineri să deschidă în ultimii ani zeci de mici cafenele de specialitate, aşa că piaţa se diversifică.

    Există totuşi şi un aspect în privinţa căruia New Yorkul şi Bucureştiul se aseamănă, în opinia lui Mihai Radu: traficul este la fel de aglomerat. Avantajul este că peste ocean transportul public este bine pus la punct şi ai opţiuni pentru a evita traficul.

    „Dacă ar fi să aleg trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România aş începe clar cu birocraţia. Ar trebui să se renunţe la sisteme complicate de PUZ, PUD sau CU. Departamentele locale de planificare urbană trebuie să aibă o coerenţă în gândire.” Numărul de aprobări şi avize necesare pentru clădiri ar trebui redus sau procesul ar trebui centralizat pentru a putea obţine mai multe documente mai repede. În unele cazuri trebuie să aştepţi luni de zile pentru unele avize şi nici nu le poţi primi pe toate odată, adaugă el. Opinia sa este împărtăşită de altfel de mai mulţi investitori din imobiliare, retail şi nu numai, care afirmă că de multe ori termenul anunţat pentru un proiect este dat peste cap de întârzierea aprobărilor.

    „Construcţia oricărui nou proiect presupune mult timp pierdut cu birocraţia. E ridicol să dureze la fel de mult timp să iei aprobările şi să construieşti. E ceva fundamental greşit aici. A, şi încă ceva de care nu mi-e dor este văicăreala, românii se plâng mult şi sunt cunoscuţi pentru asta.”

    Totuşi, arhitectul Mihai Radu consideră că România are un potenţial uriaş ce poate fi exploatat, dar pentru asta trebuie să reuşim să ţinem acasă talentele, trebuie ca economia să le ofere oamenilor buni mai multe oportunităţi pentru a avea succes la ei acasă. Atunci nu ar mai avea motive să plece în Europa de Vest. „Eu personal nu văd că Europa de Vest se îndreaptă într-o direcţie îmbucurătoare. Pentru generaţia tânără, viitorul este acasă”, conchide el.

  • Patul inteligent care se uită la televizor

    O propunere în acest sens vine de la un arhitect italian, care, în colaborare cu firma de mobilă Hi-Interiors, a proiectat un pat inteligent, aflat acum la a doua generaţie, dotat cu proiector HD, ecran cu diagonala de 70” şi sistem de sunet. Denumit HiBed, patul, care va fi disponibil de anul viitor la un preţ de peste 13.000 de dolari,  are şi lumini cu intensitate ajustabilă, perdele acţionate electronic, conexiune Wi-Fi şi ceas deşteptător, printre altele.

  • Cine este Vlad Zamfir, românul care a contribuit la proiectul de peste 20 miliarde dolari Ethereum alături de Mihai Alisie, şi care a atras acum 14,5 milioane de dolari pentru un alt proiect

    CasperLabs, un startup care construieşte o platformă de blockchain de tip open-source şi al cărui arhitect-şef pe acest proiect este românul Vlad Zamfir, a atras 14,5 milioane de dolari într-o rundă de finanţare Seria A, potrivit CoinDesk.

    Blockchain este tehnologia din spatele criptomonedelor precum Bitcoin şi Ethereum şi reprezintă o infrastructură digitală imuabilă şi descentralizată, care poate stoca informaţii în blocuri de date cu ajutorul unor tehnici criptografice.

    Vlad Zamfir este unul dintre românii care a contribuit la proiectul Ethereum – cel mai popular blockchain din lume şi a doua cea mai mare criptomonedă din lume – alături de nume precum Mihai Alisie, care a fost chiar unul dintre fondatorii proiectului iniţial Ethereum.

    Runda de finanţare a fost condusă de finanţatorul Terren Piezer, prin intermediul holding-ului său, Acuitas Group Holding. La runda de finanţare au mai participat nume precum Arrington XRP Capital, Consensus Capital, Axiom Holdings Group, Digital Strategies, MW Partners, Blockchange Ventures, Hashkey Capital şi Distributed Global.

    CasperLabs a anunţat că noile fonduri vor fi utilizate pentru a accelera dezvoltarea proiectului lor de infrastructură blockchain open-source scalabilă dar descentralizată, şi pentru cooptarea de noi ingineri.

    Startup-ul a lansat proiectul în luna febriarie, împreună cu Ethereum Foundation, de unde cercetătorul român Vlad Zamfir contribuie ca arhitect-şef al protocolului.

    Proiectul vrea să contruiască un nou blockchain bazat pe o serie de inovaţii aduse de românul Vlad Zamfir.

