BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Cu cinci ani în urmă era falit şi la închisoare. Acum câştigă 300.000 de dolari pe lună

    Poate suna a scenariu de film, însă este povestea lui Jason Fyk, fondatorul WTF Magazine. Acum trei ani, el era falit, în închisoare şi aproape de sinucidere. A folosit Facebook pentru a-şi întoarce viaţa cu 180 de grade.

    Problemele financiare ale lui Fyk au început în 2005, atunci când piaţa imobiliară a luat o turnură ciudată. Fyk era un agent imobiliar tânăr, căsătorit şi cu un copil, iar lipsa banilor a început să îl apese. Lunile au trecut, iar Fyk a înţeles că trebuie să găsească o nouă metodă de a face bani. Câţiva prieteni i-au propus să pornească un website, aşa că a cumpărat domeniul WTFMagazine.com. Acronimul WTF venea “Where’s The Fun”, site-ul fiind practic o colecţie de poze şi clipuri amuzante, relatează Business Insider.

    “Echipa lucra practic fără niciun ban”, povesteşte Fyk. “Încercam să adunăm informaţii şi materiale de peste tot, dar nu aveam nici cea mai vagă idee ce facem”.

    WTF a devenit entitate juridică în septembrie 2010 şi a avut lansarea oficială la începutul anului 2011. Câteva săptămâni mai târziu, Fyk a condus până la Baltimore pentru a intervieva un grup de cascadori. Ajuns în parcare, el a observat că mai mulţi bărbaţi se luaseră la bătaie, drept pentru care a început să filmeze tot incidentul cu telefonul mobil. Printr-o neînţelegere, poliţia americană l-a arestat şi pe Fyk motivând că acesta ar fi aranjat de fapt încăierarea pentru a putea să o posteze pe site-ul WTF.

    Familia bărbatului a folosit ultimii bani pe care îi avea pentru a angaja un avocat; cu toate acestea, a durat două luni până ca el să fie eliberat.

    “Nu puteam să mă angajez la McDonald’s, pentru că aveam nişte facturi uriaşe de plătit”, îşi aminteşte Fyk. “Copilul meu a fost cel care m-a ţinut pe linia de plutire în acea perioadă”.

    Bărbatului i-a venit ideea să scrie o carte despre toate întâmplările prin care trecuse în ultimul timp, însă nefiind un autor cunoscut era greu de crezut că cineva ar fi acceptat să îl publice. “Singura resursă pe care o aveam la dispoziţie era social media, şi era gratuită. Am decis să învăţ tot ce există legat de Facebook şi să creez un fel de mişcare socială care să îmi dea notorietate.”

    Ideea a fost una cât se poate de bună: Fyk a folosit sistemul de pagini business al Facebook şi a creat zeci de astfel de pagini. În prezent, el “controlează” peste 28 de milioane de like-uri. Acestea aduc zeci de milioane de vizite pe siteul său, iar vizitele se concretizează în milioane de dolari, anual, din publicitate.Bărbatul încasează aproape 300.000 de dolari pe lună de pe urma WTF Magazine.

    WTF Magazine are acum zeci de angajaţi, iar Fyk a angajat un aşa-numit “ghost writer” care să îi redacteze memoriile.

  • Povestea ardeleanului care a ajuns bancher la Londra, iar acum a fost numit secretar de stat în Guvern

    Manuel Costescu, corporate banker la JP Morgan, a fost numit de către premierul Dacian Cioloş în funcţia de secretar de stat la Departamentul pentru Investiţii Străine şi Parteneriat Public-Privat. 

    Manuel Costescu, în vârstă de 40 de ani, este corporate banker la JP Morgan şi locuieşte în Londra, dar s-a născut la Sibiu. Anterior,  a lucrat şi la McKinsey & Co, o firmă americană de consultanţă în management cu sediul în New York, dar şi la Brattle Group, o altă companie ce oferă consultanţă în economie şi finanţe.

    El deţine un MBA obţinut la Sloan School of Management de la Massachusetts Institute of Technology, un master în dezvoltare internaţională de la Kennedy School of Government din cadrul Harvard şi o diplomă în economie de la Universitatea Brandeis din Massachusetts.

