BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Povestea uimitoare a unui copil sărac dintr-o comună din Vâlcea care a ajuns cercetător la NASA

    La Firijba începe povestea lui Alexandru Chimba, românul care s-a născut într-o familie numeroasă, în perioada interbelică, având 7 fraţi. Atunci când a venit războiul, Alexandru era elev la şcoala primară din Firijba, o clădire mică, sărăcăcioasă, cu două clase şi cu domnul Miu, învăţător, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    La domnul Miu a găsit prima carte despre planete, o carte veche, cu sistemul solar. Războiul s-a terminat, iar copilul de 11 ani a fost trimis la Râmnicu Vâlcea, imediat după război. Miu a vorbit cu Victor, învăţătorul avea o soră la oraş şi acolo a stat Alexandru în timpul gimnaziului.

    Alexandru a terminat primul şcoala gimnazială şi a fost ajutat de un alt profesor, de matematică, să ajungă la Bucureşti. Deja în clasa a X-a, Alexandru analiza teoriile despre meteoriţi, despre galaxii, copilul din Firijba era deja considerat un geniu.

    Când era în anul doi la facultatea de matematică, Alexandru a dispărut. Nu se ştie cine l-a ajutat, dar Alexandru a reuşit să plece. Securitatea l-a căutat până şi în satul natal, dar nici urmă de tânăr.

    În primăvara anului 1990, în faţa Primăriei din Popeşti opreşte o maşină din care coboară un bărbat înalt, cu părul grizonat. Se uită la case, cu mâinile la spate. Stă nemişcat. O femeie măruntă trece pe lângă el, dar apoi se opreşte. Se întoarce speriată, ca şi când ar fi văzut o fantomă.

    „Lixandru lui Uca? Tu eşti Lixandru a’ lui Uca?” Omul lăcrimează. Sus, în Firijba, nu mai era nimeni dintre ai lui. Mai trăia doar o soră care era pe la Piteşti, la Mioveni, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    Alexandru Chimba ajunsese la NASA, trăia în Maine. A fost printre cei care au pregătit programul Mars Pathfinder. Alexandru a mai venit în 2008 la Popeşti şi se spune că ar dori să realizeze un sat de vacanţă pe stil american, în Firijba.

    „Ar fi o şansă, satul este deja părăsit, noi am dus drumul până la intrare. Dar este o minune, un sat virgin în mijloc de pădure. Depinde foarte mult care sunt intenţiile domnului Alexandru. Oricum, doreşte să se reîntoarcă aici, la un moment dat. Locul se poate preta la orice, tabără de pictură, de teatru etc”, spune primarul Constantin Şerban.

  • Ce vedem la cinema: În voia mării

    Regizorul Ron Howard (”O minte sclipitoare“) aduce din 4 decembrie pe marile ecrane aventura ”În inima mării“, o poveste dramatică despre expediţia balenierei Essex, inspirată din bestsellerul omonim semnat de Nathaniel Philbrick.

    În iarna anului 1820, vasul Essex este atacat şi distrus de o balenă uriaşă cu o voinţă distrugătoare, aparent raţională. Dezastrul maritim care s-a întâmplat în realitate îl va inspira pe Herman Melville să scrie ”Moby-Dick“. însă, cartea nu relatează decât jumătate din poveste.

    O producţie Warner Bros. Pictures, filmul ”În inima mării“ reuneşte o distribuţie de excepţie din care fac parte Chris Hemsworth, Owen Chase, Benjamin Walker, Cillian Murphy sau Tom Holland.

  • Povestea lui Patrick Drahi, “devoratorul” pieţei telecom. Este al treilea cel mai bogat om din Franţa

    Drahi are origine marocană cu cetăţenie franco-israeliană şi reşedinţa în Elveţia. S-a născut într-o familie marocană cu origini evreieşti în Casablanca, Maroc, unde a trăit până la 15 ani, apoi familia a emigrat în Franţa. Acesta are o avere estimată de 7,9 miliarde de dolari, avere pe care a construit-o în sectorul telecom.