     

     

     

  • Viaţa într-o operă de artă: cine este femeia care trăieşte în una dintre cele mai cunoscute case construite de Gaudi

    În fiecare an, mai mult de 1 milion de turişti vizitează casa Anei Viladomiu din Barcelona. Potrivit unui articol publicat de The Independent, ea locuieşte în La Pedrera, ultima casă construită de arhitectul catalan Antoni Gaudi, care a murit ucis de tramvai în 1926.
    Lucrările sale din oraş au ajutat la transformarea Barcelonei în unul dintre cele mai cunoscute hub-uri turistice europene.
    Pentru Viladomiu, să trăiască în La Pedrera ridică însă câteva probleme practice, începând cu „lupta” ei zilnică de a ajunge la apartamentul aflat la etajul 4: „M-am aflat de multe ori în postura în care a trebuit să îmi fac loc cu coatele spre casă, în timp ce turiştii ţipau la mine că treceam de coada de la intrare. Nu este o situaţie minunată, în special atunci când îţi cari pungile cu cumpărături spre casă.”

    Ana Viladomiu are 63 de ani, este scriitoare şi s-a mutat în clădire la scurt timp după ce l-a cunoscut pe soţul ei, care a închiriat unul dintre apartamentele din La Pedrera înainte ca aceasta să fie declarată ca parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.
    De altfel, Gaudi a făcut designul clădirii ce urma să aiba rolul de rezidenţă privată, locuită ulterior de mai mulţi chiriaşi.
    În 1906, el fusese angajat de un cuplu bogat (Roser Segimon şi soţul ei, Pere Mila) să construiască o casă pe artera principală de cumpărături a oraşului – Passeig de Gracia.
    Lui Gaudi i-au luat aproape şase ani să construiască clădirea, iar apoi cuplul a păstrat etajul principal pentru ei şi a închiriat spaţiul suplimentar, care a fost subidivizat în 20 de apartamente.
    Iniţial casa se numea Casa Mila şi a atras atenţia tuturor chiar înainte să fie finalizată; ulterior a fost denumită La Pedrera sau cariera de piatră, datorită faţadei şi formei asimetrice.


    Segimon, care a murit în 1964, a vândut La Pedrera unei companii imobiliare. Un alt arhitect a transformat etajul superior, unde se afla iniţial o spălătorie, în mai multe apartamente de închiriat.
    Viladimoiu este printre puţinii chiriaşi care au rămas să locuiască în clădire. Ea a publicat recent cartea „Ultimul vecin”, în care descrie istoria clădirii, precum şi experienţa sa de a locui în una dintre bijuteriile create de Gaudi.
    Un bonus suplimentar, spune ea, este faptul că preţul chiriei nu a crescut semnificativ în ultimele trei decenii, chiar dacă valoarea turistică a La Pedrera a urcat enorm.
    „Să plătesc cât plătesc pentru a locui într-un asemenea loc, în inima Barcelonei, este extraordinar, aş fi naivă să mă mut oriunde altundeva” a spus ea, fără să dezvăluie valoarea chiriei plătite.

    Turiştii plătesc 22 de euro ca să viziteze La Pedrera, dar aceasta include accesul doar la o parte din clădire, inclusiv în unul dintre apartamentele al cărui design l-a făcut.
    „Poţi să uiţi de instalarea unui raft fiindcă nu există niciun perete drept aici. Gaudi a avut idei foarte clare şi o personalitate foarte puternică, pe care trebuie să le respecţi pentru a trăi aici”, concluzionează el.

  • Cum a reuşit românul Radu Savopol să construiască cel mai mare lanţ de cafenele de pe piaţa locală. A vândut 6,5 milioane de cafele la 5 lei în 4 ani

    După aproximativ patru ani de la lansarea lanţului de cafenele 5 To GO, Radu Savopol şi-a păstrat obiceiul de a-şi începe dimineaţa cu o cafea băută într-o locaţie a reŢelei şi pe cel de a întreba, la finalul interviului, „Unde sunt birourile voastre?”, pentru a identifica noi locaţii de dezvoltare. Ambiţiile sale au dobândit însă noi dimensiuni. 

