BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Robi Lukaci, tânărul care a strâns Clujul în jurul său. Provocarea pe care o lansează românilor cu suflet mare

    Povestea lui Robert Lukaci, clujeanul de 35 de ani care vinde produse auto pe străzile municipiului a ajuns să mobilizeze şi să emoţioneze o “mare” de oameni. Totul a pornit de la o campanie născută din nevoia de a-i achiziţiona un cărucior nou lui Robi, pe care îşi expune produsele, ajungânsu-se la cumpărarea unei locuinţe pentru ca acesta să nu mai fie nevoit să plătească chirie, informează Vocea Transilvaniei.

    Cel care a avut iniţiativa de ajutorare a clujeanului este Ioan Pugna, prietenul taximetrist al vânzătorului ambulant. Întreaga mobilizare a ajuns să schimbe vieţi; nu doar pe cea a lui Robi, ci şi pe cea a celor implicaţi profund în această acţiune, oferind un exemplu de dăruire şi altruism. Oamenii nu au rămas indiferenţi la povestea tânărului Robert Lukaci. Donaţiile lor au ajuns, până în acest moment, la 20.000 euro. Clujenii au posibilitatea de a-i fi alături lui Robi, în 22 ianuarie, de la ora 12, în Piaţa Unirii, unde pot achiziţiona “brăduţii minune”, adică odorizante auto, pot face donaţii sau pot, pur şi simplu, să îl cunoască pe Robert Lukaci, tânărul modest, altruist, care îşi petrece mai tot timpul muncind pe străzile Clujului, “însoţit’ de căruciorul lui.

    Robert şi-a făcut prieteni. Iniţial, câţiva, apoi o mulţime

    Iniţiativa de ajutorare a lui Robert Lukaci îi aparţine lui Ioan Pugna, un taximetrist clujean. Îl cunoaşte pe Robi din 2003, de când s-a apucat de taximetrie.

    Citiţi mai multe pe www.voceatransilvaniei.ro

  • Prima întâlnire a lui Barack cu Michelle, subiect de film. Premiera va fi peste câteva zile – VIDEO

    Povestea de dragoste dintre Barack Obama şi Michelle Robinson, o tânără avocat din Chicago, este subiectul filmului “Southside With You”, o producţie independentă realizată de regizorul Richard Tanne şi care va avea premiera la Sundance Film Festival pe 24 ianuarie. Filmul prezintă, într-o manieră idealizată, prima întâlnire a cuplului prezidenţial american: avocata Michelle a fost desemnată drept consiliera lui Obama, cei doi se întâlnesc la Chicago, iau prânzul la Art Institute şi apoi merg la cinema, unde văd “Do the Right Thing” de Spike Lee. Ziua se încheie cu un sărut.

    În rolurile principale sunt Parker Sawyers şi Tika Sumpter.

     

  • Povestea croitorului de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România

    Nu mai văzusem de mult pe cineva atât de bine îmbrăcat. Lua măsuri pentru un client, iar un tânăr se agita în jurul său pentru a nota tot ce spunea. Vorbea în centimetri. Măsura din ochi. Domnul Vasile Miu, căci despre el este vorba, este unul dintre oamenii de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România. Timp de 60 de ani, domnul Vasile Miu a îmbrăcat legiuni de actori din studiourile Buftea, a lucrat cu toate casele româneşti care au înţeles importanţa meseriei bine făcute, iar acum din mâinile lui ies anual 2.000 de costume croite la milimetru pentru Tudor. Personal Tailor. În ciuda miilor de tăieturi perfecte, sunt câteva lucruri care totuşi încruntă fruntea croitorului.

    „Când era cea mai mare nevoie de el, atunci l-am cunoscut“, spune Marius Dan, unul dintre proprietarii Tudor. Personal Tailor, companie specializată în costume bărbăteşti la comandă.

    După ce termină de luat măsurătorile pentru noul client care venise în magazinul Tudor din incinta hotelului de cinci stele Hilton din Bucureşti, domnul Miu comandă relaxat un pahar de tărie şi începe să-şi ţeasă povestea.

