BusinessMagazin

Tag: alpinism

  • Povestea antreprenorului care a revoluţionat corturile şi echipamentele de alpinişti

    Tompkins s-a născut în Conneaut, Ohio, pe 20 martie 1943, în familia unui vânzător de antichităţi, care lucra şi ca decorator. Şi-a petrecut primii ani din viaţă în New York City, iar apoi familia sa s-a mutat în Millbrook, New York. În perioada studiilor de liceu, în Connecticut, a fost exmatriculat pentru mai multe infracţiuni minore. Nu a absolvit liceul şi s-a întors acasă, în Millbrook.

    Între 1960 şi 1962 s-a concentrat pe competiţii de schi şi alpinism în Colorado, Europa şi America de Sud, iar un an mai târziu, a pus bazele serviciului de ghidaj montan California Mountaineering Guide Service.

    În această perioadă a cunoscut-o pe Susie Russell, o angajată la cazinou care s-a întâmplat să-l ajute cu transportul când făcea autostopul spre lacul Tahoe. S-au căsătorit în 1964 în San Francisco. La scurt timp după, Tompkins a luat un credit în valoare de 5.000 de dolari de la bancă pentru a pune bazele The North Face.

    Iniţial, cei doi soţi vindeau, prin intermediul comenzilor poştale, echipamente de căţărat şi de camping – saci de dormit, rucsacuri, corturi de munte. Familia Tompkins a făcut designul primelor corturi care evitau stâlpul central prin intermediul barelor flexibile introduse prin manşoane exterioare. Acest design creştea şi rezistenţa cortului deoarece forma de dom permitea vântului să treacă pe deasupra lui. Corturile lor au fost ulterior copiate în toată lumea. În 1966, au deschis primul magazin The North Face.

    Doi ani mai târziu, Douglas Tompkins şi-a vândut afacerea companiei Kenneth „Hap” Klopp pentru 50.000 de dolari şi a reinvestit profitul pentru a crea împreună cu soţia sa brandul de haine Esprit. Voia de asemenea să se concentreze pe producţia de filme de aventură: în 1968, a plecat într-o aventură de şase luni din California spre Patagonia, împreună cu alţi camarazi de expediţii. Au creat o nouă rută pe muntele Fitz Roy şi au făcut un film de aventură, Mountain of Storms (Muntele furtunilor), în care au descris experienţa lor. Filmul din 2010 180 Degrees South: Conquerors of the Useless (180 de grade sud: cuceritorii inutilului) descrie o zi modernă de recreere şi subliniază totodată şi munca de conservare pe care o ducea Tompkins.

    A devenit mai târziu practicant de caiac pe râuri învolburate şi este recunoscut pentru că a avut primele coborâri pe unele râuri din California, Africa şi America de Sud. În plus, era un talentat pilot de avioane uşoare.

    În 1968, Tompkins, soţia lui, Susie, şi o prietenă a sa, Jane Tise, au început să vândă rochii, al căror design îl făceau pe masa din bucătărie. În 1971, afacerea deja înfloritoare a fost denumită Plain Jane, brand care avea să se transforme mai târziu în Esprit.

    Până în 1978, vânzările depăşeau 100 de milioane de dolari anual, iar compania avea parteneriate în Germania şi Hong Kong. Douglas Tompkins s-a autonumit „director de imagine”, dezvoltând propria abordare de marketing: el se ocupa de imaginea companiei, de la designul magazinelor până la layoutul cataloagelor, iar soţia sa era director de design.

    Compania a crescut şi şi-a extins operaţiunile în 60 de ţări. În 1989, publisherul japonez din domeniul artei Robundo a publicat „Esprit, principiul cuprinzător de design”.

    Îngrijorările lui Tompkins referitoare la impactul asupra mediului al industriei fashion l-au determinat însă să părăsească lumea businessului spre finalul anilor 1980. În 1989, şi-a vândut partea din companie lui Susie, de care s-a separat, iar majoritatea banilor câştigaţi i-a investit în conservarea pământului. În 1989 şi 1994 şi-a vândut deţinerile din afacerea Esprit şi din alte părţi ale lumii.

    După ce şi-a vândut partea din companie, şi-a concentrat eforturile înspre sudul Chileului, unde a petrecut mult timp făcând alpinism, caiac şi schi, concentrându-se pe activităţi de conservare a pământului şi alte acţiuni ecologiste. A pus bazele Foundation for Deep Ecology în 1990, care susţine activismul de mediu, şi The Conservation Land Trust în 1992, cu scopul de protejare a tărâmurilor sălbatice, mai ales din Chile şi din Argentina.

    În 1993, s-a recăsătorit, cu Kristine L. McDivitt, fost CEO al lanţului de retail Patagonia. Cei doi au lucrat împreună la proiecte de conservare. După ce au cumpărat suprafeţe mari de terenuri sălbatice, le-au transformat în parcuri naţionale (cum ar fi Pumalin Park, de 320.000 ha, în Chile, Ibera Project, de 553.000 ha, în Argentina).

    A dezvoltat de asemenea modele de ferme organice, axate pe menţinerea unui sol sănătos şi integrităţii ecologice simultan cu hrana pentru familii şi susţinerea economiei locale. În Argentina, a administrat şi ferme de bovine, axate pe dezvoltarea unor practici sustenabile. A primit, împreună cu soţia sa, numeroase recunoaşteri pentru activităţile lor de salvare a mediului.

    Pe 8 decembrie 2015, făcea caiac pe General Carrera Lake, în sudul Chileului, alături de cinci persoane, când valurile puternice le-au răsturnat caiacul. Tompkins a petrecut mai mult timp în apa rece, de 4 grade Celsius, şi a murit la câteva ore după ce a fost transportat cu elicopterul la spital din cauza hipotermiei.

  • Când viaţa bate orice scenariu de film. A devenit un geniu în matematică după ce a fost bătut de doi oameni pentru a-i lua vesta de piele

    Toate acestea urmau să se sfârşească însă în noaptea de vineri, 13 septembrie 2002. Ieşit la karaoke cu prietenii, părea că urmează o seară tipică. Totuşi, doi oameni l-au atacat, aplicându-i nenumărate lovituri la nivelul capului, până l-au lăsat inconştient. Toc ce au furat a fost geaca sa, în valoare de doar 100 de dolari. La spital însă nu i-au găsit nicio rană gravă, aşa că a fost externat.

    Cu toate acestea, a doua zi s-a întâmplat un lucru foarte ciudat. A început să vadă tot felul de formule matematice, iar în orice obiect reuşea să distingă diverse forme geometrice complexe. În scurt timp, şi-a abandonat munca şi a început să citească tot ce îi pica în mână în domeniul fizicii şi al matematicii, fiind fascinat de fracţii şi teoreme.