     „Am reuşit să fac câte un 5 To Go atât în apropiere de locul în care stau în Bucureşti, cât şi la parterul blocului în care stau la Sinaia” răspunde râzând antreprenorul, întrebat dacă îşi începe în continuare ziua într-o locaţie 5 To Go, aşa cum povestea în primul interviu acordat revistei Business MAGAZIN. Acesta se derula în toamna lui 2015, undeva pe bulevardul Pache Protopescu al Capitalei, în a doua locaţie a lanţului. Articolul rezultat în urma acestuia, „Antreprenorul care a lansat conceptul de cafea la preţ fix în România”, a fost urmat de multe altele, în contextul în care ştirile legate de dezvoltarea lanţului românesc de cafenele nu au contenit să apară. Unităţile 5 To Go s-au deschis din ce în ce mai des, mai întâi în Capitală, apoi şi în alte oraşe ale ţării; grupul a depăşit pragul veniturilor de 1 milion de euro în al doilea an de funcţionare; în 2017 antreprenorul a decis să renoveze o clădire istorică din centrul Capitalei şi să o transforme în Dialogue Social Bar (un spaţiu dedicat mai ales evenimentelor corporatiste),  iar numărul cafelelor vândute în paharele 5 To Go a ajuns, de-a lungul celor patru ani, la peste 6,5 milioane.

    Interviul se desfăşoară de această dată în biroul lui Savopol, aflat deasupra Dialogue, ce se întinde pe 100 mp în zona Piaţa Rosetti. Modul în care unităţile 5 To Go au împânzit oraşele ţării se vede cel mai bine în harta aflată la intrarea în birou: pe parcursul a patru ani, 5 To Go a devenit cel mai mare operator de cafenele din România – 95 la finalul anului trecut – şi, potrivit antreprenorului, cel mai mare brand local european tot în funcţie de acest criteriu. Anul trecut, grupul 5 To Go genera afaceri de 5,5 milioane de euro, iar pentru anul acesta şi-au propus să ajungă la o cifră de afaceri de 8 milioane de euro, odată cu atingerea obiectivului de a deschide 50 de noi unităţi. Pe termen lung însă, Radu Savopol vrea să facă din brandul dezvoltat de el şi de partenerul său de afaceri, Lucian Bădilă, „un lider regional”.

    De la design la pub
    Povestea antreprenorială a lui Radu Savopol a început în urmă cu aproximativ două decenii, cu un pub în Sinaia, iar de atunci lista proiectelor sale a tot crescut. De profesie designer de interior şi pasionat de arhitectură, el observa că în jurul anilor 2000 lumea era foarte circumspectă să apeleze la designeri şi arhitecţi pentru a-şi decora restaurantele sau puburile şi şi-a spus atunci – „De ce să nu fac eu un pub şi să îl fac aşa cum vreau?”. Lipsa de proiecte în zona de arhitectură l-a inspirat să deschidă mai întâi localul Old Nick Pub din Sinaia, locul „unde prietenii se adună să bea nu numai o cafea, cât şi un pahar de alcool“, după cum reieşea mai demult în descrierea de pe site-ul companiei. Localul era inspirat de bunicul lui Savopol, devenit personaj central al poveştii afacerii sale: Old Nick era porecla bunicului, comandant de navă pe distrugătorul Ferdinand, care obişnuia să comande câte două pahare „din cel mai faimos whisky canadian de secară“ într-un local de pe malul Dunării, în amintirea cumnatului său ce se stabilise în Canada. Alegerea staţiunii prahovene pentru primele afaceri a fost, potrivit antreprenorului, „pur întâmplătoare“. Antreprenorul spunea că ajunsese să îşi petreacă cea mai mare parte a timpului în Sinaia, astfel că următoarea afacere lansată a fost tot acolo, în 2008. Aceasta s-a concretizat în revitalizarea unei cafenele cu o istorie de 100 de ani, Cafeneaua Parcului. Ulterior, şi-a extins afacerile în Bucureşti mai întâi tot printr-o cafenea, prima realizată împreună cu importatorul Lavazza pe piaţa locală. Mai apoi însă, a decis să se concentreze pe dezvoltarea lanţului de cafenele 5 To Go.
    Potrivit lui Savopol, ideea conceptului a venit în 2014, ca rezultat al unui studiu efectuat împreună cu un importator de cafea. Rezultatul acestuia arăta că tendinţele de pe piaţa de cafea de tip take away sunt în creştere. Şi, pentru a aduce ceva în plus faţă de restul jucătorilor prezenţi pe piaţa locală, a adăugat componenta de preţ fix. „Piaţa locală s-a stabilizat, iar oamenii ştiu în general ce tip de cafea îşi doresc. După ce am pus pe hârtie şi am făcut un calcul pentru 25 de produse, am ajuns la preţul fix de 5 lei“, spunea el anterior, adăugând că se adresa tipului de client dispus să aloce un buget mediu pentru o cafea. Ulterior însă, portofoliul produselor s-a diversificat, la fel şi preţurile; valoarea bonului mediu a crescut odată cu creşterea numărului de locaţii.