    A urmat studii de inginerie la universitatea pariziană école Polytechnique şi a obţinut o diplomă de master în optică şi electronică de la universitatea école Nationale Superiéure des Télécommunications în 1986. 

    Doi ani mai târziu şi-a început cariera la Philips în Amsterdam, unde a deţinut poziţia de director de marketing pentru Marea Britanie, Irlanda, Scandinavia şi Asia. În 1991 s-a alăturat companiei suedeze Kinnevik-Millisat, unde a fost responsabil de dezvoltarea reţelei de cablu din Spania şi Franţa. În mijlocul anilor ’90, Drahi a înfiinţat compania de telecomunicaţii, Mediareseaux, care a fost achiziţionată în 1999 de către UPC.

    În 2002 a înfiinţat Altice, companie multinaţională de cablu şi telecomunicaţii, care îşi are sediul în Luxemburg, este listată în Amsterdam şi deţine active în Franţa, Belgia, Portugalia şi alte colţuri mai îndepărtate ale lumii, cum ar fi Republica Dominicană. Altice deţine 75% din Numericable, cea mai mare companie de cablu din Franţa.

    Patrick Drahi a captat atenţia internaţională în ianuarie 2014, când Altice s-a listat la bursă pentru suma de 1,8 miliarde de dolari. Drahi a realizat un număr remarcabil de achiziţii, nu mai puţin de 20. Anul trecut, el a încheiat achiziţii de 31 miliarde de dolari, incluzând surprinzătoarea preluare, pentru 23 miliarde de dolari, a celui de-al doilea mare operator de reţele mobile al Franţei, SFR, după o bătălie cu puternica familie Bouygues, a cărei companie deţine operaţiuni şi în domeniile media, al construcţiilor şi dezvoltării imobiliare.

    Dacă în Europa Drahi este un jucător important pe piaţa telecom, în Statele Unite abia şi-a făcut simţită prezenţa când a cumpărat acţiuni în valoare de 9 miliarde de dolari la operatorul de cablu Suddenlink cu sediul în St. Louis. Aceasta este prima sa acţiune pe piaţa americană. De asemenea, în septembrie 2015 Altice a cumpărat compania de telecomunicaţii Cablevision Systems, pentru 17,7 miliarde de dolari. Magnatul a adoptat un model simplu, dar extrem de eficient. Profitând de dobânzile foarte scăzute, acesta s-a împrumutat masiv pentru a finanţa un şir remarcabil de achiziţii. Drahi a cumpărat la preţuri de nimic în jur de 20 de companii europene de cablu şi operatori de reţele mobile, în cele mai multe cazuri nepopulari sau cu dificultăţi financiare.

    Potrivit unui angajat, Drahi este un om ingenios care e prezentat de multe ori ca fiind un „geniu financiar“, spunând că „atunci când citeşte un raport financiar, imediat ştie care sunt problemele companiei“. „A construit un imperiu de la zero. Foarte puţini oameni se pot mândri cu acest lucru“, a spus un asistent de-al lui Drahi, potrivit WealthX.

    Ecole Polytechnique a jucat un rol vital în viaţa lui Drahi deoarece acolo a descoperit eticheta şi tradiţia de business franceză şi a fost locul unde a interacţionat pentru prima dată cu elita din Franţa.

    Patrick Drahi şi-a întâlnit soţia la o petrecere la sfârşitul anilor ’80, iar după numai o oră a cerut-o în căsătorie. Au împreună patru copii.

  • Andreas Moser, neamţul care face înconjurul lumii, a fost român timp de un an: „E primul loc în care m-am simţit acasă”

    Povestea lui Andreas Moser e una parcă desprinsă din filmele de la Hollywood – sau ar putea fi, la o adică, inspiraţie pentru un astfel de film. S-a decis că vrea mai mult de la viaţă şi că nu îşi mai doreşte să stea închis într-un birou după o experienţă aproape de moarte, scrie Vocea Transilvaniei.

    Andreas Moser a vizitat şi locuit în oraşe din zeci de ţări din întreaga lume, însă pentru prima dată s-a simţit „acasă” în Târgu Mureş, România. Oamenii de aici l-au făcut să se simtă, timp de un an, „român”. 