    „Am început să cos de la 13 ani. Era o iarnă grea. Casa era plină de zăpadă. Nu exista nici măcar un radio. Eu sunt din Argeş. Pe atunci, făceai patru clase, iar apoi mergeai să înveţi o meserie. Am ajuns croitor la un atelier din Bucureşti. Am făcut trei ani de ucenicie şi apoi patru ani de practică. Cât învaţă un doctor. Oricum pentru a face croitorie bună trebuie să ştii puţină anatomie.“

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Povestea croitorului de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România

    Nu mai văzusem de mult pe cineva atât de bine îmbrăcat. Lua măsuri pentru un client, iar un tânăr se agita în jurul său pentru a nota tot ce spunea. Vorbea în centimetri. Măsura din ochi. Domnul Vasile Miu, căci despre el este vorba, este unul dintre oamenii de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România. Timp de 60 de ani, domnul Vasile Miu a îmbrăcat legiuni de actori din studiourile Buftea, a lucrat cu toate casele româneşti care au înţeles importanţa meseriei bine făcute, iar acum din mâinile lui ies anual 2.000 de costume croite la milimetru pentru Tudor. Personal Tailor. În ciuda miilor de tăieturi perfecte, sunt câteva lucruri care totuşi încruntă fruntea croitorului.

    „Când era cea mai mare nevoie de el, atunci l-am cunoscut“, spune Marius Dan, unul dintre proprietarii Tudor. Personal Tailor, companie specializată în costume bărbăteşti la comandă.

    După ce termină de luat măsurătorile pentru noul client care venise în magazinul Tudor din incinta hotelului de cinci stele Hilton din Bucureşti, domnul Miu comandă relaxat un pahar de tărie şi începe să-şi ţeasă povestea.

    „Am început să cos de la 13 ani. Era o iarnă grea. Casa era plină de zăpadă. Nu exista nici măcar un radio. Eu sunt din Argeş. Pe atunci, făceai patru clase, iar apoi mergeai să înveţi o meserie. Am ajuns croitor la un atelier din Bucureşti. Am făcut trei ani de ucenicie şi apoi patru ani de practică. Cât învaţă un doctor. Oricum pentru a face croitorie bună trebuie să ştii puţină anatomie.“

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Cum a ajuns smartphone-ul un asistent de care omul nu se desparte şi în ce fel a schimbat societatea

    „Ce-ar fi să-mi spui când ai început să urăşti telefonul?“, este replica unui psihiatru în dialog cu un bărbat din povestea SF „Ucigaşul“ a lui Ray Bradbury. Însă aici nu este vorba despre un ucigaş obişnuit, ci despre unul de produse electrice. Ucigaşul cu pricina face asta din cauza faptului că este sătul de tehnologie şi de impersonalitatea produselor precum: telefonul-radio, tele-speakerul şi permanenta conectivitate pe care acestea o oferă. Sună familiar? Pariem că da.

    Această poveste a fost scrisă în 1953, însă este mai de actualitate ca niciodată. Telefonul ca mijloc de comunicare şi-a pierdut funcţia iniţială, cea de comunicare de la distanţă, în urmă cu mai mulţi ani. Acum telefonul mobil este un produs multifuncţional pe care-l avem mai tot timpul în preajmă, un produs care a devenit un obiect important în modul cum oamenii comunică şi funcţionează. „Toţi navetiştii stăteau acolo, obosiţi, şi vorbeau cu nevestele prin radiourile de mână: Acum sunt la colţul străzii 49. Acum o luăm pe strada 61″, scrie Bradbury, în povestea căruia „ucigaşul“ a folosit un dispozitiv pentru a bruia aparatele pasagerilor: „Locuitorii acelui autobuz se văzură deodată siliţi să facă conversaţie între ei. Panică! Se stârni o panică teribilă, ca între animale“.

    Bradbury îşi exprimă temerile legate de evoluţia tehnologiei prin intermediul acestui „ucigaş“. Produsele menţionate în povestirea scrisă în urmă cu peste 50 de ani există astăzi sub o altă formă şi denumire, însă efectele sunt cam aceleaşi sau chiar mai grave. Iar asta o simt pe pielea mea. Fiecare zi de muncă începe cu alarma telefonului, care se află pe noptieră, apoi, cu ochii încă îngreunaţi de somn, ridic telefonul şi lumina albă stridentă mi se lipeşte pe retină.

    Verific notificările, mailurile venite peste noapte, apoi, întins pe spate, intru pe Facebook. Văd o ştire, mai jos o poză a unui amic, apoi un clip se derulează şi tot aşa. Abia peste două-trei minute mă ridic din pat. În perioada în care am documentat acest articol am încercat să fiu mai atent la felul cum românii folosesc telefonul mobil. Cel mai uşor este în mijloacele de transport în comun. Mai tot timpul oamenii stau aplecaţi deasupra telefoanelor, câţiva vorbesc între ei, puţini mai citesc o carte, iar alţii aşteaptă, pur şi simplu.