    Următorul pas îl reprezintă concentrarea pe cartierele şi oraşele de peste 50.000 de locuitori.
    Dacă la început Radu Savopol şi-a propus să deschidă între 15 şi 20 de cafenele anual, planul pentru anul acesta include deschiderea a încă 50 de unităţi. Antreprenorul şi-a fixat de la început o strategie bine definită în alegerea locului, ce implică atât bifarea unor zone ale oraşului, cât şi atenţia la celelalte afaceri care le înconjoară. „Am acoperit zonele «fierbinţi», zona Pipera am acoperit-o total, sunt în jur de 6 locaţii acolo, în zona Romană – Amzei, avem 6; ce nu avem noi acoperit sunt cartierele – vrem să intrăm acolo, avem Drumul Taberei, Militari, Titan, Berceni – Piaţa Sudului”, exemplifică el precizând că în următorii doi ani şi-au propus să ajungă la 300 de locaţii. Iar dacă în prezent s-au extins în 14 oraşe din ţară, planurile pe termen scurt implică deschiderea unităţilor 5 To Go în alte patru noi oraşe; în majoritatea oraşelor extinderea se realizează printr-un masterfrancizor.  Potrivit lui Radu Savopol, investiţia într-o franciză 5 To Go este cuprinsă între 15.000 şi 20.000 de euro. „Ne dorim să ajungem la o cotă de piaţă destul de mare, putem să deschidem în oraşe cu peste 50.000 de locuitori, dacă nu 5 To Go clasic, 5 To Go Coffee Spot”, descrie el strategia pentru următoarea perioadă. Compania mizează şi pe diversificarea conceptelor – spre exemplu, cinci dintre unităţile 5 To Go existente includ şi o zonă de sitting, iar în curând vor lansa şi câteva unităţi 5 To Go în cadrul magazinelor Brico Depot, în urma unui parteneriat cu retailerul de produse DIY. De altfel însă, în curând opţiunea unui 5 To Go va fi disponbilă oricărui proprietar de magazin, prin intermediul unei noi divizii: denumită The Pro Unit, aceasta va avea la bază un concept de shop in shop – „Dacă tu ai un magazin şi vrei să ai un corner de 5 To Go există această opţiune”, este un brand de cafea care ţi-l amplasezi în magazin şi prin care generezi trafic. Noi oferim toată logistica împreună cu importatorul Bristot România”, explică Radu Savopol. „Am încercat să prindem cotă de piaţă prin cât mai multe direcţii; e un brand iubit.” În prezent, echipa 5 To Go este formată din 10 oameni, în care sunt incluşi şi Radu Savopol şi Lucian Bădilă, cei doi fondatori. Ei coordonează însă un univers format din circa 300 de oameni – 200 de angajaţi şi 100 de francizaţi. Nici digitalizarea nu a ocolit lanţul românesc de cafenele: Savopol spune că au dezvoltat o platformă de e-learning, destinată perfecţionării activităţii angajaţilor şi partenerilor, precum şi o aplicaţie pentru clienţii care vor să afle unde se află cea mai apropiată unitate 5 To Go sau detalii despre produsele comercializate. În următoarele trei luni, vor lansa şi o platformă pentru comenzi online.

    O piaţă cu caimac
    Piaţa românească a lanţurilor de cafenele este printre cele care au înregistrat în ultimii ani cea mai rapidă creştere din Europa, iar perspectivele sunt optimiste şi pentru anii ce urmează, în contextul în care densitatea numărului de cafenele de pe plan local rămâne printre cele mai scăzute la nivel european, potrivit datelor companiei de cercetare Allegra, conform analizei „Allegra World Coffee Portal – Project Café Europa – Strategic Analysis” (din noiembrie 2018), realizată pentru 5 To Go. Numărul total al cafenelelor care aparţin unor lanţuri (fie acestea locale sau internaţionale) era estimat anul trecut la 319 unităţi. Peste 60 dintre acestea au fost deschise anul trecut, rata medie de creştere anuală fiind de 25,1%. Allegra împarte segmentul cafenelelor de lanţ între cafenele orientate mai ales pe vânzarea de cafea şi în unităţi în care cea mai mare pondere a vânzărilor este generată de alimente (food). 90% din piaţă revine cafenelelor axate pe comercializarea de cafea, iar restul de 10%, cafenelelor în care o mai mare pondere din vânzări este generată de alimente (de exemplu Paul). Cu 95 de unităţi care funcţionau în anul 2018, 5 To Go este liderul pieţei din punctul de vedere al numărului de cafenele incluse în lanţ, operatorul român devansând astfel competitori internaţionali precum Starbucks (42 de unităţi) şi McCafé (26 de unităţi). Cei trei jucători ocupă astfel o felie de 52,7% din totalul cafenelelor de lanţ (şi 58,5% din totalul lanţurilor de cafenele axate mai ales pe vânzarea de cafea). O felie considerabilă din piaţa cafenelelor de lanţ revine şi „nonspecialiştilor” – segment în care sunt incluse benzinăriile care vând şi cafea sau lanţurile de restaurante unde se vinde şi cafea (Lukoil – 224 unităţi, OMV – 153 de unităţi, KFC – 73 de unităţi, Subway – 38 de unităţi). Perspectivele de dezvoltare a pieţei sunt optimiste în continuare: previziunile Allegra indică faptul că numărul cafenelelor de lanţ va creşte cu 13,2% în următorii cinci ani, urmând să depăşească pragul de 590 de unităţi până în 2023. „Piaţa se va dezvolta în continuare, şi prin intermediul multor branduri locale. Piaţa de dinainte de criză era orientată mult pe cafenele cu sitting, acum s-a schimbat total de când cu interzicerea fumatului în spaţii publice – toată lumea este cu cafeaua pe stradă –, s-a schimbat mult comportamentul consumatorilor”, descrie Radu Savopol potenţialul pieţei în continuare. În ceea ce priveşte tendinţele care se vor dezvolta, observă: „Trendul este ca puburile să includă şi zona de cafea, să te agaţe de dimineaţă, să te duci acolo să bei o cafea, pe urmă prânzul, iar seara iarăşi, distracţie sau meciuri etc. – şi în Anglia există, acestea se numesc The New Local Pub şi sunt axate pe cartiere. Cam aceasta este concentrarea – toţi caută să aibă o plajă cât mai mare de clienţi, şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara – şi atunci schimbă foarte mult meniurile, fac şi designul mai prietenos, mai de zi”.