    De ce ai ales să rămâi în Târgu Mureş un an întreg, nu doar şase luni cum ai locuit în alte oraşe din lume?

    Andreas Moser: Iniţial am vrut să stau doar şase luni, dar apoi a devenit primul loc dintre toate în care am locuit în ultimii şase ani în Europa unde m-am simţit ca acasă. Asta datorită oamenilor pe care i-am cunoscut. Chiar a fost locul, Târgu Mureş, unde încă din prima săptămână am cunoscut oameni care mi-au devenit prieteni foarte buni.

    Ai vizitat multe dintre oraşele din România şi în special din Transilvania, în timpul petrecut aici. La ce te-ai aşteptat când ai venit aici şi care au fost surprizele de care ai avut parte? Atât cele bune cât şi cele neplăcute.

    Andreas Moser: Trebuie să recunosc, chiar dacă mi-e ruşine să o fac, dar nu ştiam aproape nimic despre România. Singurul lucru cu care asociam România înainte erau munţii.

    Când am ajuns aici am realizat că e mai frumos decât mă gândeam. Am fost impersionat de oraşele din Transilvania, de Cluj, de Târgu Mureş la o scară mai mică, oraşele cu influenţe austro-ungare. Ce m-a surprins a fost diferenţa foarte mare între viaţa de la oraş şi cea de la sat. Trebuie să ieşi la 5 km dintr-un oraş şi parcă ajungi în trecut, în urmă cu 50 de ani. Drumurile nu sunt asfaltate, o parte dintre oameni circulă cu căruţe trase de cai. 

    Citiţi interviul integral pe www.voceatransilvaniei.ro

  • Povestea femeii care a construit un imperiu în industria cafelei. A început afacerea într-un garaj, iar anul acesta va produce peste 1 milion de tone

    Kicking Horse Coffee este una dintre poveştile de succes de afaceri din Canada. Elana Rosenfeld, alături de Leo Johnson, şi-a lansat afacerea din garajul casei sale, iar acum produsele Kicking Horse Coffee sunt în toate magazinele din Canada, dar şi în Statele Unite, potrivit BBC.

    Reprezentanţii companiei nu au dezvăluit detalii financiare legate de afacere, însă Kicking Horse Coffee are 70 de angajaţi, iar anul acesta plănuieşte să prăjească peste 1.3 milioane de tone de cafea.

    De asemenea, în 2012 AC Nielsen, firma de marketing şi cercetare, a clasat Kicking Horse Coffee în top 10 al brandurilor comerciale din Canada. Deşi a înregistrat un succes fenomenal, compania încă are sediu în orăşelul unde a început totul, Ivermere, o aşezare cu aproximativ 3000 de locuitori.

    Elana Rosenfeld spune că nu i-a trecut niciodată prin cap că va ajunge să conducă un imperiu comercial. Alături de Leo Johnson s-a mutat în orăşelul Ivermere, fără un traseu prestabilit. “Eram pregătită să fac orice job. Am fost cam naivă”, a spus ea. Cei doi, care se mutaseră într-o cabană fără electricitate şi apă curentă, au întâmpinat dificultăţi în a găsi un job. Aşa că au pornit un stand cu fructe pentru turişti care vizitau Ivermere, cunoscut pentru băile termale, pe timpul veri. Însă asta nu era îndeajuns, şi-au dat seama că au nevoie de un business care să funcţioneze pe durata unui an întreg, nu doar vara.

    Au luat un împrumut de la bancă şi au cumpărat o cafenea. Localul le-a adus un profit modest care le-a permis să călătorească timp de un an. S-au întors în Ivermere în 1996 şi au luat un alt împrumut şi au început să prăjească boabe cafea organice în garajul casei lor. Au numit afacerea Kicking Horse Coffee, iar vânzările nu au întârziat să apară. “Ne-am dat seama că afacerea a început să crească încă de la început când am primit feedback de la consumatori”, a spus Rosenfeld. La scurt timp, compania a încheiat contracte cu mai multe lanţuri de magazine din Canada. Nu a fost la fel de uşor pe piaţa din Statele Unite. “Sunt foarte mulţi retaileri în Statele Unite. Peisajul canadian al acestui tip de afacere este destul de simplu, sunt doar câţiva jucători, pe când piaţa Statelor Unite este sălbatică”, a mai spus Rosenfeld.