    Cu toate că, înainte de accident, nu avusese aptitudini plastice, imediat după a început să deseneze diagrame complexe fără niciun model. Totuşi, după un timp, a început să se teamă că toate acestea nu erau un dar, ci semne ale nebuniei. Abia după ce a urmărit un documentar realizat de BBC, despre cazul savantului autist Tammet, care susţinea că poate să simtă mirosul culorilor, s-a convins că nu are de ce să îşi facă griji în ceea ce priveşte sănătatea sa psihică. Doctorii au susţinut că situaţia sa specială a survenit în urma unei contuzii profunde. Padgett spune că nu s-ar mai întoarce la viaţa de dinainte.

  • 13 ani de Business Magazin: Antreprenorul care a ocupat cu magazine o stradă întreagă din Bucureşti

    Între cei doi poli la care visează pasionaţii de senzaţii tari din România, se află o porţiune din Calea Moşilor, colţ cu Bărăţiei, unde David Neacşu a aşezat polul echipamentelor sportive outdoor.

    Se împlinesc 20 de ani de când alpinistul David Neacşu voia să plece pe Everest. Organizatorul expediţiei a fugit însă cu o parte din banii strânşi, iar alpinistul a rămas acasă şi a pus bazele unei afaceri. Între timp, a bifat două victorii importante: a ajuns pe Everest şi a câştigat pariul pe piaţa de echipament sportiv pentru activităţi în aer liber din România. Graniţele micului său imperiu de bocanci, schiuri, haine impermeabile, corturi şi sute de accesorii se întind pe primii zeci de metri din Calea Moşilor, în spatele Magazinului Cocor. Cele cinci magazine, care ocupă o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, sunt vecine cu un magazin cu rochii de mireasă, cu o florărie, cu un atelier de reparat încălţări şi cu magazinul sportiv Salomon.

    Tot nume inspirate de pasiunea pentru alpinism au şi depozitele firmei, întinse pe alţi 700 de metri pătraţi: Muntele Vinson, Elbrus, Carstensz Pyramid sau McKinley. La prima vedere, denumirile par o simplă înşiruire de vârfuri montane folosite ca strategie de marketing pentru pasionaţii de alpinism. Sunt, de fapt, primele vârfuri cucerite de alpinistul David Neacşu, mai cunoscut printre pasionaţi pentru expediţiile româneşti conduse de el în premieră pe toate continentele şi mai puţin pentru faptul că este proprietarul magazinelor Himalaya, compania cu 27 de angajaţi care se îndreaptă spre venituri de şapte milioane de euro anul acesta.

    L-am găsit pe Neacşu într-o cameră de aproximativ cinci metri pătraţi, după ce am parcurs vreo 50 de metri de magazin, făcându-mi loc printre căşti pentru alpinism, hamuri, carabiniere, pioleţi şi alte accesorii specifice. Stătea la un birou acoperit de teancuri de hârtii, albume îndesate cu fotografii din toată lumea, tablouri cu simboluri necunoscute şi obiecte pe care nu oricine le poate numi cu uşurinţă. „Asta este o mantra cu scriere în sanscrită pe care mi-a dăruit-o un lama când am plecat singur spre Everest pentru a pune la cale expediţia din 2003“, a explicat el. La gât poartă un medalion dintr-o piatră cu model „ochi de tigru“, extrasă din munţii Himalaya şi pe care „dacă o mai vedeţi la altcineva la gât, sigur face alpinism“.  La 54 de ani, Neacşu are la activ 37 de expediţii mari pe toate continentele, dintre care 19 premiere româneşti. Petrece 200 de zile pe an în expediţii, iar în restul timpului se află în magazinele sale de pe Calea Moşilor. Zâmbeşte mult şi povesteşte cu lacrimi în ochi despre experienţele trăite, axându-se pe cele legate de alpinism şi mai puţin pe afacere, care este, potrivit lui, doar un mijloc de a-şi atinge visele.

    Neacşu şi-a început cariera în urmă cu 30 de ani, mai întâi ca instructor în cadrul şcolii de ghizi naţionali a BTT-ului, iar apoi la Centrul Universitar Bucureşti. A ocupat apoi, timp de doi ani, funcţia de director de agenţie de turism în cadrul unei firme fondate de foştii săi elevi de la şcoala de ghizi, iar în 1993 a decis să îşi construiască propria afacere. „După ce mi-au degerat picioarele pe munte, am hotărât să fac un magazin pentru a aduce echipamente de care aveam nevoie eu în primul rând, iar, apoi, pentru a putea pleca oriunde în lumea asta fără să trebuiască să dau socoteală nimănui, să fiu propriul meu stăpân“, descrie el principala motivaţie care l-a împins spre antreprenoriat. Un argument în plus au fost cei 7.000 de dolari pe care îi strânsese pentru o expediţie în Himalaya, care avea ca scop final escaladarea vârfului Cho Oyu şi care nu s-a mai concretizat pentru că liderul expediţiei a hotărât să plece cu banii strânşi până în acel moment.

    Întâmplarea l-a inspirat în denumirea afacerii şi l-a motivat să inaugureze primul magazin. A investit cei 7.000 de dolari într-un spaţiu de aproximativ 40 de metri pătraţi din complexul comercial Unirea, la etajul patru, în aripa Călăraşi. Magazinul a fost construit sub forma unei cabane din lemn şi a fost ridicată în aproximativ trei luni chiar de cei care au lucrat apoi în magazin. „Nici eu nu ştiu de unde luam echipamentele atunci, aveam trei modele de bocanci, două de rucsacuri şi cinci carabiniere“, spune, glumind, antreprenorul. În 1998, după ce magazinul Unirea a fost cumpărat de omul de afaceri Dan Adamescu, preţul chiriei a crescut, iar Neacşu a fost nevoit să caute un alt spaţiu în care să îşi vândă echipamentele. L-a găsit în apropiere, pe Calea Moşilor. După ce l-a închiriat, a muncit vreme de doi ani la amenajarea acestuia, mai ales din cauza subsolului, care fusese lăsat în paragină.

    A reuşit să inaugureze magazinul la începutul anului 2000. „Aveam 11 angajaţi şi abia îmi permiteam să le plătesc salariile. Nu am avut bani şi pentru pază şi, în primele trei luni de funcţionare, am dormit în faţa magazinului, într-un cort“, îşi aminteşte el. Era o perioadă când furnizorii de echipamente nu aveau încredere în oamenii de afaceri din România, iar Neacşu trebuia să facă plata pentru marfă în avans, aspect care îngreuna situaţia antreprenorului aflat la început. După trei luni, a reuşit să ajungă la linia de plutire, mai cu seamă că încheiase şi contracul cu firma Mammut, unul dintre cele mai profitabile branduri din magazinele sale şi în prezent. După un an şi jumătate, a extins spaţiul cu încă o încăpere, dedicată alpinismului, şi a cumpărat spaţiul magazinului, în schimbul unei sume de 45.000 de euro.