    Internaţionalizarea cafelei „la 5 lei”
    Radu Savopol spune că nu se vor limita la piaţa locală şi anul acesta se va concretiza un obiectiv mai vechi al său – cel de extindere regională. Astfel, şi-au propus ca până la finalul anului să intre pe piaţa din Polonia, prin intermediul unui masterfrancizor. Sunt în discuţii în prezent cu un potenţial partener; şi-au propus ca în primă fază să deschidă trei unităţi.  Au ales să se extindă în Polonia ca urmare a parităţii monedei (1 zlot  1,2 lei) prin care pot păstra astfel numele brandului. Piaţa poloneză a lanţurilor de cafenele şi-a dublat dimensiunea în ultimii cinci ani, fiind estimată în prezent la peste 1.200 de unităţi (1.231 în noiembrie 2018), dintre care peste 100 deschise anul trecut, potrivit datelor companiei de cercetare Allegra, conform analizei „Allegra World Coffee Portal – Project Café Europa – Strategic Analysis” (din noiembrie 2018), realizată pentru 5 To Go. Ritmul mediu anual de creştere este de 9,8%. Operatorii axaţi mai ales pe vânzarea de cafea numără 883 de unităţi – liderul pieţei este McCafé (405 unităţi), acesta fiind urmat de Costa (147 de unităţi) şi Starbucks (70 de unităţi). Cei trei operatori deţin 50,5% din piaţa totală a cafenelelor de lanţ. Preţul mediu pentru cafeaua vândută de primii 10 operatori de cafenele din Polonia este de 10,33 de zloţi pentru un cappucino, 10,73 zloţi pentru un latte şi 6,75 zloţi pentru un espresso. Este previzionat ca piaţa să crească până la 1.830 de unităţi până în 2023, cu o rată medie anuală de creştere de 8,3%. „Piaţa de acolo este mult mai stabilă, jucătorii importanţi sunt foarte prezenţi – jucătorii internaţionali sunt deja principalii jucători de acolo, iar piaţa este mult mai dezvoltată.” De acolo, în funcţie de rezultatele din primul an, vor decide dacă vor continua extinderea în Europa. „Au venit multe cereri, din mai multe ţări, însă nu vrem să facem acest lucru doar punctual, câte o cafenea sau două într-o ţară. Dacă vrem să mergem undeva, vrem să facem 10 cafenele şi apoi să tragem o concluzie referitoare la potenţialul de dezvoltare.”

    Obiectivul pe termen lung?
    „Vrem ca 5 To Go să devină şi un lider regional, cred că putem fi un jucător important în tot ce înseamnă cafea: şi vânzare, şi locaţie”, spune Radu Savopol. O altă direcţie de dezvoltare este realizarea de produse din cafea şi pentru consumul de cafea tip marcă proprie, realizată în parteneriat cu diverşi colaboratori, pe care să le aducă şi în retail, nu doar în locaţiile 5 To Go. Din rândul celor mai recente realizări în acest sens, menţionează siropurile marcă proprie. Potrivit reprezentanţilor 5 To Go, acesta a fost un proiect de aproximativ un an, iar prin implementarea acestuia, spun ei, s-au aliniat la caracteristicile lanţurilor internaţionale. 