     

  • Povestea antreprenorului român care a transformat jocurile pentru copii într-o afacere de 1 milion de dolari

    Industria jocurilor video a devenit în ultimii ani ramura care se dezvoltă continuu în industria entertainmentului, ajungând să fie astăzi poate la fel de importantă ca industria filmului de la Hollywood. Veniturile jocurilor confirmă acest fapt: în 2015, Avengers: Age of Ultron, blockbusterul celor de la Marvel, a obţinut 84 de milioane de dolari în Statele Unite în ziua premierei. Ziua de lansare a jocului video Metal Gear Solid V: The Phantom Pain le-a adus producătorilor 179 milioane de dolari. Desigur că există filme care înregistrează încasări uriaşe (vezi Star Wars sau Jurassic World), însă şi publicul filmelor este încă mult mai numeros. Tendinţa s-ar putea inversa în viitor, mai ales dacă ţinem cont că publicul va creşte obişnuit încă din copilărie cu jocurile pe calculator.

    Despre piaţa jocurilor pentru copii ştie multe detalii Daniel Tamaş, cel care a fondat în 2007 Idea Studios la Cluj, alături de colegul său de bancă din liceu, Tudor Rad. Piaţa locală a jocurilor este dominată de cinci mari producători de jocuri – Ubisoft, EA Games, Gameloft, King şi MavenHut –, care au înregistrat anul trecut venituri totale de aproximativ 89 de milioane de euro, dar şi de studiouri locale, precum Amber, care a ajuns anul trecut la venituri de 6 milioane de euro.

    Daniel Tamaş şi Tudor Rad au pornit studioul în 2007, dar nu pentru a dezvolta jocuri, ci pentru a avea o formă profesională şi legală prin care să factureze munca de freelance pe care o făceau în web design & development şi consultanţă. La scurt timp însă, au descoperit că există cerere pentru jocurile online destinate copiilor, deci o oportunitate de business. „Deşi nu aveam buget, am început timid să contactăm publisheri mari care aveau nevoie de astfel de conţinut. În momentul în care aceştia ne-au publicat câteva jocuri şi ne-au picat serverele din cauza numărului mare de accesări, ne-am dat seama că există un potenţial extraordinar pe această piaţă“, spune Daniel Tamaş. Ulterior, sub umbrela Idea Studios au apărut companiile Transylgamia şi Jellycs, cu scopul de a se extinde pe noi segmente de business. În 2014, cele trei companii au avut împreună o cifră de afaceri de aproape un milion de dolari şi au reuşit să menţină un profit constant, care a fost reinvestit în cele trei companii în proporţie de 70-80%.

    Primele jocuri ale Idea Studios au fost cele pentru fetiţe, în particular jocuri de make-up şi dress-up, după ce Daniel Tamaş şi Tudor Rad au sesizat o cerere pe piaţa internaţională de gaming pentru asemenea jocuri video. Dar cererea nu a fost singurul motiv pentru care au mers în această direcţie. Mult mai important a fost faptul că jocurile pentru fetiţe necesită mai puţină muncă: „Dacă pentru băieţi ai nevoie să creezi un mediu mai complex şi interactiv, fetele au nevoie mai degrabă ca în joc să existe o diversitate mare a obiectelor, spre exemplu multe farduri sau coafuri, un număr cât mai mare de haine, dar şi o varietate de backgrounduri. Apoi, din punctul de vedere al programării, jocurile pentru fete sunt mai uşor de realizat, ceea ce presupune un volum de muncă mai mic şi costuri reduse de dezvoltare“, motivează Tamaş.

    Jocurile au mers bine, studioul s-a dezvoltat, iar în 2011 aveau o echipă de 25 de oameni. Deveniseră parteneri cu Spil Games, unul dintre cei mai mari publisheri de jocuri online din lume: produceau jocuri pentru ei, iar Spil Games le publica pe platforma proprie. Dar cum lucrurile bune nu ţin la nesfârşit, o schimbare din Statele Unite a modificat substanţial businessul de la Cluj: „Totul părea să meargă bine până în momentul în care s-a schimbat echipa de management a celor de la Spil Games, iar noua echipă a ales să‑şi taie din costuri şi să renunţe la colaborarea cu noi. Astfel, am fost puşi în situaţia în care nu mai aveam o sursă constantă de finanţare care să poată susţine o echipă de 25 de oameni“, povesteşte Tamaş. Atunci au luat decizia să publice jocurile chiar ei pe site-ul pe care-l aveau atunci, cutezee.com. Când au atins borna de 1 milion de vizite pe site, au decis să vândă. Cu banii primiţi au ales să fuzioneze cu Paul Mureşan, care avea o companie specializată pe acelaşi segment. „Uitându-ne în urmă, aceasta s-a dovedit cea mai bună decizie pe care am putut să o luăm la momentul respectiv“, afirmă acum antreprenorul.