    În 2003, Neacşu a închiriat şi cele două spaţii aflate vizavi de magazinul iniţial, pe care le-a dedicat vânzării de îmbrăcăminte Mammut şi încălţăminte, iar, ulterior, a cumpărat şi cele două spaţii, investind circa 600.000 de euro în acestea. Alte două, destinate bicicletelor high end de munte, dar şi altor branduri de haine pentru sportivi, le-a inaugurat în 2006 în spaţii închiriate, pe care antreprenorul ar vrea de asemenea să le cumpere. În toate sunt expuse aproximativ 5.000 de produse ale unor branduri de echipamente outdoor precum Petzl, Mammut, Austrialpin, Silva, Gerber, Tendon, Lowa, Asolo, Rock Empire, Nikwax, Lorpen, Laken, NicImpex, Julbo, Trimm, Suunto, Deuter, Kovea. A reuşit să câştige contractele cu ei prin participarea la târgurile de profil, cum ar fi cel care se organizează în luna februarie la München sau cel de la jumătatea lunii iulie din Elveţia, dar şi în China sau Statele Unite ale Americii. Nu ratează târgurile, deoarece „în fiecare an se schimbă lucrurile, ca şi în telefonie, IT şi altele“. Face comenzile cu nouă luni sau chiar cu un an înainte. Dacă la început câştiga cu greu încrederea furnizorilor, acum termenele de plată de la branduri precum Mammut sau Petzl ajung chiar şi la 90 de zile. „Au venit chiar la mine acasă să se convingă că nu vând într-un apartament“, spune Neacşu.

    Pe lângă vânzarea în magazinele proprii, în primii ani antreprenorul a făcut şi distribuţie pentru magazinele specializate răspândite în ţară. A atins maximul afacerii în 2007, când firma sa a înregistrat venituri de 13,5 milioane de euro şi profit de 500.000 de euro. A atras şi interesul cumpărătorilor, însă a renunţat la acest gând când a văzut cine avea să îi conducă afacerea în continuare. „Făcusem auditul în 2008, dar, când am dat mâna cu viitorul cumpărător, m-am răzgândit. Nu am mai vândut chiar dacă mi-a oferit o sumă frumoasă, 6,4 milioane de euro.“

  • Geta şi Erik, copiii de aur ai alpinismului românesc, şi-au găsit sfârşitul în avalanşa din Retezat

    Doi sportivi ai României, recunoscuţi în lume pentru rezultate obţinute în alpinism, au urcat, sâmbătă, ultima creastă. Fetiţa care a murit surprinsă de avalanşă în Retezat este copilul de aur al alpinismului românesc, iar băiatul – cel mai tânăr alpinist din Europa care a atins Vârful Aconcagua.

    Citeste aici povestile Getei şi Erik, copiii de aur ai alpinismului românesc, care şi-au găsit sfârşitul în avalanşa din Retezat

  • Antreprenorul care a ocupat cu magazine o stradă întreagă din Bucureşti

    Între cei doi poli la care visează pasionaţii de senzaţii tari din România, se află o porţiune din Calea Moşilor, colţ cu Bărăţiei, unde David Neacşu a aşezat polul echipamentelor sportive outdoor.

    Se împlinesc 20 de ani de când alpinistul David Neacşu voia să plece pe Everest. Organizatorul expediţiei a fugit însă cu o parte din banii strânşi, iar alpinistul a rămas acasă şi a pus bazele unei afaceri. Între timp, a bifat două victorii importante: a ajuns pe Everest şi a câştigat pariul pe piaţa de echipament sportiv pentru activităţi în aer liber din România. Graniţele micului său imperiu de bocanci, schiuri, haine impermeabile, corturi şi sute de accesorii se întind pe primii zeci de metri din Calea Moşilor, în spatele Magazinului Cocor. Cele cinci magazine, care ocupă o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, sunt vecine cu un magazin cu rochii de mireasă, cu o florărie, cu un atelier de reparat încălţări şi cu magazinul sportiv Salomon.

    Tot nume inspirate de pasiunea pentru alpinism au şi depozitele firmei, întinse pe alţi 700 de metri pătraţi: Muntele Vinson, Elbrus, Carstensz Pyramid sau McKinley. La prima vedere, denumirile par o simplă înşiruire de vârfuri montane folosite ca strategie de marketing pentru pasionaţii de alpinism. Sunt, de fapt, primele vârfuri cucerite de alpinistul David Neacşu, mai cunoscut printre pasionaţi pentru expediţiile româneşti conduse de el în premieră pe toate continentele şi mai puţin pentru faptul că este proprietarul magazinelor Himalaya, compania cu 27 de angajaţi care se îndreaptă spre venituri de şapte milioane de euro anul acesta.

    L-am găsit pe Neacşu într-o cameră de aproximativ cinci metri pătraţi, după ce am parcurs vreo 50 de metri de magazin, făcându-mi loc printre căşti pentru alpinism, hamuri, carabiniere, pioleţi şi alte accesorii specifice. Stătea la un birou acoperit de teancuri de hârtii, albume îndesate cu fotografii din toată lumea, tablouri cu simboluri necunoscute şi obiecte pe care nu oricine le poate numi cu uşurinţă. „Asta este o mantra cu scriere în sanscrită pe care mi-a dăruit-o un lama când am plecat singur spre Everest pentru a pune la cale expediţia din 2003“, a explicat el. La gât poartă un medalion dintr-o piatră cu model „ochi de tigru“, extrasă din munţii Himalaya şi pe care „dacă o mai vedeţi la altcineva la gât, sigur face alpinism“.  La 54 de ani, Neacşu are la activ 37 de expediţii mari pe toate continentele, dintre care 19 premiere româneşti. Petrece 200 de zile pe an în expediţii, iar în restul timpului se află în magazinele sale de pe Calea Moşilor. Zâmbeşte mult şi povesteşte cu lacrimi în ochi despre experienţele trăite, axându-se pe cele legate de alpinism şi mai puţin pe afacere, care este, potrivit lui, doar un mijloc de a-şi atinge visele.