    În 2012 Elana Rosenfeld a vândut o parte din acţiunile companiei pentru a creşte expansiunea companiei în State. Deşi nu se ştie exact suma implicată, se crede că Branch Brook Holdings ar fi investit milioane de dolari în Kicking Horse Coffee. “Ne-am dublat afacerile de atunci”, a punctat Elana Rosenfeld.

    “Au avut viziune şi multă energie pentru a duce la capăt această idee. Au crescut încontinuu şi au promovat brandul. Au crezut în conceptul lor. În prezent mai multe companii fac ceea ce face Kicking Horse, dar ei au fost printre primii care s-au concentrat pe ideea de cafea organică”, a explicat Colin Newell, expert în industria cafelei, succesul companiei canadiene.

  • Cronică de film: Maze Runner: The Scorch Trials

    Cei care au văzut prima parte a francizei the Maze Runner, printre care mă număr şi eu, aşteptau cu o oarecare doză de curiozitate continuarea poveştii bazate pe cartea lui James Dashner. The Scorch Trials aduce câteva completări la conceptul primului film, explicând cauzele care au dus la devastarea planetei.

    Filmul este plin de acţiune, urmărind aventurile celor care au evadat din labirint. Ei se confruntă acum cu pericolele prezente la tot pasul într-o lume distrusă de un virus despre care nu ştim prea multe. Partea a treia va oferi, cel mai probabil, ceva lămuriri în această privinţă.

    Din punctul de vedere al calităţii actoriceşti, The Scorch Trials nu este genul de film care să propună actori pentru premii. Este un film plin de efecte speciale şi de personaje realizate pe calculator; cred că nici măcar regizorul Wes Ball nu şi-a propus să dezvolte prea mult această latură. Tot pe regizor cade vina şi pentru cele câteva stângăcii care sunt evidente de-a lungul filmului.

    Proiectul The Maze Runner a fost gândit, încă de la început, ca o serie în trei părţi, lansările având loc în 2014, 2015 şi 2017. Primul film s-a bucurat de un succes moderat la box office, cu încasări de 350 de milioane de dolari la nivel global, iar partea a doua pare să îi calce pe urme. Până în prezent, în cele opt săptămâni ce au trecut de la lansare, The Scorch Trials a generat venituri de peste 300 de milioane de dolari din vânzarea de bilete. Luând în calcul şi bugetul de 61 de milioane de dolari, producătorii vor fi cu siguranţă mulţumiţi de performanţele filmului.

    Filmul este regizat de Wes Ball, care a semnat şi The Maze Runner, cunoscut mai mult pentru documentarele sale decât pentru lungmetraje. În distribuţie îi regăsim pe Dylan O’Brien (The Internship, High road, The first time), Kaya Scodelario (Tiger house, Skins, The truth about Emanuel), Thomas Brodie-Sangster (Game of thrones, Phantom halo, Rain) şi Patricia Clarkson (The green mile, Shutter Island, Vicky Cristina Barcelona).

    Una peste alte, The Scorch Trials este un film care se aseamănă cu prima parte a seriei: este dinamic şi urmează o reţetă a succesului de care Hollywood pare să nu se mai sature, şi anume distrugerea aproape totală a planetei.

    Cât va mai ţine acest subiect rămâne de văzut, dar mi-e greu să cred că acesta este ultimul film cu viruşi şi zombi despre care vom vorbi în viitorul apropiat.
     

  • Povestea incredibilă a creatorului unuia dintre cele mai iubite seriale din lume. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial si a scăpat din trei accidente aviatice

    Gene Roddenberry a rămas în istorie ca fiind creatorul unuia dintre cele mai iubite seriale Science Fiction din lume, Star Trek. Aceasta s-a născut pe 19 august 1921 în Texas şi a murit pe 24 octombrie 1991, iar Roddenberry a fost una din primele persoane căria i s-au organizat funeralii spaţiale, după moartea sa cenuşa fiindu-i expediată în spaţiu.

