Cei 58 de soldaţi vinovaţi că au ascultat de ordinele ofiţerilor sunt deportaţi în mijlocul deşertului marocan, în temniţa de la Tazmamart, unde vor fi lăsaţi să putrezească în nişte celule imunde (de fapt morminte, unde statul în picioare era cvasi-imposibil), aproape lipsiţi de oxigen, de apă, de hrană şi de lumină. Noaptea lor infernală va dura optsprezece ani şi va fi însoţită de accese de nebunie, de disperare mută şi de boli chinuitoare.
Tahar Ben Jelloun (laureat, în 1987, al premiului Goncourt) povesteşte această cumplită perioadă de detenţie folosind mărturia unui supravieţuitor al acestui calvar, Aziz Binebine, care a izbutit să rămână în viaţă doar prin forţa spiritului: “Trupurile noastre putrezeau lent, membru cu membru. Singurul lucru care îmi rămăsese era capul, mintea, raţiunea mea.”
Fără să vrea răzbunare, dispus să ierte şi să înţeleagă, Aziz vrea să arunce doar un strop de lumină asupra atrocităţilor puse la cale de regimul lui Hasan al II-lea.
Tahar Ben Jelloun, “Această orbitoare absenţă a luminii”, Editura Art, Bucureşti 2012