    Neacşu şi-a început cariera în urmă cu 30 de ani, mai întâi ca instructor în cadrul şcolii de ghizi naţionali a BTT-ului, iar apoi la Centrul Universitar Bucureşti. A ocupat apoi, timp de doi ani, funcţia de director de agenţie de turism în cadrul unei firme fondate de foştii săi elevi de la şcoala de ghizi, iar în 1993 a decis să îşi construiască propria afacere. „După ce mi-au degerat picioarele pe munte, am hotărât să fac un magazin pentru a aduce echipamente de care aveam nevoie eu în primul rând, iar, apoi, pentru a putea pleca oriunde în lumea asta fără să trebuiască să dau socoteală nimănui, să fiu propriul meu stăpân“, descrie el principala motivaţie care l-a împins spre antreprenoriat. Un argument în plus au fost cei 7.000 de dolari pe care îi strânsese pentru o expediţie în Himalaya, care avea ca scop final escaladarea vârfului Cho Oyu şi care nu s-a mai concretizat pentru că liderul expediţiei a hotărât să plece cu banii strânşi până în acel moment.

    Întâmplarea l-a inspirat în denumirea afacerii şi l-a motivat să inaugureze primul magazin. A investit cei 7.000 de dolari într-un spaţiu de aproximativ 40 de metri pătraţi din complexul comercial Unirea, la etajul patru, în aripa Călăraşi. Magazinul a fost construit sub forma unei cabane din lemn şi a fost ridicată în aproximativ trei luni chiar de cei care au lucrat apoi în magazin. „Nici eu nu ştiu de unde luam echipamentele atunci, aveam trei modele de bocanci, două de rucsacuri şi cinci carabiniere“, spune, glumind, antreprenorul. În 1998, după ce magazinul Unirea a fost cumpărat de omul de afaceri Dan Adamescu, preţul chiriei a crescut, iar Neacşu a fost nevoit să caute un alt spaţiu în care să îşi vândă echipamentele. L-a găsit în apropiere, pe Calea Moşilor. După ce l-a închiriat, a muncit vreme de doi ani la amenajarea acestuia, mai ales din cauza subsolului, care fusese lăsat în paragină.

    A reuşit să inaugureze magazinul la începutul anului 2000. „Aveam 11 angajaţi şi abia îmi permiteam să le plătesc salariile. Nu am avut bani şi pentru pază şi, în primele trei luni de funcţionare, am dormit în faţa magazinului, într-un cort“, îşi aminteşte el. Era o perioadă când furnizorii de echipamente nu aveau încredere în oamenii de afaceri din România, iar Neacşu trebuia să facă plata pentru marfă în avans, aspect care îngreuna situaţia antreprenorului aflat la început. După trei luni, a reuşit să ajungă la linia de plutire, mai cu seamă că încheiase şi contracul cu firma Mammut, unul dintre cele mai profitabile branduri din magazinele sale şi în prezent. După un an şi jumătate, a extins spaţiul cu încă o încăpere, dedicată alpinismului, şi a cumpărat spaţiul magazinului, în schimbul unei sume de 45.000 de euro.

    În 2003, Neacşu a închiriat şi cele două spaţii aflate vizavi de magazinul iniţial, pe care le-a dedicat vânzării de îmbrăcăminte Mammut şi încălţăminte, iar, ulterior, a cumpărat şi cele două spaţii, investind circa 600.000 de euro în acestea. Alte două, destinate bicicletelor high end de munte, dar şi altor branduri de haine pentru sportivi, le-a inaugurat în 2006 în spaţii închiriate, pe care antreprenorul ar vrea de asemenea să le cumpere. În toate sunt expuse aproximativ 5.000 de produse ale unor branduri de echipamente outdoor precum Petzl, Mammut, Austrialpin, Silva, Gerber, Tendon, Lowa, Asolo, Rock Empire, Nikwax, Lorpen, Laken, NicImpex, Julbo, Trimm, Suunto, Deuter, Kovea. A reuşit să câştige contractele cu ei prin participarea la târgurile de profil, cum ar fi cel care se organizează în luna februarie la München sau cel de la jumătatea lunii iulie din Elveţia, dar şi în China sau Statele Unite ale Americii. Nu ratează târgurile, deoarece „în fiecare an se schimbă lucrurile, ca şi în telefonie, IT şi altele“. Face comenzile cu nouă luni sau chiar cu un an înainte. Dacă la început câştiga cu greu încrederea furnizorilor, acum termenele de plată de la branduri precum Mammut sau Petzl ajung chiar şi la 90 de zile. „Au venit chiar la mine acasă să se convingă că nu vând într-un apartament“, spune Neacşu.

    Pe lângă vânzarea în magazinele proprii, în primii ani antreprenorul a făcut şi distribuţie pentru magazinele specializate răspândite în ţară. A atins maximul afacerii în 2007, când firma sa a înregistrat venituri de 13,5 milioane de euro şi profit de 500.000 de euro. A atras şi interesul cumpărătorilor, însă a renunţat la acest gând când a văzut cine avea să îi conducă afacerea în continuare. „Făcusem auditul în 2008, dar, când am dat mâna cu viitorul cumpărător, m-am răzgândit. Nu am mai vândut chiar dacă mi-a oferit o sumă frumoasă, 6,4 milioane de euro.“

  • Nepalul a redeschis Everestul pentru alpinişti, după cutremurul devastator din aprilie

    Alpinistul japonez Nobukazu Kuriki este primul care încearcă să escaladeze cel mai înalt vârf din lume, după cutremur. Ministrul nepalez al Turismului Kripasur Sherpa i-a înmânat lui Kuriki permisul de căţărare duminică, într-o ceremonie la Kathmandu.

    Kuriki intenţionează să plece pe munte marţi, cu un elicopter, şi plănuieşte să ajungă pe vârf la mijlocul lui septembrie. Sezonul de toamnă este considerat dificil pe Everest şi este, în general, evitat de către alpinişti.

    “Principalul obiectiv al expediţiei mele este să transmit mesajul că Nepalul este sigur pentru alpinişti şi drumeţi chiar şi după cutremur”, a declarat Kuriki pentru presă.

    Este a cincea încercare a lui Kuriki de a cuceri Everestul. Încercările sale anterioare de ajunge pe vârful de 8.850 de metri au eşuat. În ultima dintre ele, în 2012, el şi-a piedut nouă degete din cauza degerăturilor.

    De la cutremurul din aprilie, care s-a soldat cu aproape 9.000 de morţi, Nepalul încearcă cu disperare să aducă înapoi zecile de mii de turişti care practică drumeţii în munţii acestei ţări şi care se caţără pe vârfurile Munţilor Himalaya.