     

  • Povestea omului care a produs trilogia Matrix: probleme financiare, certuri şi stil de viaţă exorbitant

    WarneR Bros şi celelalte mari studiouri cinematografice de la Hollywood au redus în ultimii ani cos-turile şi au renunţat la producătorii consacraţi cu care au colaborat de-a lungul timpului, între aceş-tia aflându-se şi controversatul cineast Joel Silver, cunoscut pentru producţia unor pelicule de suc-ces precum Matrix şi seria Armă Mortală, dar şi pentru problemele financiare, stilul de viaţă exorbi-tant şi certurile cu colaboratorii.

    Silver, în vârstă de 62 de ani, face parte dintre marile nume hollywoodiene nevoite să atragă finan-ţare pe cont propriu pentru proiectele lor şi să se zbată să le vândă pe o piaţă tot mai dură. Aceeaşi soartă o împărtăşesc personalităţi de prim rang ca Ron Howard şi Brian Grazer, care timp de mulţi ani au dus o viaţă confortabilă la Universal.

    Ceea ce îl face diferit pe Silver este reputaţia sa bine împământenită ca unul dintre cei mai ex-travaganţi „jucători“ de la Hollywood. Numeroşi foşti asociaţi ai lui Silver au dezvăluit că acesta chel-tuieşte de mult timp peste puterile sale financiare, ceea ce i-a făcut pe mulţi să se întrebe cum vor putea, el şi compania pe care a înfiinţat-o, Silver Pictures, să supravieţuiască financiar în noua or-dine a industriei cinematografice americane.

    Silver a reuşit însă să surprindă pe toată lumea, anunţând că a găsit un investitor pentru relan-sarea Silver Pictures, la o petrecere de ziua lui Robert Downey Jr. în Santa Monica, un eveniment din luna aprilie la care au fost invitaţi Jennifer Aniston, Reese Witherspoon şi Edward Norton. Câteva săptămâni mai târziu s-a dovedit că investitorul este miliardarul canadian Daryl Katz, preşedinte şi director general al Katz Group of Companies, care a făcut o investiţie în Silver Pictures a cărei valoare nu a fost dezvăluită.

    Aşa cum au sperat prietenii lui Silver şi cum s-au temut inamicii săi, strălucitul producător a găsit o nouă sursă de finanţare într-un moment în care mulţi au crezut că perspectivele sunt sumbre. Deocamdată se pare că Silver poate continua să trăiască, deşi la o scară mai mică, aşa cum o făcea în perioada sa de glorie, când Warner Bros îi punea la dispoziţie contracte generoase şi avansuri de ordinul milioanelor de dolari.

    Silver, cu o personalitate conflictuală şi o listă lungă de relaţii distruse, este conştient că unii au sperat cu fervoare să eşueze. „Da, sunt o ţintă mare şi am avut mare succes. Întotdeauna se găsesc oameni care fie nu au succes, fie, din diferite motive, nu sunt de acord cu succesul meu şi par să dorească să spună lucruri care nu sunt plăcute şi nici adevărate“, a afirmat Silver într-un interviu re-cent.

    Silver are încă prieteni apropiaţi, cum sunt Downey şi soţia acestuia Susan, vicepreşedintele NBC Universal Ron Meyer şi codirectorul general al WME, Ari Emanuel, care a încercat în ultimul an să îl ajute pe Silver să găsească o nouă finanţare.

    O sursă a declarat însă că un alt asociat, Todd Morgan, preşedinte al Bel Air Investment Advisors, l-a pus în legătură pe Silver cu Katz.
    Proprietar al echipei de hochei Edmonton Oilers, Katz a construit un imperiu de 3,4 miliarde de dolari cu un lanţ de peste 1.800 de farmacii şi consideră investiţia în Silver Pictures ca parte a strategiei de extindere a afacerilor sale.
     