    Dar nu acest lucru este cel mai impresionant din povestea lui Gene Roddenberry. În timpul facultăţii a devenit interesat de inginerie aerospaţială şi a obţinut licenţa de pilot în cadrul armatei. A luptat în Teatrul Pacific din cel de-al Doilea Război Mondial. Pe 2 august 1943 avionul pe care-l pilota Roddenberry s-a prăbuşit, în urma căreia doi oameni au murit. Această prăbuşire nu avea să fie singura din viaţa lui. Avea să mai fie implicat în alte două accidente, într-unul ca pasager, iar în altul în calitate de co-pilot.

    Zbura pentru Pan American World Airways  pe unul dintre cele mai lungi trasee. Pe 18 iunie 1947 unul dintre motoarele avionului, care circula de la New York spre Calcutta, s-a oprit. Acest lucru a făcut ca celalalt motor să se supraîncălzească şi să ia foc. Pilotul a pregătit avionul pentru o aterizare forţată, iar în acest timp, Gene Roddenberry, în vârstă de 25 de ani, a ieşit din cabină pentru a calma pasagerii.

    El s-a aşezat lângă o femeie singură şi asigurat-o că totul o să fie bine. Motorul s-a desprins de aripă şi avionul cădea cu o viteză uimitoare. Aeronava s-a prăbuşit în deşertul sirian. 14 oameni au murit pe loc şi doar doi membri ai echipajului de zbor au supravieţuit. Roddenberry, deşi rănit, a salvat mai multe persoane. Credea că echipajele de salvare vor ajunge a doua zi, însă nimeni nu a venit, aşa că supravieţuitorii s-au împărţit în două grupuri şi au mers în direcţii opuse.

    Grupul condus de Roddenberry a descoperit un sat care avea un radio şi a chemat ajutoare. Acel moment a fost unul crucial pentru Gene Roddenberry. Şi-a dat seama că nu mai vrea să fie pilot, ci vrea să-şi urmeze visul, acela de a deveni scriitor. Roddenberry a început să scrie scenarii înainte de Star Trek, încă din perioada în care lucra ca poliţist în Los Angeles, sub pseudonimul Robert Wesley. Dar până când Star Trek să devină o piatră de temelie a show-urilor SF, Roddenberry a întâmpinat mai multe dificultăţi.

    Ideea pentru Star Trek i-a venit în 1964, dar peste doi ani avea să devină realitate, după mai multe amânări şi refuzuri din partea mai multor televiziuni.  Universul Star Trek a devenit cunoscut şi îndrăgit de toată lumea datorită celor şase serii de seriale şi altor 10 filme artistice. Pe lângă acestea au fost scrise sute de romane şi nuvele, jocuri video sau pe calculator.

  • Cronică de film: James Bond se întoarce!

    Cele 23 de filme „James Bond“ realizate până în prezent au generat încasări de peste 4,1 miliarde de dolari în toată lumea. Cel mai recent lungmetraj lansat din această serie, Skyfall, a generat încasări de peste 1,1 miliarde de dolari pe plan mondial, mai mult decât oricare alt film cu agentul 007.

    În comparaţie cu Skyfall, noul film ce îl are în centru pe agentul 007 pare o joacă de copii; seamănă mai mult cu filmele din era Pierce Brosnan. Surprinzător poate, schimbarea este binevenită.

    Pentru mine, James Bond a fost întotdeauna un personaj amuzant, aflat pe linia dintre realitate şi absurd. Nu sunt neapărat un fan al acestui gen, dar filmele cu 007, în marea lor majoritate, mi-au plăcut. Bond reprezintă imaginea agentului secret care poate să facă orice, oricând. Iar acest lucru nu a deranjat niciodată pe nimeni, pentru că Ian Fleming nu a avut intenţia de a scrie cărţi care să candideze la premiul Nobel; el a dorit să scrie poveşti în care oamenii să îşi regăsească visurile din copilărie (OK, poate e doar cazul meu, dar cine nu şi-a dorit să devină agent secret?).