  • REPORTAJ: Alpinistul Justin Ionescu, întors din Himalaya după cutremur – Am avut şansa să fiu protejat – FOTO

    Justin Ionescu este unul dintre cei patru alpinişti români, alături de Alex Găvan, Teo Vlad şi Zsolt Török, care se aflau expediţie în Himalaya în timpul cutremurului din 25 aprilie, toţi reuşind să părăsească muntele în siguranţă. Justin Ionescu a plecat în expediţie în Himalaya la sfârşitul lunii martie, în încercarea de a escalada vârful Everest, fără oxigen suplimentar, ceea ce ar fi reprezentat o premieră pentru România. Joi noapte, Ionescu a ajuns la Bucureşti şi a povestit ceea ce a trăit în Nepal.

    ”Sunt fericit că am avut şansa să fiu protejat”

    Are faţa arsă de soare şi de vânt, cu urme de la ochelari şi mâinile crăpate de ger. Te aştepţi să fie stors de vlagă după o expediţie spre cel mai înalt vârf din lume şi un drum lung cu avionul, dar este activ.

    “A întârziat mult cursa, a fost furtună la Istanbul, destul de puternică. Bătea vântul atât de tare încât se mişca avionul stând pe loc, la sol. S-a întrerupt traficul aerian şi a trebuit să aşteptăm. Am avut timp câteva zile în Kathmandu să mă odihnesc. Azi am început direct cu o şedinţă de birou federal. Nu sunt foarte obosit. Am avut alte expediţii din care m-am întors mult mai obosit”, spune alpinistul Justin Ionescu.

    Întrebat direct dacă este un om norocos, alpinistul a răspuns: “Mă simt foarte norocos. Şi sunt fericit că am avut şansa să fiu protejat. La propriu m-am simţit protejat. Am avut şansa să nu păţim nimic, nici eu, nici colegul meu Zsolt Torok şi nici ceilalţi români care am fost acolo”.

    Subiectul “cutremur” este încă puternic prezent în mintea sa.

    “Cutremurul… n-am realizat gravitatea puterii şi ceea ce putea implica. În acel moment nu am realizat. Cutremurul m-a prins în tabăra II, la 6.400 de metri altitudine, abia începea muntele, mai aveam mult de urcat. Eram într-o tură de aclimatizare, o făceam împreună cu Zsolt Torok, colegul meu. Şi el era acolo tot să cucerească Everestul, dar el a preferat să urce cu oxigen. N-a apucat, ca şi mine. Ne-am întâlnit în tabăra de bază şi am urcat împreună. Eu mai fusesem în acel loc cu doi ani înainte. Am sesizat avalanşele care s-au pornit de pe versanţii căldării în care noi ne aflam. Eu mai trăisem avalanşe în zona aceea şi am încercat să-l liniştesc pe Zsolt, care chiar s-a speriat. El a asociat totul cu alte avalanşe trăite în cort. S-a stresat atunci, eu i-am zis să stea liniştit că nu vor ajunge la noi, pentru că mai trăisem asta. Nu au ajuns la noi. Acum, ajungând acasă, mă gândesc că şi datorită lipsei de oxigen nu am realizat gravitatea situaţiei. Probabil asta s-a întâmplat. Cutremurul a fost lung, am schimbat destule cuvinte între noi”, a povestit Justin Ionescu scenele petrecute pe munte.

    Cei doi români au fost primii care au găsit calea dintre tabăra a doua, unde i-a surprins cutremurul, şi tabăra unu, aflată la o altitudine mai mică.

    “În ziua cutremurului era ceaţă şi ningea, nu am văzut avalanşele care s-au pornit de pe versanţi. A doua zi, după cutremur, când ne-am trezit, nu mai erau urme, erau astupate de zăpadă şi nu se mişca nimeni. Ceea ce era foarte ciudat, nu e uzual să nu existe mişcare între tabăra doi şi tabăra unu. Acolo se fac transporturi permanent. În ziua aia, era ora 10.00 şi nimeni nu făcuse urme între cele două tabere. Au plecat până la urmă în jos trei şerpaşi, i-am lăsat în faţă, apoi am plecat şi noi. I-am prins foarte repede, stăteau pe rucsacuri, nu făceau nimic. I-am întrebat ce se întâmplă şi ne-au spus că nu găsesc o scară peste o crevasă şi le e frică să continue. Şerpaşii sunt la muncă. E o mare diferenţă, noi suntem cu pasiunea, pentru ei e muncă. Ei îşi fac doar treaba, nu riscă, au familii acasă… Şi atunci am zis «hai să mergem noi să descoperim». Am plecat şi am deschis drumul până în tabăra unu”, povesteşte alpinistul.

    Ionescu şi Torok au aflat despre impactul pe care l-a avut cutremurul din Nepal asupra taberei de bază, unde aveau amplasate corturile, abia a doua zi după seism.

    “Când ne-am întâlnit cu şerpaşii, unul dintre ei era bolnav, avea rău de altitudine şi a fost luat cu elicopterul, ne-au spus că a fost avalanşă în tabăra de bază. Nu am înţeles însă ce putea însemna avalanşă în tabăra de bază, la 5.300 de metri. Noi eram la în jur de 6.000. Am ajuns în tabăra unu, unde era echipa lui Zsolt, ne-au explicat ce s-a întâmplat, cum a venit avalanşa. Un prieten de-al lui Zsolt Torok, cameraman sau producător, care făcea un documentar despre tabăra de bază, a murit în tabăra de bază. Avea cortul alăturat de cel al lui Zsolt. În tabăra de bază am ajuns după trei zile. În ziua cutremurului am stat în tabăra doi, a doua zi am coborât în tabăra unu, unde am dormit o noapte şi abia apoi am ajuns în tabăra de bază. Lucrurile acolo erau clare – accidentaţii erau transportaţi. Existau condiţii de transport”, îşi aminteşte Justin Ionescu.

    El mai spune că cel mai mult l-a şocat ”dezastrul” pe care l-a văzut când a ajuns în tabăra de bază.

    ”În viaţa mea nu am văzut aşa ceva. După trei zile, totul era răvăşit. Nu toată tabăra, porţiunea din mijloc, care arăta ca după un război. Au murit 18 oameni acolo. Mă consider norocos şi fericit pentru că, dacă aş fi fost cu Zsolt în tabăra lui, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Tabăra lui a fost dintre cele mai afectate. A avut noroc că nu a fost acolo”, a mai spus Justin Ionescu.

    În expediţia din Himalaya, prin care îşi propunea să urce cel mai înalt vârf din lume, Everest, aflat la 8.848 de metri altitudine, Ionescu a pierdut aproape tot echipamentul.