  • I. M. Pei, legendarul arhitect chinez care a proiectat piramida de sticlă de la intrarea Muzeului Luvru, a murit la vârsta de 102 ani

    Fiul său Li Chung Pei, de asemenea arhitect, a anunţat joi că tatăl său a murit peste noapte.
     
    Pei a fost cunoscut în special pentru piramida de glasă care serveşte drept intrare în Muzeul Luvru din Paris, precum şi Clădirea de Est a Galeriei Naţionale de Artă din Washington.
     
    Stilul său l-a transformat într-unul dintre puţinii arhitecţi de care erau interesaţi în egală măsură şi dezvoltatori imobiliari, şi şefi de corporaţi, dar şi muzeele de artă.

  • ​Arhitectul japonez Arata Isozaki a fost recompensat cu premiul Pritzker pe 2019

    Arhitectul în vârstă de 87 de ani a construit peste 100 de clădiri dintre cele mai diverse, de la Palau Saint Jordi, ridicat în Barcelona, Spania, pentru ediţia din 1992 a Jocurilor Olimpice, până la Museum of Contemporary Art din Los Angeles, SUA, prima sa comandă internaţioală. În Japonia, printre cele mai cunoscute creaţii ale sale se numără Muzeul de Artă Kitakyushu, inaugurat în 1974, şi Primăria din Kamioka, construită în 1978.

  • Un actor şi un arhitect au readus la viaţă un brand românesc iubit de mulţi, după o pauză de peste trei decenii

    Pentru generaţiile mai vechi, Optimef este un brand de ceasuri din anii ’70 – ’80, unul dintre primele nume româneşti din domeniu. Pentru generaţiile tinere, acelaşi nume Optimef este asociat cu un ceas cool, tot românesc, plămădit de două minţi creative – un actor şi un arhitect – acum un an. Care este legătura dintre cele două?

    ”Optimef s-a lansat în anul 1979. Era un ceas electronic, «modern, precis, fiabil», după cum spunea o reclamă de la acea vreme“, îşi aminteşte Andrei Morariu, unul dintre cei doi tineri antreprenori care în urmă cu circa un an au readus la viaţă acest brand, însă în straie noi.

    Conceptul ceasului iniţial a fost o colaborare a întreprinderilor Mecanică Fină şi Optică Română din Bucureşti, de unde şi denumirea acestuia, Opti  – Optica Română şi Mef – Mecanică Fină.

    ”Au fost realizate şase variante de carcase: trei pentru ceasuri de damă şi trei pentru ceasuri bărbăteşti.“ Optimef a avut însă o istorie scurtă pentru că în cursul anului 1985 Mecanică Fină Bucureşti a lansat un model de ceas cu cuarţ cu motor ”pas cu pas“ sub denumirea Cromef. Modelele Cromef au reprezentat o etapă intermediară prin care s-a făcut trecerea de la varianta cu cuarţ digitală – Optimef – către modelele mecanice Orex, ce au fost produse începând cu noiembrie-decembrie 1985, povesteşte Andrei Morariu. Orex a fost de altfel cel mai cunoscut brand românesc de ceasuri.

    Şi totuşi, Andrei Morariu şi partenerul său de business Bogdan Costea au readus la viaţă Optimef.

    ”Totul a pornit în 2014 de la întrebarea: ce s-a întâmplat cu industria orologieră din România?. Din acel moment şi până când am ţinut primul Optimef în mână au trecut trei ani.“ |n tot acest timp, cei doi antreprenori au înregistrat marca, au umplut carneţele cu desene, au făcut multe simulări 3D, au căutat producători, au vizitat producători, au trimis şi au primit zeci de colete, totul culminând cu sosirea prototipului şi apoi producţia de serie.

    ”Am lansat Optimef în decembrie 2016 cu modelele Fărăzece Black şi Gold cu brăţara din silicon, urmate în august 2017 de modelele Copper şi Silver şi curele din piele. Relansarea Optimef este modul în care dorim să aducem un tribut industriei orologiere din România, capabilă cândva să producă ceasuri cu un design relevant chiar şi pentru zilele noastre.“

    Noile ceasuri Optimef au mecanism japonez şi sunt asamblate în Hong Kong. Tot în Hong Kong sunt produse şi ramele ochelarilor sub acelaşi brand, o nouă direcţie de dezvoltare a celor doi antreprenori. Ansamblarea acestora din urmă se face în România, iar lentilele sunt produse la Timişoara de Interoptik. ”Avem însă în plan, odată cu creşterea brandului şi a resurselor financiare, să mutăm cât mai mult din partea de producţie în România, atât timp cât raportul calitate/preţ rămâne unul foarte bun.“ Pe site-ul Optimef un ceas costă 650 de lei.
    Dar planurile celor doi antreprenori nu se opresc aici. Ei vor să dezvolte atât portofoliul de ceasuri, cât şi alte zone de business sub umbrela aceluiaşi brand.