    La începutul acestui an, Daniel Craig a lăsat să se înţeleagă că Spectre va fi ultimul său film din seria James Bond. Întrebat de reporteri dacă i-ar plăcea să mai joace într-un nou film cu James Bond, starul britanic a spus: „În acest moment, nu. Am o viaţă şi acum vreau să trăiesc puţin din ea. Însă vom vedea ce va fi“. Au existat multe speculaţii în presa internaţională în legătură cu actorul care ar putea să preia acest rol de la Daniel Craig. Principalii favoriţi au fost consideraţi actorii Tom Hardy, Michael Fassbender şi Idris Elba.

    Spectre este regizat de Sam Mendes (câştigător al premiului Oscar pentru American Beauty) şi îi are în distribuţie pe Daniel Craig (Skyfall, Quantum of Solace, The Girl with the Dragon Tattoo), Cristoph Waltz (Django Unchained, Inglorious Basterds, Water for Elephants) şi Léa Seydoux (The Grand Budapest Hotel, Mission Impossible: Ghost Protocol, „Blue is the Warmest Color”).

    În concluzie, mă bucur că producătorii au abandonat strategia ultimelor filme şi s-au întors la ceea ce majoritatea spectatorilor vor să vadă în filmele cu Bond: explozii, curse de maşini, sărituri din avion (fără paraşută) şi multe altele. Ei vor să vadă gadgeturi precum maşini care se conduc singure şi stilouri care lansează rachete, iar Spectre oferă multe dintre acestea. În concluzie, eu mă declar mulţumit şi vă invit să vizionaţi acest nou film din franciză.
     

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Suprema vanitate: Mie nu mi se poate întâmpla!

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România  Autor al cărţii  „Bun simţ organizaţional“)

    Până când, de câteva zile, în tumultul de jale şi de furie colectivă de care suntem cu toţii cuprinşi, m-a tot preocupat conţinutul afirmaţiei „mie nu mi se poate întâmpla“. Statistic este adevărată. Este puţin probabil să mi se întâmple tocmai mie, dar probabilitatea şi posibilitatea nu fac casă bună. Între matematica lui „este puţin probabil“ şi inconştienţa lui „este imposibil“ stă vanitatea. DEX-ul asociază acest cuvânt care are melodicitate aristocratică cu trufia, cu orgoliul, cu îngâmfarea, cu înfumurarea, cu deşertăciunea.

    Descoperirea a fost revelatoare: „mie nu mi se poate întâmpla“ este de fapt suprema vanitate. Mulţi ani am considerat că „mie nu mi se poate întâmpla“ este o poziţionare de curaj, de demnitate, de forţă şi de încredere în sine. Am spus şi eu de nenumărate ori cu superficialitate că „mie nu mi se poate întâmpla“… şi e drept, nici nu mi s-a întâmplat, dar a fost aşa doar pentru că am avut, poate, un pic de noroc, nu pentru că aş fi avut vreun merit. „Mie nu mi se poate întâmpla“ nu este gândire pozitivă, ci este lipsă de gândire. Este o exprimare sărăcuţă de conţinut şi banală, o vorbă de precupeaţă amatoare, este un halou de amăgire. Dacă sper obsesiv că „mie nu mi se poate întâmpla“ atunci sunt departe de ideea de curaj.

    Curajul nu este efectul unui demers de negândire sau de inconştienţă, ci este o construcţie, este o înşiruire de comportamente logice, aliniate unei viziuni, unei aspiraţii. Curajul orb este prostie, curajul cu scop este nobleţe. „Mie nu mi se poate întâmpla“ este o credinţă populară, o nevaccinare, o delăsare, o superficialitate, un fel de a ne descurca încurcându-ne în îngălare şi în superficialitate. Ne tot mândrim cu capacitatea de a ne descurca. Şi o avem şi ne descurcăm de minune. Capacitatea de a ne descurca este un element definitoriu pentru mentalitatea românească, dar şi pentru cultura organizaţiilor din România. Aşa facem lucrurile, demonstrând că ne putem descurca, nu neapărat fiind foarte buni profesionişti. Facem lucruri ca să demonstrăm, nu ca să facem ceea ce este în responsabilitatea noastră să facem.