    “Cu siguranţă e experienţa care m-a marcat cel mai mult în viaţă. Când vezi de ce ai fost ferit… Şi nu a lipsit mult. Alex Găvan era acolo, dar a avut noroc că nu se afla în zona afectată de avalanşă. Acum am ratat toată expediţia, am pierdut aproape tot echipamentul. Tot echipamentul meu de altitudine nu mai e, a rămas pe munte. L-am lăsat în tabăra doi cu gândul să ne odihnim şi să ne întoarcem. Noi facem depozite, am lăsat echipamentul acolo, pe care urma să-l recuperăm ulterior. Expediţia pe Everest costă în jur de 50.000 de euro, din care echipamentul se ridică la 5-10.000. Până la urmă asta e, viaţa nu are preţ. Ce e mai important e că toţi cei pe care îi cunoşteam nu au păţit nimic”, explică alpinistul.

    Întrebat dacă crede că şi divinitatea a contribuit la salvarea sa, Justin Ionescu a stat câteva momente pe gânduri, apoi a scos de sub tricou un şnur galben înnodat în jurul gâtului: “Mda, şnuruleţul ăsta galben e un talisman, pe care îl primeşti de fiecare dată când pleci pe un vârf de peste 8.000 de metri. Se face o «puja». O rugăciune către munte, să te protejeze. O fac de fiecare dată. Anul ăsta a fost diferit. Lama (n.r. – călugăr budhist) care a ţinut această slujbă era unul dintre şerpaşi. E un personaj de o bunătate fantastică, aşa cum îţi imaginezi un lama budhist. El ne-a ţinut slujba, foarte familiar, foarte intim. Nu a fost nimic pompos. Chiar m-am simţit apropiat de tot ce se întâmpla. Ulterior, puja chiar şi-a făcut treaba, m-a protejat. Eu cred în divinitate, dar nu sunt extremist şi nici practicant nu pot spune că sunt. Mă duc foarte rar la biserică. Pot spune că au fost trei lucruri care m-au ajutat să mă întorc teafăr: şansa, compania de asigurări şi puja”.

    A luat legătura cu familia abia la două zile de la cutremur

    Justin Ionescu a luat legătura cu familia abia la două zile de la cutremur. Părinţilor lui le-a fost greu să creadă că e teafăr.

    “Am neglijat şi nu am luat în considerare ce se putea întâmpla. Era o tură de aclimatizare uşoară, am considerat că e lipsită de riscuri şi nu am luat cu mine telefonul prin satelit. Şi-au făcut griji, vă daţi seama. Am reuşit să sun după două zile de la cutremur şi am anunţat că nu am păţit nimic. Am rugat pe cineva să sune acasă când am realizat ce s-a întâmplat. Am vorbit cu soţia, dar părinţii tot nu o credeau după tot ce văzuseră la televizor”, a mai spus Ionescu pentru MEDIAFAX.

    Întrebat dacă experienţa de 20 de ani de alpinism i-a salvat viaţa, Justin Ionescu a fost categoric: “De data asta doar şansa m-a ajutat”. Continuă însă: “Şi a mai fost ceva, dacă îmi permiteţi, nu e reclamă ascunsă. Am beneficiat de o asigurare extraordinară. A fost o cireaşă de pe tort la şansa de anul ăsta. A venit şi ne-a luat elicopterul imediat. S-a stricat căderea de gheaţă care era amenajată cu scări, din cauza cutremurului. Asigurarea a funcţionat impecabil, elicopterul, când am sunat, a venit, m-a luat şi m-a coborât. Asigurarea a plătit tot, s-au interesat dacă sunt rănit”.

    E întrerupt din discuţie de apel telefonic, o nouă solicitare de interviu. Răspunde amabil, afirmativ, încercând chiar să glumească: “Sigur, vin cu motocicleta, cu mare plăcere, acum, dacă tot am scăpat (…) Anul trecut am urcat două vârfuri de peste 8000 de metri şi nu am fost băgat în seamă. Acum, că am scăpat la limită…”

    Justin Ionescu mai spune că nu va renunţa la intenţia de a escalada cel mai înalt vârf fără a beneficia de oxigen suplimentar: “Sigur, vreau să continui, eu am un proiect «Everest pentru România». Şi pentru federaţie şi pentru România este important ca Everestul să fie urcat fără oxigen. Am fi printre puţinele ţări cu oameni care au urcat Everestul fără oxigen suplimentar. Ar fi o realizare foarte mare. Au mai încercat români, dar nu e aşa de simplu. Şi Horia Colibăşanu a încercat anul trecut, dar nu a avut şansa. A bătut vântul şi nu se poate. Dacă bate vântul cu mai mult de 30 de kilometri pe oră, riscurile pentru cei care urcă fără oxigen sunt foarte mari. Rişti să te alegi cu degerături, spre sută la sută, şi nu merită. Rişti să-ţi pierzi mâini, picioare, nas pentru a urca Everestul. E un obiectiv greu de îndeplinit. Aşa e în sport. Şi să câştigi o Olimpiadă sau un Campionat Mondial e foarte greu. Cam aşa e şi aici. Vreau să continui acest proiect, nu ştiu însă dacă la anul. Mi-am dat seama că riscurile sunt destul de mari, poate mai mari decât la alţi «optmiari»”.

    Ionescu recunoaşte însă faptul că Everestul a devenit şi o afacere: “E normal, orice se cumpără, se vinde. E natural. E o întreagă industrie. E comercial, da. Dacă mergi cu şerpaşul şi cu oxigen, eşti într-o expediţie comercială. Sunt însă câţiva oameni, o mână, care au reuşit să urce fără oxigen”.

    Justin Ionescu este alpinist din 1995. De la începutul anului 2015, este preşedintele Federaţiei Române de Alpinism şi Escaladă.

    Cutremurul cu magnitudinea de 7,8 care a devastat Nepalul luna trecută a provocat decesul a peste 7.000 de oameni şi rănirea altor 14.000.

     

  • Antreprenorul care a ocupat cu magazine o stradă întreagă din Bucureşti

    Între cei doi poli la care visează pasionaţii de senzaţii tari din România, se află o porţiune din Calea Moşilor, colţ cu Bărăţiei, unde David Neacşu a aşezat polul echipamentelor sportive outdoor.

    Se împlinesc 20 de ani de când alpinistul David Neacşu voia să plece pe Everest. Organizatorul expediţiei a fugit însă cu o parte din banii strânşi, iar alpinistul a rămas acasă şi a pus bazele unei afaceri. Între timp, a bifat două victorii importante: a ajuns pe Everest şi a câştigat pariul pe piaţa de echipament sportiv pentru activităţi în aer liber din România. Graniţele micului său imperiu de bocanci, schiuri, haine impermeabile, corturi şi sute de accesorii se întind pe primii zeci de metri din Calea Moşilor, în spatele Magazinului Cocor. Cele cinci magazine, care ocupă o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, sunt vecine cu un magazin cu rochii de mireasă, cu o florărie, cu un atelier de reparat încălţări şi cu magazinul sportiv Salomon.