    ”Curiozitatea ne defineşte şi ne motivează să ducem lucrurile până în acel punct în care excepţionalul este posibil. Dorinţa de a crea mereu lucruri noi, originale, ne poartă în direcţii neaşteptate, însă miza rămâne mereu aceeaşi: să extindem şi să perfecţionăm modul în care realizăm designul de obiect.“

    Fondatorii brandului Optimef sunt amândoi creiere creative: Andrei Morariu este actor, iar Bogdan Costea este arhitect. Andrei Morariu a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, iar Bogdan Costea a terminat Facultatea de Arhitectură şi Construcţii Oradea. ”Ne-am cunoscut în Bucureşti, unde am iniţiat mai multe proiecte culturale (Festivalul de Film Victoria) şi de design (studioul de creaţie Overlay).“ Pasionaţi de orologerie şi design de obiect, cei doi au hotărât să relanseze Optimef din dorinţa de a aminti că în România s-au produs ”lucruri cool înainte să ştim ce înseamnă cool“. De aici şi sloganul brandului: Nişte cool românesc. Din nou.
    ”Bineînţeles, există o responsabilitate sporită atunci când decizi să te atingi de ceva vechi în comparaţie cu a lansa un brand nou, însă am acceptat cu entuziasm această provocare.“ Au tratat încă de la început relansarea Optimef ca pe o renaştere, nu ca pe o continuare a vechiului brand.

    Optimef s-a lansat iniţial cu modelul de ceasuri Fărăzece. ”Designul modelului este dictat de felul în care citim de fapt ora: «e fără cinci / e fără zece / e fără un sfert…» – e felul firesc în care ne raportăm la trecerea timpului“, spune Andrei Morariu. Acesta a fost detaliul care a permis abaterea de la afişajul clasic printr-o distribuire originală a indecşilor pe cadran. Ora 12 este marcată cu un 0, iar minutarul măsoară timpul descrescător spre următoarea oră după ce trece de jumătate (30).

    ”Fărăzece este un ceas unisex cu un design clasic tradus în limbaj contemporan prin linii simple şi detaliile şi materialele de ultimă generaţie folosite. Rezultatul este un produs premium, robust, lipsit de artificii inutile de design, dar care spune o poveste“, cred fondatorii.
    Cu o carcasă din oţel inoxidabil 316L, mecanism japonez quartz Miyota şi geam din cristal mineral întărit, Optimef Fărăzece este un ceas fără vârstă, conceput şi construit să treacă testul timpului, adaugă ei. |n prezent, acest model este disponibil în patru variante de culori de carcasă şi patru variante de curele din piele.

    Începutul lui 2018 a adus şi lansarea unui nou produs. ”|ncă de la început ne-am propus să explorăm diverse domenii ale designului de obiect.“ Aşa a apărut Unibrow, prima pereche de ochelari de soare Optimef. De inspiraţie retro, Unibrow este un produs realizat din acetat, ochelarii fiind echipaţi cu lentile oftalmice Interoptik, fabricate în România după tehnologia nemţească Rodentock.

    ”Folosindu-ne de puritatea formelor geometrice, cărora le adăugăm de fiecare dată detalii mai puţin obişnuite, ne dorim să creăm obiecte de un lux discret în care frumuseţea se îmbină armonios cu funcţionalitatea.“ Cei doi antreprenori lucrează în prezent la alte două modele de ceas şi la o colecţie capsulă de genţi din piele, iar în paralel se concentrează pe promovarea brandului în ţară şi în afara ei.
    Acum produsele Optimef sunt disponibile în magazinul online propriu al antreprenorilor, dar şi în concept-store-uri precum Molecule F sau cel din cadrul Beans & Dots care cuprinde o cafenea şi un magazin multibrand.

    Anual cei doi antreprenori vând cam 200 de ceasuri, cu fluctuaţii importante de la lună la lună. Planul este însă ca aceste cifre să crească odată cu dezvoltarea brandului pe pieţe externe, unde doresc să intre tot în magazine de tip concept store. Până în momentul când businessul va funcţiona la turaţie maximă, cei doi fondatori îşi păstrează însă joburile curente.

    Tinerii antreprenori dau o a doua şansă la viaţă unor branduri româneşti care au scris istorie în comunism. Pegas este poate cel mai cunoscut brand românesc ce a fost readus la viaţă în ultimii ani la iniţiativa unor antreprenori locali. După doar şase ani de activitate, brandul produce anual 25.000 de biciclete şi are afaceri ce se măsoară în milioane. De euro.