  • Românul care face manuale pentru liceul britanic unde a învăţat familia regală

    Schimbările adevărate şi norocul se trag din mari frustrări, spune Paul Balogh, confondatoul unei companii care produce material educaţional digital pentru Eton College, cel mai prestigios liceu din Marea Britanie, şcoala aristocraţilor şi a familiei regale.  El a povestit pentru Viitorul României că cum s-a născut Learn Forward şi cum a ajuns să-şi continue afacerea la Londra. 

    Cum a început povestea Read Forward?

    Paul Balogh: Cred că mai toate lucrurile bune pornesc dintr-o frustrare. Te apuci să faci ceva cu un elan uneori negativ în sensul că ai vrut să faci ceva anterior, nu a funcţionat aşa cum ai vrut din diferite condiţii şi la un moment dat îţi spui “La naiba, trebuie să fac lucrurile pe cont propriu!”. Asta depinde şi de cum sunt structurile individuale, dar funcţionează. Am văzut de multe ori că o echipă care este faţă în faţă unei adversităţi funcţionează mai bine decât o echipă care nu înfruntă o provocare.

    Adică să fie unită împotriva a ceva?

    Da. Am văzut sistemul acesta funcţionând foarte bine la Humanitas cu echipa de online. Cred că zilele trecute am văzut pe undeva zicala asta – dacă vrei să construieşti o barcă având la dispoziţie puţine resurse, nu trebuie să le spui foarte precis oamenilor ce fel de lemn să aibă sau cum să-l prelucreze, trebuie doar să le explici de ce trebuie să meargă pe mare.

    Citiţi mai multe pe www.viitorulromaniei.ro

  • Povestea omului care a construit un imperiu al cafelei de 800 mil. euro

    Buona ciara!!!“, spune cu un zâmbet larg pe faţă în timp ce-şi scoate pălăria care-i proteja părul argintiu. Dă mâna cu toată lumea adunată în cafeneaua-gelaterie-restaurant, cu chelneri şi cu jurnalişti, cu directori şi cu oameni de afaceri. Are 67 de ani. Este reprezentantul celei de-a treia generaţii a unui imperiu al cafelei. Este Massimo Zanetti, italianul de aproape 800 de milioane de euro, din spatele grupului cu acelaşi nume sub „pălăria“ căruia se află branduri precum Segafredo, iar acesta este noul pariu al unui om prin venele căruia curge mai întâi reducţie de ristretto, abia apoi sânge.

    „Eu vorbesc în italiană pentru că ştiu că mulţi dintre voi înţe­legeţi“, spune Massi­mo Za­netti, venit la Timi­şoara la început de decembrie pentru a lansa un nou concept care se va alătura celor aproape 400 de cafenele pe care grupul le are la nivel global.

    Massimo Zanetti Beverage Group este o structură implicată în toate ramurile industriei de cafea, de la producţie, la ceaşcă, iar acum testează pentru prima dată pe piaţa locală un proiect-pilot prin care cafeneaua se schimbă în gelaterie şi în restaurant cu specific italian.

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Când toţi martorii spun aceeaşi poveste

    Uitaţi de „peak oil“, uitaţi de barilul la peste 100 de dolari, uitaţi de preţurile nesigure ale benzinei, care ba urmăresc, ba nu urmăresc tendinţele preţului ţiţeiului. Notaţi-vă în schimb data de 18 ianuarie 2016, când a apărut preţul negativ al petrolului.

    Presa internaţională a salutat premiera cu entuziasm, de la „Fraţii Koch inventează preţurile negative la petrol!“ la „Petrolul din North Dakota nu mai valorează nimic!“. Despre ce este vorba? Flint Hill Resources, rafinăria fraţilor miliardari Charles şi David Koch, a anunţat că va plăti minus 50 de cenţi pe barilul de petrol North Dakota, o varietate cu conţinut ridicat de sulf. Preţul a ajuns la acest nivel de la 13,5 dolari/baril cu un an în urmă şi de la 47,6 dolari/baril în ianuarie 2014.

    La câteva ore de la postarea preţului negativ pe site, Flint Hill a anunţat că a fost o greşeală şi că nu, producătorii de petrol nu trebuie să plătească 50 de cenţi pentru petrolul pe care îl vând, ci că vor primi 1,50 de dolari pentru un baril. Ceea ce, sincer, cred că e mai enervant decât un preţ negativ, care are, trebuie să spunem, farmecul său; aşa, un dolar şi jumătate mi se pare chiar o sumă rizibilă pentru o lume ameninţată. Vă reamintesc, de „peak oil“, de epuizarea rezervelor şi de spectrul barilului la 500 de dolari (este estimarea unui oficial al OPEC emisă cu ceva vreme în urmă, într-o perioadă pe care am denumit-o atunci „campionatul mondial de aruncări cu preţul ţiţeiului“ – veţi fi intuind la ce mă refer).

    Trebuie să spun, pentru buna informare a publicului,  că preţuri negative la hidrocarburi au mai fost – la un moment dat, anul trecut, propanul dădea cu minus prin Canada, iar rafinorii au plătit câteodată pentru a scăpa de stocuri de produse greu vandabile; dar acestea au fost cazuri de produse finite şi nu de materie primă. Preţul negativ al petrolului, sau cel de numai un dolar şi jumătate, este reflecţia perfectă a vremurilor tulburi pe care le trăim: avem analişti economici mai mulţi ca niciodată, dar nimeni nu poate emite o previziune care să se şi întâmple, avem creşteri economice, dar lumea, nu numai la noi ci şi aiurea în lume, sărăceşte, avem indicatori şi rezultate şi pieţe şi tranzacţii, dar totul pare a se petrece nu la noi, ci în camera vecinilor, iar noi auzim doar gălăgia. .
    Avem voci care prevestesc periodic criza cea mare care va să vină, de parcă cea precedentă s-ar fi încheiat; nu, nu s-a încheiat, ci a fost doar cosmetizată şi aruncată, asemeni pisicii, în curţile vecinilor.

    Dincolo de astfel de versuri albe, să privim totuşi spre un indicator din lumea reală, pe care tot îl invoc, din când în când: este vorba de Baltic Dry Index, indice emis zilnic de Baltic Exchange din Londra, care ia în calcul peste 20 de rute comerciale şi reflectă evoluţia costurilor de transport din industria navală a materiilor prime – minereu de fier, oţel, ciment, cărbune. Analiştii care îl folosesc şi îl citează spun că tranzacţiile cu materii prime, reflectate în evoluţia costurilor de transport, sunt direct legate de mersul viitor al economiei mondiale – creşte înaintea şi în timpul perioadelor faste şi scade înaintea şi în perioadele de criză. Cel mai recent l-am invocat în aprilie anul trecut, când a ajuns la interesanta valoare, oarecum emblematică, 666, de la aproape 12.000 de puncte în 2008. La finele săptămânii trecute Baltic Dry a ajuns la cea mai mică valoare înregistrată vreodată, de 369 de puncte, după ce în august anul trecut ajunsese la 1.222 de puncte şi de la 2.330 de puncte, care reprezintă „vârful“ din perioada de criză economică, atins în 2013.

    Ce spun preţul scăzut al petrolului şi valoarea extrem de scăzută a BDI? Păi ceea ce spun şi preţurile în derută ale mărfurilor, şi temerile legate de evoluţia economiei în China, şi pieţele care cad, şi avertismentele domnului Soros. Lachian Gunn, profesor universitar australian, a scris o lucrare, susţinută matematic şi economiceşte, cum că, cu cât dovezile sunt mai multe, cu atât probabilitatea ca ele să prezinte realitatea sunt mai puţine. Lumea a intuit aceasta – poliţiştii, de exemplu, ştiu că dacă mai mulţi martori la un eveniment îţi spun exact aceeaşi poveste, atunci lucrurile nu s-au întâmplat deloc aşa. Aşa că toate cele enumerate, şi care spun toate aceeaşi poveste, a crizei care va veni, greşesc.
    Sau poate nu. 

    „Nud coborând scările“ a lui Marcel Duchamp, o pictură la fel de limpede ca textul de mai sus.


     

  • Povestea maramureşeanului Ştefan Berci, jurnalist şi PR în Regatul Unit

    Potrivit statisticilor europene, un litru de motorină costa pe 11 ianuarie un euro la pompele din România. În Austria însă, acelaşi litru de motorină costa 0,9 euro, iar în Luxemburg litrul de carburant putea fi achiziţionat cu 0,8 euro. Atât România, cât şi Austria au de la 1 ianuarie aceeaşi TVA. În România, mai bine de 35% din necesarul intern de petrol este acoperit din producţia internă, aproa­pe în totalitate de Petrom, singurul pro­du­cător local de petrol şi gaze, controlat în proporţie de 51% de austriecii de la OMV. În Austria însă, mai bine de 90% din necesarul pieţei este asigurat prin importuri.