    Tot nume inspirate de pasiunea pentru alpinism au şi depozitele firmei, întinse pe alţi 700 de metri pătraţi: Muntele Vinson, Elbrus, Carstensz Pyramid sau McKinley. La prima vedere, denumirile par o simplă înşiruire de vârfuri montane folosite ca strategie de marketing pentru pasionaţii de alpinism. Sunt, de fapt, primele vârfuri cucerite de alpinistul David Neacşu, mai cunoscut printre pasionaţi pentru expediţiile româneşti conduse de el în premieră pe toate continentele şi mai puţin pentru faptul că este proprietarul magazinelor Himalaya, compania cu 27 de angajaţi care se îndreaptă spre venituri de şapte milioane de euro anul acesta.

    L-am găsit pe Neacşu într-o cameră de aproximativ cinci metri pătraţi, după ce am parcurs vreo 50 de metri de magazin, făcându-mi loc printre căşti pentru alpinism, hamuri, carabiniere, pioleţi şi alte accesorii specifice. Stătea la un birou acoperit de teancuri de hârtii, albume îndesate cu fotografii din toată lumea, tablouri cu simboluri necunoscute şi obiecte pe care nu oricine le poate numi cu uşurinţă. „Asta este o mantra cu scriere în sanscrită pe care mi-a dăruit-o un lama când am plecat singur spre Everest pentru a pune la cale expediţia din 2003“, a explicat el. La gât poartă un medalion dintr-o piatră cu model „ochi de tigru“, extrasă din munţii Himalaya şi pe care „dacă o mai vedeţi la altcineva la gât, sigur face alpinism“.  La 54 de ani, Neacşu are la activ 37 de expediţii mari pe toate continentele, dintre care 19 premiere româneşti. Petrece 200 de zile pe an în expediţii, iar în restul timpului se află în magazinele sale de pe Calea Moşilor. Zâmbeşte mult şi povesteşte cu lacrimi în ochi despre experienţele trăite, axându-se pe cele legate de alpinism şi mai puţin pe afacere, care este, potrivit lui, doar un mijloc de a-şi atinge visele.

    Neacşu şi-a început cariera în urmă cu 30 de ani, mai întâi ca instructor în cadrul şcolii de ghizi naţionali a BTT-ului, iar apoi la Centrul Universitar Bucureşti. A ocupat apoi, timp de doi ani, funcţia de director de agenţie de turism în cadrul unei firme fondate de foştii săi elevi de la şcoala de ghizi, iar în 1993 a decis să îşi construiască propria afacere. „După ce mi-au degerat picioarele pe munte, am hotărât să fac un magazin pentru a aduce echipamente de care aveam nevoie eu în primul rând, iar, apoi, pentru a putea pleca oriunde în lumea asta fără să trebuiască să dau socoteală nimănui, să fiu propriul meu stăpân“, descrie el principala motivaţie care l-a împins spre antreprenoriat. Un argument în plus au fost cei 7.000 de dolari pe care îi strânsese pentru o expediţie în Himalaya, care avea ca scop final escaladarea vârfului Cho Oyu şi care nu s-a mai concretizat pentru că liderul expediţiei a hotărât să plece cu banii strânşi până în acel moment.

    Întâmplarea l-a inspirat în denumirea afacerii şi l-a motivat să inaugureze primul magazin. A investit cei 7.000 de dolari într-un spaţiu de aproximativ 40 de metri pătraţi din complexul comercial Unirea, la etajul patru, în aripa Călăraşi. Magazinul a fost construit sub forma unei cabane din lemn şi a fost ridicată în aproximativ trei luni chiar de cei care au lucrat apoi în magazin. „Nici eu nu ştiu de unde luam echipamentele atunci, aveam trei modele de bocanci, două de rucsacuri şi cinci carabiniere“, spune, glumind, antreprenorul. În 1998, după ce magazinul Unirea a fost cumpărat de omul de afaceri Dan Adamescu, preţul chiriei a crescut, iar Neacşu a fost nevoit să caute un alt spaţiu în care să îşi vândă echipamentele. L-a găsit în apropiere, pe Calea Moşilor. După ce l-a închiriat, a muncit vreme de doi ani la amenajarea acestuia, mai ales din cauza subsolului, care fusese lăsat în paragină.

    A reuşit să inaugureze magazinul la începutul anului 2000. „Aveam 11 angajaţi şi abia îmi permiteam să le plătesc salariile. Nu am avut bani şi pentru pază şi, în primele trei luni de funcţionare, am dormit în faţa magazinului, într-un cort“, îşi aminteşte el. Era o perioadă când furnizorii de echipamente nu aveau încredere în oamenii de afaceri din România, iar Neacşu trebuia să facă plata pentru marfă în avans, aspect care îngreuna situaţia antreprenorului aflat la început. După trei luni, a reuşit să ajungă la linia de plutire, mai cu seamă că încheiase şi contracul cu firma Mammut, unul dintre cele mai profitabile branduri din magazinele sale şi în prezent. După un an şi jumătate, a extins spaţiul cu încă o încăpere, dedicată alpinismului, şi a cumpărat spaţiul magazinului, în schimbul unei sume de 45.000 de euro.

    În 2003, Neacşu a închiriat şi cele două spaţii aflate vizavi de magazinul iniţial, pe care le-a dedicat vânzării de îmbrăcăminte Mammut şi încălţăminte, iar, ulterior, a cumpărat şi cele două spaţii, investind circa 600.000 de euro în acestea. Alte două, destinate bicicletelor high end de munte, dar şi altor branduri de haine pentru sportivi, le-a inaugurat în 2006 în spaţii închiriate, pe care antreprenorul ar vrea de asemenea să le cumpere. În toate sunt expuse aproximativ 5.000 de produse ale unor branduri de echipamente outdoor precum Petzl, Mammut, Austrialpin, Silva, Gerber, Tendon, Lowa, Asolo, Rock Empire, Nikwax, Lorpen, Laken, NicImpex, Julbo, Trimm, Suunto, Deuter, Kovea. A reuşit să câştige contractele cu ei prin participarea la târgurile de profil, cum ar fi cel care se organizează în luna februarie la München sau cel de la jumătatea lunii iulie din Elveţia, dar şi în China sau Statele Unite ale Americii. Nu ratează târgurile, deoarece „în fiecare an se schimbă lucrurile, ca şi în telefonie, IT şi altele“. Face comenzile cu nouă luni sau chiar cu un an înainte. Dacă la început câştiga cu greu încrederea furnizorilor, acum termenele de plată de la branduri precum Mammut sau Petzl ajung chiar şi la 90 de zile. „Au venit chiar la mine acasă să se convingă că nu vând într-un apartament“, spune Neacşu.