    Ni se pare că este bine să demonstrăm de ce suntem în stare, când ar trebui doar să fim în stare şi să facem ceea ce avem de făcut. Ne atribuim luxuri pe care nu ni le permitem, cum ar fi propriile priorităţi subiective în loc de responsabilităţile obiective. Merităm şi justificăm de ce merităm lucruri doar din perspective personale, dar scoatem justeţea sau perspectivele celorlalţi din ecuaţie. „Argumentăm logic“, dar vedem doar logica propriei perspective şi nevoi. Suntem raţionali în propria ignoranţă atunci când suntem convinşi că „mie nu mi se poate întâmpla“.

    Ni se poate întâmpla tuturor, din păcate.

    Dacă nu ni se întâmplă este pentru că avem noroc, nu pentru că avem vreun merit.

    Probabilitatea este mică, dar posibilitatea nu ne scuteşte pe niciunul dintre noi.

    Ni se pare un act de laşitate să avem o cultură a riscului sau a prevenţiei. Este mai şmecher să te descurci, este adevărat.

    A anticipa este plictisitor, este pentru fraieri. „Lasă că merge“ este cheia franceză a tuturor dibuielilor şi nimerelilor. Riscul este pentru laşi, curajoşii se descurcă. Prevenţia poate fi nocivă, este pentru bătrâni sau pentru oameni prăpăstioşi, curajoşii se descurcă, nu au nevoie de prevenţie. Uităm câtă ne este propria dimensiune şi ne trezim atemporali, ne imaginăm nemuritori, metafericiţi, orbiţi şi hipnotizaţi de propria capacitate de a ne descurca. Cu siguranţă cu toţii ne descurcăm şi suntem puternici la gândul că „mie nu mi se poate întâmpla“, dar tocmai acest gând ne face superficiali, slabi şi nepregătiţi în faţa surprizei. Spunem „mie nu mi se poate întâmpla“ doar despre ce nu avem habar pentru că experienţa arată clar că, odată ce s-a întâmplat o neîntâmplată, uităm că vreodată am gândit că „mie nu mi se poate întâmpla“. Doar la urmă tot păţitu-i priceput.
     

  • Părinţii credeau că pleacă în fiecare zi la serviciu, dar ea construia în secret un imperiu de 10 milioane de dolari

    Povestea de succes a tinerei Jane Lu, din Australia, a început ca multe alte poveşti: dimineaţa se îmbrăca formal, pentru serviciu, îşi lua la revedere de la părinţi şi pleca spre locul de muncă, relatează dailymail.co.uk.

    Singura diferenţa este că Jane Lu nu avea un birou la care să ajungă, un job cu titlu complicat sau un şef căruia să îi raporteze. Lu a ţinut ascuns de părinţii ei întregul plan de afaceri, crezând că aceştia nu vor fi de acord cu ideea de a porni un business pe cont propriu. Tânără mergea în fiecare zi la o cafenea din centru, deschidea laptop-ul şi contacta diverse companii, organiza evenimente şi punea bazele unei afaceri de milioane de dolari.

    Compania tinerei, ShowPo.com, a generat venituri de peste 10 milioane de dolari în 2014. Ea distribuie haine în 45 de ţări, are 420.000 de fani pe Instagram şi aproape 500.000 pe Facebook. Jane Lu consideră că mare parte a succesului său se datorează modului în care a desfăşurat campaniile de social media.

    Chiar dacă recunoaşte că şi-a minţit pentru o bună perioadă de timp părinţii, Lu spune că aceştia sunt extrem de mândri de felul în care ea a gestionat businessul. “În primă fază nu le-a venit să creadă cât curaj am avut”, povesteşte Lu celor de la dailymail.co.uk.
    ShowPo.com are în momentul de faţă zece angajaţi, iar Jane Lu spune că cel mai important lucru este că poate face zi de zi lucrurile care îi plac. Cât despre lansarea unui business, Jane Lu crede că cea mai mare problemă a tinerilor este teama de eşec: “Merită să-ţi asumi acest risc şi este extrem de important să fii întotdeauna sincer. Nu trebuie să laşi o afacere să te schimbe”, a mai spus Lu.