    În total, din preţul unui litru de motorină celelalte taxe reprezintă circa 0,42 euro în cazul României, în timp ce în Austria acestea au o valoare de 0,41 euro pe litru. Diferenţa majoră este generată însă de preţul fără taxe al carburantului, adică de suma care rămâne practic în buzunarele petroliştilor.

    Citti mai multe pe www.zf.ro

  • Povestea doctorului care s-a luptat cu cartelurile de droguri. “Am ajuns la porţile iadului. Este timpul să ne apărăm”

    Filmul Cartel Land, ce a fost nominalizat la Oscar şi la Bafta la cel mai bun documentar, spune povestea lui Mireles, un doctor într-un oraş mic din vestul Mexicului, care s-a săturat de cartelurile ce terorizează comunitatea din oraşul său. Nu a vrut să accepte realitatea sau să emigreze în altă ţară, el a decis să-şi facă singur dreptate şi a pornit o organizaţie (Autodefensas) care să lupte cu cartelul local, Cavalerii Templieri, oricare ar fi consecinţele. “Am ajuns la porţile iadului. Este timpul să ne apărăm”, a declarant el în piaţa centrală a oraşului său natal, Tepalcatepec.

    Mireles i-a permis lui Matthew Heineman, regizorul, acces nelimitat. Astfel documentarul începe cu imagini şocante : groapa unde au fost aruncaţi copii care erau legaţi de mini şi de picioare si  aveau capetele sparte deoarece tatăl lor, un fermier, nu a putut să plătească taxa de protecţie săptămanala pe care o cere cartelul.

    Vanzările de droguri în Statele Unite se ridică la suma de 30 de miliarde de dolari pe an, o piaţa pe care cartelurile mexicane o vor cu orice preţ.

    Miereles a animat oamenii nu doar din oraşul său natal, ci şi din reşedinţele vecine din municipiu. Astfel s-au format consilii de cetăţeni şi Autodefensas au început să apară în mai multe localităţi. Raidurile asupra laboratoarelor unde se produc drogurile si împuşcăturile pe stradă cu membrii ai cartelului sunt elemente ce se repetă în filmul Cartel Land. Echipa formată de Mireles, compusă din oameni obişnuiţi (tăietori de lemne, fermieri etc) au confiscat armele celor prinşi şi le folosesc cu îndemanare.

    Mireles a captat atenţia presei mexicane şi a aparut pe copertile mai multor publicatii, iar în curand şi în alte localităţi au început să apară oameni care s-au săturat de violenţele cartelului. Poate David îl poate învinge din nou pe Goliath.

    „Dr. Mireles este un tip grozav. S-a plimbat din oraş în oraş şi a vorbit cu oamenii , i-a convins că lucrurile nu trebuie să stea aşa . Că nu trebuie să accepte crimele, răpirile, că pot să-şi recupereze oraşul. Şi asta au făcut”, a declarat Javier Livas, avocatul lui Mireles.

    Potrivit lui Livas, la început guvernul nu avea nicio problemă cu ceea ce făcea Mireles, însă au început să apară tot mai multe „Autodefensas” şi atunci guvernul şi-a dat seama că toată ţara ar putea fi curand plină de oamenii care-şi fac legea cu propriile maini. Ceea ce nu ar fi fost bine.

    Preşedintele mexican, Enrique Pena Neto, l-a trimis pe Alfredo Castillo la Michoacan şi i-a cerut lui Mireles şi Autodefensas să se alăture unei organizaţii federale numite „Rural Defence Corps”. Mireles a refuzat, însă alţi membrii ai Autodefensas au făcut pacturi cu guvernul în timp ce Mireles era condamnat la pat datorită unor leziuni.

    Mireles a fost arestat în iunie 2014 pentru posesie de arme de foc. Nu a putut fi eliberat pe cauţiune şi a fost mutat într-o închisoare la 1.000 de mile de oraşul natal. Între timp, mai multe grupuri de cetăţeni au început să se lupte între ele şi nu cu membrii cartelului. Cam ceea ce s-a întamplat cu paramilitarii în Columbia în anii 80-90.

    „Mireles a demonstrat ce poate face un singur om. Este o insipiraţie pentru noi toti. Capitularea nu este singura soluţie”, încheie avocatul lui Mireles.