    Pe urmele Pegas însă vin acum alte branduri româneşti cu istorie; motocicletele Mobra, ceasurile Optimef şi schiurile Reghin sunt câteva dintre exemple.

  • Parfum de arhitect

    Soluţia găsită, scrie Dezeen, a fost o gamă de lumânări parfumate, Architect Candle Collection, pentru care cei doi au ales trei dintre arhitecţii lor preferaţi: Frank Lloyd Wright, Carlo Scarpa şi John Entenza.

    Lumânările grupate în seturi de trei dimensiuni au un parfum diferit în funcţie de arhitect, ales de creatorii lor astfel încât să evoce atmosfera unui proiect sau un loc care are legătură cu acesta.

  • Un tânăr de 33 de ani a găsit o metodă inedită de a scoate bani din furia bucureştenilor. Vrea să facă 100.000 de euro în primul an

    Stresul este una din bolile vieţii moderne, iar eliberarea de acesta este imperativă pentru o sănătate bună. În timp ce unii se relaxează gătind sau privind la televizor, alţii se simt bine după ce sparg obiecte, dar ar putea fi un obicei costisitor dacă s-ar apuca să spargă ce au prin casă. 

    Marius Neagoe, un arhitect de 33 de ani, a deschis primul loc din Bucureşti unde oricine poate sparge un televizor sau un WC, cu o rangă, un baros ori o bâtă de baseball. El vrea să câştige 100.000 de euro din furia bucureştenilor.

    Break Room este un loc unde poţi merge pentru a distruge obiecte care nu mai sunt de folos, cu bâta de baseball, cu ranga sau cu barosul. Ce poate fi spart? Pahare, vaze de flori, bibelouri de porţelan, imprimante, televizoare, telefoane, vase de WC, mobilier de bucătarie, busturi din ghips. ”Obiectele se colectează de la donatori voluntari, de la persoane fizice, de la centrele de depanare radio-TV, service-uri auto şi GSM-uri“, spune Marius Neagoe, fondatorul Break Room, care adaugă faptul că după spargere rămăşiţele sunt reciclate.

    Totuşi, dacă cineva doreşte să spargă un anume obiect, o poate face asta prin serviciul numit ”Bring your own breakable“ (joc de cuvinte după celebra sintagmă Bring you own device). Clienţii pot aduce obiecte ce nu sunt periculoase şi care pot fi aduse la hala Break Room fără ajutor, potrivit lui Neagoe.

    Spaţiul unde pot fi spulberate tot felul de obiecte este situat pe platforma Industria Bumbacului de pe Splaiul Unirii din Bucureşti; investiţia iniţială a fost de 15.000 de euro şi a inclus costurile cu ”spaţiul şi amenajarea lui adecvată, costuri de logistică specifică, echipamente de siguranţă, branding şi comunicare“. Marius Neagoe, care mai are alte două afaceri (un studio de proiectare şi design interior şi unul de design mobilier şi prototipare), se aşteaptă ca Break Room să aibă 50 de clienţi pe zi în timpul săptămânii şi 100 pe zi în weekend; în acest context ar putea să-şi amortizeze investiţia în trei luni şi să şi obţină un profit net de 100.000 de euro în primul an de activitate. ”Modelul poate fi francizat şi vrem să găsim parteneri la nivel naţional dacă evaluarea businessului, după primul an, corespunde planificării iniţiale.“

    Cât costă să spargi televizoare? Pachetele cu obiectele ce pot fi sparte încep de la 50 de lei şi ajung la 80 de lei sau 150 de lei pentru două persoane. Aceste pachete includ 12 obiecte mici, trei medii, un obiect electronic mare, obiect de distrugere la alegere, echipament de protecţie (halat, ochelari, mănuşi). ”Pentru încă 20 de lei oferim şi imortalizarea momentului în slow motion şi un set de trei fotografii. Punem la dispoziţia clienţilor şi pachete corporate, special gândite şi adaptate în funcţie de mărimea grupului şi chiar de specificul organizaţiei“, spune arhitectul.

    Cine sunt cei interesaţi să spargă obiecte într-o hală? În principu, oricine. ”Ne adresăm tinerilor corporatişti sau nu, celor stresaţi de trafic sau de job, dar şi celor care vor o experienţă inedită“, spune Neagoe. Tot el adaugă că ”activitatea este pur recreaţională, nu are pretenţii terapeutice şi de fapt nicio altă pretenţie în afară de o oferi o porţie bună de fun, eliberare şi relaxare“.