    Într-o zi, mă aflam în metrou, în drum spre birou, şi am putut constata că, din 11 persoane aflate în vagon, doar eu şi cu încă o persoană nu foloseam telefonul inteligent. Într-o altă zi, într-un restaurant fast-food, la o masă se aflau patru sau cinci adolescenţi şi toţi se uitau în telefon şi din când în când mai aruncau câte-o vorbă peste masă, însă niciunul nu ridica capul din ecranul luminos. Aceste observaţii sunt empirice, însă conturează tabloul societăţii în care trăim astăzi şi în care smartphone-ul a devenit un instrument pe care cei mai mulţi oameni îl consideră indispensabil.

    REVOLUŢIA MOBILĂ

    Telefonul mobil a devenit parte din rutina zilnică a omului modern, un asistent de care nu se desparte, o poartă către ştiri, social media, distracţie şi orice formă de comunicare. Smartphone-urile au penetrat fiecare aspect al vieţii cotidiane. Este unul dintre cele mai fascinante obiecte, care, spre deosebire de PC sau laptop, este mai uşor de personalizat şi funcţionează de multe ori ca o extensie a individului. „Cu ocazia fiecărei sarcini telefonul, de acum un asistent personal, oferă şi fură putere. Oferă putere economisind timp şi scurtând distanţe, conectând o societate obişnuită să comunice verbal. Şi mai oferă putere obţinând aproape instantaneu informaţii. Telefonul eliberează şi îngrădeşte în acelaşi timp: spaţiul de interacţiune nu mai este deloc bine definit (putem fi în altă cameră, în altă clădire, în altă ţară atunci când interacţionăm); dar în acelaşi timp ne obligă să răspundem cât de repede putem“, spune sociologul Andrei Boteşteanu.

    Potrivit studiului Google România intitulat „O zi din viaţa lui Homo Smartphonicus“, smartphone-ul, portofelul şi cheile sunt, în această ordine, cele mai importante trei lucruri pe care românul le verifică să nu le fi uitat acasă. Şi dacă, totuşi, aceştia uită smartphone-ul acasă? „Nu este posibil“, au răspuns 56% dintre respondenţi, în timp ce 11% au spus că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, s-ar întoarce de oriunde după el. Un prieten mi-a povestit la un moment dat cum un adolescent de 14 ani l-a întrebat ce jocuri se juca pe telefon când era mic. Prietenul meu a zis că niciun joc, la care tânărul a întrebat cu uimire ce făcea cu telefonul mobil. „Nu aveam telefon când eram mic“, a spus el. Dacă un adolescent de 14 ani nu-şi imaginează viaţa fără telefon mobil, oare ce ne vor întreba în adolescenţă copiii care sunt acum la grădiniţă?

     

  • Povestea incredibilă a oraşului care a costat o avere şi are doar o mână de locuitori

    Naypyidaw a devenit capitala Birmaniei în 2005, fiind în acea vreme mai mult un proiect decât un oraş bine definit.

    Autorităţile au decis construirea oraşului având de la început intenţia ca acesta să fie capitala statului. Investiţiile în infrastructură au fost uriaşe, deşi Birmania este o ţară cunoscută mai ales pentru conflictele militare şi traficul de droguri, iar majoritatea populaţiei trăieşte la limita sărăciei.

    Deşi proiectul este în proporţie de 80-90% finalizat, gradul de ocupare al oraşului este de sub 5%. De aici provine şi numele de “capitala fantomă”, aşa cum a fost Naypyidaw denumit de către presa internaţională.

    Autostrada ce duce la Naypyidaw are 11 benzi pe sens, însă în marea parte este goală. Încrederea autorităţilor în acest proiect este de neînţeles, avaând în vedere comparaţia dintre preţul apartamentelor şi faptul că doar cei mai bogaţi oameni din Burma îşi permiteau accesorii de bază, precum telefoanele mobile.

    Naypyidaw a fost construit, susţin autorităţile, datorită poziţiei mai “sigure” decât vechea capitală (Rangoon). Cu toate acestea, există zvonuri că liderii militari ai statului ar fi fost îndemnaţi de către aşa-numiţii cititori în stele să demareze proiectul.

    POVESTEA INCREDIBILĂ A UNUI ORAŞ-FANTOMĂ

  • Povestea lui Cecil Rhodes, omul care caută diamante în America şi Africa

    Cecil Rhodes a fondat De Beers Jewellery, una dintre cele mai importante companii în domeniul prelucrării şi comerţului cu diamante, cu peste 20.000 de angajaţi, o cifră de afaceri de peste 7,1 miliarde de dolari în 2014 şi exploatări miniere în Canada, Namibia, Botswana şi Africa de Sud.

    Cecil John Rhodes a fost un simbol al oamenilor de afaceri din perioada Imperiului Britanic, un magnat în domeniul minier şi politician în Africa de Sud. A fost al cincilea fiu al familiei reverendului Francis William Rhodes şi al soţiei sale Louisa Peacock. Născut în Hertfordshire, Anglia, în 1853, a fost trimis la 16 ani peste hotare de către părinţii săi, deoarece avea o sănătate precară, iar clima din Marea Britanie nu-i făcea bine.

    Pe 1 septembrie 1870 el a pus pentru prima oară piciorul pe pământ african, unde un frate mai mare conducea o fermă la care se cultiva bumbac. Când Cecil Rhodes avea 18 ani, cei doi fraţi au început activitatea în domeniul minelor de diamante, în regiunea Kimberley, iar cu finanţarea asigurată de compania N M Rothschild & Sons cei doi Rhodes au cumpărat micile operaţiuni miniere din întreaga zonă în decurs de 17 ani. Cecil Rhodes s-a întors în UK în 1973, pentru a studia la Oxford, iar după absolvire a revenit în Africa, unde a ajuns cel mai important om de afaceri din domeniul minelor de diamante în 1890, după încheierea unui parteneriat cu Sindicatul Diamantelor, aflat la Londra.

    Prin acest acord, Rhodes şi sindicatul de profil au stabilit să menţină preţuri ridicate în comerţul mondial cu diamante. În 1888, Rhodes şi asociatul său, C. D. Rudd, înfiinţau De Beers Consolidated Mines, după ce au unificat mai multe titluri de proprietate pentru exploatarea minelor de diamante. Rhodes era secretarul acestei companii. De-a lungul anilor care au urmat, Rhodes şi-a diversificat investiţiile, mizând pe producţia şi comerţul cu fructe, dar şi pe achiziţii de teren.

    Fiind un susţinător înfocat al ideii colonialismului britanic, Cecil Rhodes a avut şi activităţi pe scena politică din continentul african, fiind cel care a fondat aşa-numitul teritoriu Rhodesia (acum Zimbabwe şi Zambia). În Africa de Sud există o universitate care îi poartă numele şi a înfiinţat şi bursele finanţate din averea sa. În cariera sa politică a luat decizii controversate, într-o perioadă plină de frământări în sudul continentului african. De pildă, a fost susţinătorul unui raid militar care s-a dovedit dezastruos, Cecil Rhodes fiind nevoit să renunţe la funcţia de prim-ministru al coloniei; unul dintre fraţii săi, militar de carieră, a fost judecat pentru înaltă trădare, dar a scăpat totuşi de pedeapsa capitală.

    Cecil Rhodes şi-a folosit averea pentru a extinde influenţa imperiului britanic în noi teritorii, cumpărând de la şefii de triburi africane dreptul de proprietate a terenurilor, fiind interesat de exploatări miniere.

    La moartea sa, în 1902, la 48 de ani, era considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni din întreaga lume. Nu s-a căsătorit niciodată, declarând că din pricina muncii nu ar fi un soţ bun; o parte din averea sa a lăsat-o naţiunii sud-africane – de pildă pe o porţiune din terenul deţinut a fost construit campusul Universităţii Cape Town.

  • Lucruri mai puţin ştiute despre vedete.Stephen King a fost refuzat de 600 de ori, iar Elvis concediat după primul concert

    O veche expresie spune că un şut în fund este întotdeauna un pas înainte; numeroase vedete au dovedit acest lucru. Iata câteva experienţe mai puţin fericite ale unor personaje cunoscute în toată lumea.

    Stephen King a fost atât de dezamăgit de prima sa nuvelă, Carrie, încât a aruncat-o la gunoi. Prima sa poveste a fost respinsă de 600 de ori înainte să fie publicată.

    Denny, managerul de la Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis după un singur concert, spunându-i că nu are niciun viitor în muzică.

    Primul contract semnat de Marilyn Monroe cu Columbia Pictures a expirat pentru că producătorii nu o considerau suficient de frumoasă sau talentată pentru a fi actriţă.

    După prima probă de film a lui Fred Astaire, juriul a scris “nu poate să cânte. Nu poate să joace. Uşor chel. Poate dansa puţin”.

    Vincent van Gogh a vândut un singur tablouu în timpul vieţii, şi acela unui prieten.

    Walt Disney a fost concediat de editorul unui ziar pe motiv că “nu are imaginaţie şi nici idei bune”.

    Albert Einstein a învăţat să vorbească la patru ani şi să citească la şapte ani. Profesorii lui l-au numit “încet şi cu handicap mental”.
     

  • Povestea lui Chef Mihai Cristian, tânărul pentru care bucătăria este o artă, o tehnică şi o plăcere

    Găteşte de la 14 ani şi o face cu mare plăcere. Chef Mihai Cristian (22 de ani) şi-a ghidat viaţa după motto-ul “Urmează-ţi visul, fă ce-ţi place, nu asculta pe nimeni din jurul tău, nu cere păreri”, şi este mândru de ce a realizat până acum. Pentru el bucătăria este o artă, o tehnică şi o plăcere, omogenizate perfec, şi este dispus să le ofere celor interesaţi chiar şi lecţii despre cum se poate găti sănătos în  orice bucătărie.

    Chef Mihai Cristian a terminat şcoala de bucătari şi un curs în Salzburg, fiind bucătar şef de la 19 ani jumate.  “Am muncit cel mai mult de joi, de la 9:00, până luni la ora 22:00 continuu, cu o pauză de 1 oră, pe care am ales să mi-o petrec dormind pe un congelator în depozit, apoi m-am ridicat energic pentru a continua pregătirile pentru evenimente, catering şi „a la carte”. Aşa e când ai evenimente peste evenimente şi personal bolnav. Acum am probleme cu ficatul, dar… trece”, ne-a mărturisit chef Mihai Cristian.

    Cititi mai multe pe www.voceatransilvaniei.ro

  • Era atât de săracă, încât nu-şi putea permite nici măcar o pungă cu cereale, iar acum este imaginea uneia dintre cele mai cunoscute case de modă din lume

    Sofia Merchetner, în vârstă de 14 ani, devenită noua imagine a casei de modă Dior este întruchiparea Cenusăresei din poveşti, potrivit Daily Mail.

    Merchetner ani a trăit mult timp într-un cartier sărac din Tel Aviv, într-o casă subvenţionată de stat. Mama ei care lucra două slujbe pentru a putea-şi întreţine familia, iar Sofia dormea pe o saltea alături de fratele şi sora ei. Familia ei era atât de săracă, încât nu-şi putea permite nici măcar o pungă cu cereale pentru micul dejun.

    Cariera controversată a Sofiei a început întâmplător când a  fost vazută de un agent de modelling israelian. “Când am văzut-o pentru prima dată am ştiut că este specială”, a spus Roberto Ben Shoshan, fondatorul agenţiei de modeling Roberto. 

    Sofia împreună cu Rotem Gur, CEO-ul Roberto, a zburat cu avionul la Paris pentru o audiţie şi o şedinţă foto însă a fost refuzată pe motiv că era prea tânără. Cei doi au decis să se plimbe prin magazinele din Paris. Norocul a fost că în magazinul Christian Dior, Gur a recunoscut pe cineva. Era Raf Simons, designer-ul Dior. Simons a fost impresionat şi a promis să o ajute. Câteva săptămâni mai târziu, Sofia Merchetner a primit un telefon de la agentul israelian. Dior îi oferea un contract pe doi ani în valoare de 170.000 de lire sterline.

    Angajarea ei de către Dior nu a trecut neobservată şi mai multi oameni au zis că este prea mică pentru a fi angajată. Agentul ei a apărat-o spunând că este mereu supervizată.

    Sofia a marturisit ca intenţionează să-şi continue studiile, în ciuda celor patru drumuri pe an la Paris pe care le are de făcut.”Este foarte important pentru mine să merg la şcoală. Sunt încă foarte tânără şi mă aştept să fiu supervizată până la vârsta de 18 ani” a spus ea.
    În ceea ce priveşte banii, Sofia a spus că i-a dat pe toţi mamei sale şi că vrea să se mute într-un apartament mai mare, unde să aibă propria ei camera.