     

  • Cronică de film: Creed

    Ironie sau nu, acestea au fost singurele nominalizări importante din cariera lui Stallone. Continuarea filmului care l-a făcut celebru în 1976 i-ar putea aduce, trei decenii mai târziu, şi un premiu Oscar.

    Succesul de care s-a bucurat Rocky a fost aproape ireal, filmul câştigând trei premii Oscar din zece nominalizări (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun montaj) deşi în cursă se mai aflau filme precum All the President’s Men sau Taxi Driver. Povestea boxerului a luat-o însă în jos, iar următoarele şase episoade au fost din ce în ce mai slabe calitativ. Rocky Balboa, lansat în 2006, nu a adus nicio îmbunătăţire; prin urmare, decizia de a-l scoate pe Stallone din ring era una absolut normală.

    Pentru a întelege acest succes, trebuie spus că Rocky face parte din cultura americană, iar în Philadelphia, locul în care s-a desfăşurat acţiunea primului film, există chiar o statuie a personajului fictiv. Filmul din 1976 a fost lansat într-o perioadă de discriminare pozitivă, în care rasismul era condamnat, fiind uşor de înţeles de ce atât de mulţi oameni au putut relaţiona cu luptătorul alb, aflat la început, care încearcă să detroneze mult mai titratul campion mondial (care era, desigur, afro-american).

    Revenind la zilele noastre, 2015 a fost anul în care un număr semnificativ de francize s-au întors pe marile ecrane, cele mai notabile fiind Mad Max, Jurassic World şi Star Wars. Printre acestea şi-a făcut loc şi Creed, un film care scrie un nou capitol din saga lui Rocky Balboa şi care aduce elemente pe care mulţi dintre fanii lui Stallone nu le-au mai regăsit de ceva vreme.

    Michael B. Jordan (Adonis Creed) interpretează un luptător talentat aflat la început de carieră, care îşi face repede un nume în lumea boxului. El trece însă printr-o criză de identitate, neştiind dacă să adopte numele şi moştenirea tatălui său natural, Apollo Creed, primul rival al lui Rocky. Aici intră în acţiune Balboa, care acceptă să devină mentorul tânărului Adonis.

    Relaţia dintre cei doi este benefică şi pentru Rocky; am putea spune, într‑un mod destul de simplist, că Adonis îi aminteşte ce înseamnă să îi pese. Este o plăcere să îl vezi pe Sylvester Stallone jucând atunci când nu are nimic de demonstrat, atunci când este conştient de limitele sale ca actor. Un film despre box fără clişee ar fi, să spunem, ca o campanie electorală fără minciuni. Sunt destule de-a lungul celor peste două ore, dar acest lucru era de aşteptat. De remarcat ar fi decizia regizorului Ryan Coogler de a folosi în timpul luptelor, ca adversari pentru Adonis, boxeri adevăraţi şi nu actori. „De câte ori intră în ring, Michael chiar se luptă cu boxeri adevăraţi”, spune Coogler. „Ei sunt profesionişti ai boxului, dar cum boxezi în viaţa reală şi cum o faci în film sunt două lucruri total diferite. De multe ori ei se mişcă atât de repede, încât abia reuşim să îi prindem pe cameră. Iar pentru Michael a fost o experienţă riscantă, întrucât putea fi rănit oricând”, spune regizorul.

    Regia este semnată de Ryan Coogler, care a mai semnat până în prezent un singur lungmetraj, Fruitvale Station. El a mai condus, în trecut, câteva filme de scurtmetraj precum The Sculptor sau Locks. Pe lângă Stallone (Rambo, Expendables, Demolition Man) şi Michael B. Jordan (Chronicle, Fantastic Four, That Awkward Moment), în distribuţie le mai regăsim pe Tessa Thompson (Dear White People, When a Stranger Calls, Selma) şi Phylicia Rashad (The Cosby Show, One Life to Live, Frankie & Alice).

     Trecând peste micile scăpări, Creed este un film bun, care transmite o poveste captivantă ce se încadrează în normele unui film despre sport. Reacţia pozitivă a spectatorilor şi a criticilor va aduce, cel mai probabil, încă unul sau două filme în franciză. Şi poate nu este un lucru rău, pentru că personal prefer o continuare decât un remake. În concluzie, am putea spune că Rocky se întoarce, şi pare într-o formă destul de bună.