    Pe lângă vânzarea în magazinele proprii, în primii ani antreprenorul a făcut şi distribuţie pentru magazinele specializate răspândite în ţară. A atins maximul afacerii în 2007, când firma sa a înregistrat venituri de 13,5 milioane de euro şi profit de 500.000 de euro. A atras şi interesul cumpărătorilor, însă a renunţat la acest gând când a văzut cine avea să îi conducă afacerea în continuare. „Făcusem auditul în 2008, dar, când am dat mâna cu viitorul cumpărător, m-am răzgândit. Nu am mai vândut chiar dacă mi-a oferit o sumă frumoasă, 6,4 milioane de euro.“

  • Alexandru Găvan: Folosirea oxigenului suplimentar în alpinismul de performanţă înseamnă doping

    “Nu folosesc oxigen suplimentar pentru că în alpinismul de performanţă înseamnă doping, înseamnă să trişez. Echivalează, dacă vreţi, cu ce a făcut Lance Armstrong în Turul Franţei cu EPO. Folosirea oxigenului suplimentar aduce un vârf de peste 8.000 de metri, sub 7.000 de metri, adică sub «zona morţii». Am o butelie de oxigen pe care o ţin pentru urgenţe. Acea butelie o ţin în tabăra de bază. Dacă m-aş afla într-o situaţie critică, aş folosi oxigenul, dar după aceea aş coborî, pentru că nu pot să mai vin în ţară şi să spun că am mers până în vârf cu oxigen”, a spus Găvan.

    Alexandru Găvan a afirmat că nu poate escalada un vârf alături de o persoană care foloseşte oxigen, deoarece aceasta ar merge mult mai repede decât el. “Nu poţi să mergi cu cineva care foloseşte oxigen, pentru că ăla este un tren, iar tu eşti un melc. Peste 95 la sută dintre urcări se fac cu oxigen”, a completat Găvan.

    El a precizat că aclimatizarea pentru un vârf de peste 8.000 de metri durează aproximativ o lună. “Aclimatizarea durează aproximativ o lună, iar în această perioadă este foarte mult de muncă. Plănuisem să amenajăm patru tabere intermediare, dar până la urmă am făcut doar trei, la 5.600, 6.000 şi 7.000 de metri. La peste 7.000-7.500 de metri, corpul uman nu se mai poate aclimatiza şi uşor, uşor moare. Am ales ultima tabără la 7.000 de metri ca să fim la limita aşa-numitei «zone a morţii»”, a explicat Găvan.

    Costurile unei expediţii variază între 10.000 şi 50.000 de euro, de cele mai multe ori spre limita maximă, a explicat Găvan, în timp ce echipamentul necesar pentru două luni poate ajunge şi la 1,2 tone. “Doar să ajungi în tabăra de bază este o expediţie în sine. Gândiţi-vă că pe Shishampangma, echipamentul meu, al coechipierului meu, al bucătarului şi al ajutorului de bucătar pentru două luni a cântărit peste 1,2 tone. Pentru transportul echipamentului apelezi la localnici, care te ajută venind cu animalele din zonele respective, cai, iaci sau cămile”, a subliniat Găvan.

    Alexandru Găvan a atins, până în prezent, şase dintre cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri din lume, de fiecare dată fără folosirea oxigenului suplimentar. “După două luni de zile state în zăpezi şi precedate de alte două luni de pregătire, mă simt bine să fiu în mijlocul oamenilor. Broad Peak (8.047) a fost cel de-al şaselea vârf de peste 8.000 de metri pe care am ajuns, după Cho Oyu (8.201 metri, 2006), Gashebrum 1 (8.068 de metri, 2007), Makalu (8.463 de metri, 2008), Manaslu (8.156 de metri, 2011) şi Shishapangma (8.027 de metri, 2013)”, a mai spus Găvan.

    La 23 iulie, Găvan a reuşit să urce pe Broad Peak (8.047 de metri), fără oxigen suplimentar. El a plecat pe 11 iunie într-o expediţie de aproximativ două luni în masivul Karakorum, pentru a escalada Broad Peak. Masivul se află în Pakistan, la graniţa cu China, iar ascensiunea finală era planificată pentru sfârşitul lunii iulie, după finalizarea perioadei de aclimatizare. Sezonul de ascensiune pentru cele cinci vârfuri de peste opt mii de metri aflate în Pakistan este vara, munţii fiind minim afectaţi de muson.

    Aceasta a fost a doua expediţie la mare altitudine organizată de Alex Găvan în 2014, după ce în aprilie a avut o nouă tentativă (după cea din 2009) de a face prima ascensiune românească fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi a muntelui Everest (8.850 m), iar în mai a încercat să urce pe vârful Dhaulagiri (8.167 m).

    În prezeznt, el este cel mai tânăr român care a ajuns pe un “optmiar”, Cho Oyu, în 2006, la 24 de ani.

    Performanţele lui Alex Găvan au fost recunoscute prin merite şi distincţii: “Gold Medal for Merit in Sport” (Spania – 2008), a primit de două ori titlul “Sportivul român al anului pentru alpinism la mare înălţime”, din partea Federaţiei de Alpinism şi Escaladă şi alte două nominalizări la aceeaşi distincţie. De asemenea, este ambasador al World Wildlife Fund în România.

  • Tânăra alpinistă Crina Coco Popescu a intrat în Cartea Recordurilor (VIDEO)

    Tânăra a escaladat Muntele Sidley, înalt de 4.285 metri, în prima expediţie pe acest vulcan, împreună cu Alex Abramov (Rusia), Mario Trimeri (Italia) şi Scott Woolams (SUA).

    “Ştiam că suntem prima echipă care am urcat pe acest munte şi am simţit asta cu atât mai mult pe când ne căutam cel mai bun drum spre vârf”, a declarat Crina Coco Popescu după coborâre. “Pe creastă am mers legaţi cu frânghie, aşa încât am fi ajuns pe culme unul după altul. Dar ne-am oprit şi ne-am aşteptat unii pe alţii, în aşa fel încât să păşim în vârf în acelaşi timp, ca să împărtăşim bucuria premierei.”

    Muntele Sidley este cel mai înalt vulcan din Antarctica şi face parte dintre “Cele şapte vârfuri vulcanice” ale lumii.

    Crina Popescu, născută la Râşnov, a făcut escaladări montane de la vârsta de 6 ani, împreună cu tatăl ei. A fost desemnată sportiva anului de Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă.