BusinessMagazin

Tag: adelina mihai

  • Aveţi probleme cu delegarea sarcinilor?

    Atunci când sunt întrebaţi care au fost cele mai mari greşeli pe care le-au făcut la începutul carierei, aproape că nu există manager care să nu admită faptul că lipsa delegării a fost una dintre acestea.

    „Mi-am dat seama că vreau să rezolv singur toate sarcinile şi ajungeam să muncesc până noaptea la 2 – 3, iar adesea trimiteam mailuri şi în weekend. Nu credeam că ceilalţi pot face lucrurile la fel de bine ca mine, însă încet-încet mi-am dat seama că nu o să reuşesc să duc mai departe businessul dacă o ţin în ritmul acesta şi am început să deleg. A fost cea mai înţeleaptă decizie de până acum“, spune un tânăr manager care deţine o companie cu activităţi în domeniul IT.

    Lipsa de delegare este o problemă care poate afecta mediul de lucru nu doar în rândul celor care sunt supraîncărcaţi (pentru că nu au încredere în abilităţile colegilor sau ale subalternilor), ci şi în rândul celor care au un grad scăzut de încărcare al activităţii de la locul de muncă.

    „Fără delegare, nu ai timp să te ocupi de strategie, ceea ce trebuie să facă un manager, în principal. Te pierzi în lucruri mărunte, care îţi ocupă tot timpul. Şi sunt manageri care nu au încredere în oameni, nu vor deloc să lase lucrurile din mână, iar acest lucru mi se pare un semn de nesiguranţă şi neîncredere în propri­ile forţe. Am lucrat cu astfel de oameni şi e foarte greu. Se chinuie pe ei şi îi chinuie şi pe alţii. Neîncrederea e obositoare, şi chiar dacă se pot găsi justificări (episoade din trecut în care încrederea a fost înşelată) este neproductivă“, spune Mihai, manager într-o bancă locală.

    Astfel, dacă cei care nu vor să delege sunt mai nervoşi şi agitaţi, dar şi cu o putere de concentrare mai scăzută asupra a ceea ce se întâmplă în jur din cauza responsabilităţilor multe, cei care nu au un grad de încărcare al muncii atât de mare încep să se plictisească, devin frustraţi la locul de muncă la care altădată erau performeri şi ajung într-un final să îşi schimbe jobul. Riscul cu care se confruntă o organizaţie aflată în această situaţie este ca, în final, să piardă angajaţii performanţi, unul care este suprasolicitat şi care va ceda mai devreme sau mai târziu şi unul care va părăsi compania pentru că se plictiseşte şi nu mai găseşte niciun fel de provocare la locul de muncă.

    „Probabil sunt şi situaţii în care managerii nu lasă din mână nimic pentru că îşi dau seama că subordonaţii lor nu sunt suficient de pregătiţi ca să rezolve acele probleme. Dar în acest caz este responsabilitatea lor fie să îi aducă la nivelul la care să poată îndeplini cu succes sarcinile, fie să îi înlocuiască cu alţii care sunt competenţi“, adaugă Mihai. El adaugă că, la primul său interviu cu un CEO de bancă, acesta era foarte relaxat, iar într-o discuţie care a durat  două ore Mihai a fost rugat  să îi pună ce întrebări doreşte CEO-ului. Acesta l-a întrebat cum face faţă volumului de muncă pe care funcţia sa îl presupune, iar răspunsul nu a întârziat să apară: „Deleg foarte mult. Nu se poate altfel. Trebuie să am încredere în oameni, altfel nu voi putea să îmi fac treaba cum trebuie“, a spus CEO-ul băncii.

    V-aţi confruntat cu problema lipsei de delegare în organizaţia dvs.? Ce lecţii aţi învăţat în urma acestei experienţe?

    Aşteptăm opiniile şi comentariile dvs. la adelina.mihai@zf.ro, www.zf.ro/profesii sau pe pagina de Facebook a Ziarului Financiar.

  • Îi spuneţi head-hunterului ce salariu aveţi?

    Salariul rămâne un subiect tabu în corporaţiile din toată lumea, deşi este un lucru cunoscut faptul că multinaţionalele folosesc grile de salarizare prin care „controlează“ ca salariile pe care le oferă angajaţilor să fie la nivelul pieţei. De regulă, în mod oficial, la interviu, head-hunterul întreabă candidatul care este valoarea pachetului salarial pe care îl are şi dacă acesta este de acord să îl menţioneze noului angajator. În cazul în care candidatul zice ce salariu are, munca head-hunterului devine mai uşoară. Însă în momentul în care candidatul nu îl divulgă, head-hunterul trebuie să îl afle, pentru a menţiona în dosarul candidatului pe care îl trimite companiei angajatoare că respectivul candidat nu a divulgat nivelul salarial anterior, dar că, potrivit unor informaţii, salariul său este cuprins între valorile X şi Y, iar aşteptările lui salariale sunt cuprinse între X şi Y. „De cele mai multe ori, candidaţii acceptă să le zică head-hunterilor nivelul salarial dacă acesta îi asigură că nu îl divulgă angajatorului. Head-hunterul este interesat să afle salariul, pentru a şti dacă îl califică pentru un interviu cu angajatorul sau îl refuză pe motiv că are un pachet salarial peste nivelul bugetat de angajator“, spune un head-hunter local.

    Unii consultanţi îi sfătuiesc pe candidaţi să nu ofere detalii legate de nivelul salarial încasat anterior, având în vedere că istoricul salarial al unui manager cuprinde informaţii care nu ar trebui să intereseze pe nimeni altcineva. O soluţie ar putea fi oferirea unor cifre legate de aşteptările salariale de la noul loc de muncă sau, eventual, a unor valori care să reprezinte sume între care se încadrau nivelurile salariale anterioare.

    Motivul pentru care unele companii solicită candidaţilor să le spună salariul anterior este acela de a-şi face o idee asupra nivelului salarial pe care ar trebui să îl ofere sau pentru a-i „elimina“ din start pe candidaţii care au deja venituri mai mari decât îşi permite compania astfel că nu vor fi incluşi în listele de candidaţi pentru că nu vor accepta un job pe un salariu mai mic. Dacă refuză să îşi spună salariul, candidaţii riscă să fie excluşi de pe listele de potenţiali angajaţi. Pe de altă parte, solicitarea unui istoric salarial al candidatului poate conduce la pierderea unor candidaţi buni care nu vor să ofere aceste informaţii, dar care au suficient de multe opţiuni încât să refuze o ofertă de job.

    Aţi fost întrebat la interviu ce salariu aţi avut anterior? Ce aţi răspuns şi care au fost consecinţele?

    Aşteptăm opiniile şi comentariile dvs. la adelina.mihai@zf.ro, pe http://www.zf.ro/profesii/  sau pe pagina de Facebook a ZF.

     

  • Sunteţi prieten pe Facebook cu angajaţii din subordine?

    O mare parte dintre angajaţii din corporaţiile locale – fie că sunt manageri, specialişti sau mai ales angajaţi pe poziţii de entry-level – dedică o perioadă semnificativă din timpul petrecut la serviciu reţelelor sociale, orele la care se fac cele mai multe postări pe Facebook fiind cea mai concludentă dovadă a acestui fapt. Managerii au devenit mai flexibili şi nu le mai reproşează angajaţilor că folosesc reţelele sociale în timpul programului de lucru (cum se întâmpla în urmă cu câţiva ani), însă o dilemă a angajaţilor este aceea de a solicita/ sau de a accepta sau nu prietenia şefului pe Facebook. În timp ce în alte ţări se vorbeşte de concedierea angajaţilor care au postat pe reţelele de socializare afirmaţii defăimătoare la adresa companiilor sau a şefilor pentru care lucrează, în România lucurile sunt mai temperate, însă nici şefii nu îi sfătuiesc pe angajaţi să se împrietenească cu ei.

    Mai multe pe zf.ro

  • Prezentarea per capita în Power Point cu tricolor a făcut din non-ştiri ştiri

    Nu ştiu cu ce impresie au rămas telespectatorii care s-au uitat în această seară la discursul premierului Victor Ponta despre situaţia economică a ţării sau aşa-numită “stare a naţiunii” prin perspectiva bugetului pe 2013, însă pentru mine a fost ca o lecţie de economie şi jurnalism la care lector a fost premierul.

    Avertizând de la începutul discursului că va prezenta principalii indicatori ai bugetului pe 2013 în moneda europeană şi în sume rotunjite, premierul a pus foarte mult accentul în statistici pe cap de locuitor pentru a ilustra ce se află în “Bugetul cetăţeanului român”, titlul fişierului Power Point prezentat în timpul conferinţei de presă la care erau prezenţi peste 40 de jurnalişti, cameramani şi fotografi.
     
    Timp de o oră, premierul a încercat să “traducă” o parte din indicatorii bugetului pe înţelesul cetăţeanului, din care voi prezenta doar câteva statistici care mi-au atras atenţia:
     
    – 7.000 de euro – aceasta este valoarea PIB-ului pe cap de locuitor în 2013;  Produsul Intern Brut, definit de premier ca totalitatea veniturilor din muncă şi din activităţile desfăşurate de toţi românii din ţară, va avea astfel o valoare de 140 de miliarde de euro anul acesta.
    – 2.300 de euro – este suma cu care va contribui la veniturile de la buget fiecare locuitor al României în 2013, valoarea veniturilor totale bugetate fiind de 46 de miliarde de euro.
    – 150 de euro – este suma cu care, la sfârşitul anului 2013, fiecare cetăţean român va fi mai dator statului din cauza deficitului bugetar.
    – 2.500 de euro per capita în 2013 faţă 1.400 de euro în 2008 – aceasta este situaţia pe cap de locutior în ceea ce priveşte datoria publică, care a ajuns la o valoare totală de 51 de miliarde de euro în prezent.
     
    Ca şi cetăţean şi contribuabil, am înţeles din discursul premierului că, vreau – nu vreau, sunt dator statului pentru ce au făcut bunicii mei (datoriile “istorice”) dar şi cei care au condus ţara până acum (datoria publică + datoria generată de împrumuturile de la instituţiile financiare internaţionale în perioada crizei + cheltuielile şi investiţiile nejustificate ale celor care au fost la putere). 
     
    Ca jurnalist la un ziar de business, ştiam deja că “starea naţiunii” din punct de vedere economic nu este prea bună şi mă aşteptam ca, la prima conferinţă de presă pe această temă, parametrii bugetului pe 2013 să fie însoţiţi de măcar câteva măsuri de redresare a economiei concrete, care urmează să se aplice într-o perioadă imediat următoare, alături de un calcul al impactului bugetar pe care l-ar avea acestea. Discursul premierului nu a adus aproape nimic nou în materie de statistici legate de situaţia actuală a economiei româneşti. Însă raportarea per capita – o regulă folosită mai ales în jurnalismul de televiziune, pentru că e mai “friendly” cu telespectatorul – a făcut din non-ştiri ştiri.