Condoleezza Rice a recunoscut, printre dinti, in timpul vizitei la Bucuresti ceea ce stia tot satul: intr-o democratie, serviciile secrete reprezinta un rau necesar. Doua intrebari au ramas, insa, suspendate in aer: cat de rau si cat de necesar? Bond. James Bond – replica celebrului agent 007 a facut de mai multe ori ocolul planetei si al imaginatiei milioanelor de tineri, devenind practic sinonimul agentului secret ideal. Stramosii nostri, mai putin beligeranti sau mai resemnati, isi hraneau imaginatia cu legenda mesterului Manole. Cei mai de la vest, cu legendele Cavalerilor Mesei Rotunde. Azi, multumita globalizarii, rolul mesterului Manole a fost revendicat de catre masoni si rozcruciati, iar cel al cavalerilor fara pata si fara de prihana a fost preluat de catre agentii secreti. Ambele categorii prezinta, fata de precedesoarele lor, un avantaj: salasluiesc in penumbra si, prin urmare, reprezinta un izvor nesfarsit de speculatii. Daca Manole recunostea cinstit ca si-a zidit de vie sotia, iar Lancelot ca a calcat stramb cu insasi regina Guinevere, societatile si agentii de astazi nu mai sunt chiar atat de slobozi(de) la gura in a-si marturisi pacatele – altminteri n-ar mai fi secreti(e). In ciuda perceptiei comune, trebuie subliniat faptul ca secretul, pentru a deveni secret, trebuie sa se dezvaluie intr-o oarecare masura – altminteri nu l-am cunoaste ca secret si n-am mai avea despre ce vorbi. Intr-un limbaj heideggerian, ascunsul trebuie sa se dezvaluie si sa fie perceput ca ascuns. De aici si intreaga fascinatie pentru organizatii de acest fel. De aici inclusiv felul in care se iau in serios membrii acestui tip de organizatii. Pentru ca, aparent paradoxal, primele victime ale mitologiei secretului nu suntem noi, civilii, ca sa spunem asa, ci insasi apartenentii la grup. Din acest punct de vedere, agentii (mai mult sau mai putin) secreti americani nu se deosebesc fundamental de omologii lor (mai mult sau mai putin secreti) din Romania: acelasi joc de-a soarecele si pisica, acelasi aer prietenesc-linistitor, gen si noi suntem oameni, atata doar ca eu stiu ca tu stii ca eu stiu. Si stii. Diferenta fundamentala intre spionii americani si cei romani intervine nu la nivelul formei, ci la acela al substantei. Pentru motive predominant istorice, in general cunoscute, dar si pentru motive care tin de filosofii diferite – in ale caror arcane nu-mi pot permite sa intru acum si aici – deosebirile dintre cele doua categorii sunt ca de la cer la pamant. Cine a avut ocazia de a bea o bere si cu John si cu Gigi stie, cu siguranta, despre ce vorbesc. Din nefericire pentru noi, aceste diferente (inca) au consecinte cat se poate de practice. E suficient sa urmaresti durerosul proces – teoretic cat se poate de simplu – al transferului dosarelor SRI catre CNSAS, giumbuslucurile cuplului Onisoru-Timofte sau avatarurile legii lustratiei in parlament pentru a intelege importanta mizei chiar si acum, la 16 ani de la prabusirea comunismului. Dincolo insa de aceste cancerigene detalii – desi in buna masura influentate de acestea – batalia pentru serviciile secrete se afla, la aceasta ora, in plina desfasurare la un cu totul alt nivel. Dupa cum anticipam mai an, Traian Basescu a ales, in acest razboi, strategia caracatitei. Caracatita suge crabul pe dinlauntru si, dupa ce-l goleste de continut, scuipa crusta afara. (Intru comparatie, Emil Constantinescu s-a repezit sa muste, cu pofta, din crab si si-a rupt dintii.) Vreme de un an, presedintele a supt din SRI, SIE, SPP, STT si alte acronime, cam tot ce se putea suge, oferindu-le in schimb sefilor iluzia perenitatii. Satul de acum, cu o Comunitate Nationala de Informatii pusa pe picioare, seful statului a inceput, pardon, sa ragaie, scuipand afara, una cate una, carapacea vechilor crustacee. Pana aici toate bune si, pe alocuri, frumoase. Adevarata problema incepe insa de abia de-acum inainte, o data cu intrarea intr-o – hai sa-i spunem – normalitate. Pentru ca, prin definitie, serviciile secrete sunt anti-democratice si / sau anti-politice (de buna seama, nu in sensul havelian). Daca democratia si politicul presupun iesitul in agora si vorbitul in public, deschis, fata catre fata, serviciile secrete presupun intratul in penumbra, vorbitul in soapta si gura la ureche. Daca ele sunt, totusi, tolerate in orice tara din lume ca un rau necesar, e pentru ca, tot prin definitie, democratia perfecta ramane o utopie, iar pana la momentul imbratisarii leului cu mielul mai trebuie sa treaca oaresiceva timp.
Situatia devine cu atat mai delicata cu cat, in actuala conjunctura, Romania se vede nevoita sa joace pe sarma intinsa intre Uniunea Europeana si SUA – o sarma la care a cantat saptamana trecuta chiar Condoleezza Rice.
Condoleezza provine de la italianul con dolcezza (cu dulceata). Sincer sa fiu, nu stiu ce se mai poarta la vizitele simandicoase in ziua de azi. Stiu insa, ca pe vremea bunicii mele, dulceata preferata era cea de cirese. Amare.
P.S. Eu stiu ca tu stii ca eu stiu ca tu stii. Si stii.