BusinessMagazin

Tag: cauza

  • O întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 îşi găseşte răspuns după 15 ani

    Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

    Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

    Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

    Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

    De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

    Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

    Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

    Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

    Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

    Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

    Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

    Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.

  • O întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 îşi găseşte răspuns după 15 ani

    Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

    Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

    Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

    Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

    De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

    Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

    Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

    Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

    Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

    Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

    Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

    Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.

  • Guvernul croat va şterge datoriile a peste 60.000 de persoane

    Mişcarea face parte dintr-o încercare de a relansa economia şi de a ajuta familiile croate să obţină noi finanţări de la instituţiile bancare.

    Astfel, datoriile către bănci, companii din telecom sau furnizori de utilităţi vor fi “şterse” în urma înţelegerii dintre aceste companii şi guvern, suma totală ridicându-se la aproape 100 de milioane de euro. Pentru a putea primi acest ajutor, o persoană trebuie să nu aibă datorii mai mari de 5.000 de euro şi un venit lunar de maxim 200 de euro. De asemenea, cetăţenii care deţin proprietăţi sau au depozite bancare nu pot aplica pentru ştergerea datoriilor.

    “Estimăm că măsură va putea fi aplicată în cazul a peste 60.000 de croaţi”, a declarat Milanka Opacic, prim-ministru adjunct al statului croat. “Ei vor primi astfel şansa de a o lua de la capăt, fără povara datoriilor acumulate.”

    În iulie 2014, statul a blocat conturile a peste 300.000 de croaţi din cauza datoriilor acumulate.

    Parlamentul Croaţiei a aprobat la sfârşitul lunii ianuarie un proiect de lege privind introducerea, timp de un an, a unui curs de schimb valutar fix franc/kuna, pentru a-i proteja pe cei 60.000 de croaţi care au credite ipotecare în moneda elveţiană de efectele deprecierii kunei, potrivit Mediafax.

    Proiectul a fost aprobat de 83 dintre cei 151 de parlamentari croaţi. Cursul a fost fixat la 6,39 kuna pentru un franc, nivelul la care moneda locală se tranzacţiona săptămâna trecută, înaintea deciziei băncii centrale elveţiene de a renunţa la plafonul minim de 1,2 franci/euro.

    Prin stabilirea unui curs fix temporar, guvernul din Croaţia vrea să câştige timp pentru analizarea unei posibile conversii în moneda locală a împrumuturilor în franci elveţieni.

    Legea “va rezolva parte din problemă pentru un an”, a declarat premierul croat Zoran Milanovic înaintea votului din Parlament.

    Valoarea totală a creditelor denominate în franci a crescut cu aproximativ 4 miliarde kuna (520 milioane de euro), la 27 de miliarde kuna (3,5 miliarde de euro), în urma aprecierii francului faţă de moneda naţională croată, potrivit Reuters.

  • Povestea antreprenorului care a pus bazele primului lanţ de restaurante în sistem de franciză

    A făcut primii paşi spre antreprenoriat în clasa a opta, când a renunţat la şcoală pentru a lucra ca vânzător în magazinul de ţigări al tatălui său. Johnson a luptat în Primul Război Mondial, în Forţa Expediţionară Americană. La întoarcerea acasă, tatăl său a murit, lăsându-i afacerea şi datoriile acumulate. A vândut afacerea tatălui în 1924 şi a împrumutat 2.000 de dolari pentru a cumpăra o mică farmacie în Wollaston, un cartier din micul oraş Quincy, aflat în apropierea oraşului Boston. Vindea bomboane, ziare, ţigări şi medicamente, dar cel mai mare succes al afacerii era adus de un dozator de suc datorită căruia şi-a răscumpărat în scurt timp datoria.

    Dornic să îşi dezvolte afacerea, s-a hotărât să vândă şi îngheţată, după reţete speciale. În verile anilor 1920, Johnson a reuşit să îşi crească afacerea prin vânzările de îngheţată, băuturi şi hot dogs pe plaja din Massachusetts. Fiecare stand a fost profitabil şi, pe măsură ce succesul acestora creştea, Johnson a reuşit să îi convingă pe bancherii locali să îi împrumute bani pentru a deschide un restaurant. A deschis restaurantul la sfârşitul anilor ‘20, în Quincy. Popularitatea restaurantului a crescut odată cu mutarea producţiei spectacolului realizat după piesa ”Interludiu ciudat” a lui Eugene O’Neill din Boston în Quincy, după ce primarul Bostonului a interzis-o. Restaurantul se afla chiar lângă teatru, astfel că sute de bostonieni influenţi au luat masa în restaurantul său.

    Dorinţa lui Johnson de a-şi creşte afacerea era logică, dar prăbuşirea pieţei bursiere din 1929 l-a împiedicat să facă acest lucru. În 1932, a reuşit totuşi să convingă un prieten să  deschidă un al doilea restaurant Howard Johnson în Orleans, Massachusetts, în sistem de franciză. Acesta a fost una dintre primele contracte de franciză din Statele Unite ale Americii. Până la sfârşitul anului 1936, numărul francizelor Howard Johnson a crescut până la 41, iar până în 1939 numărul acestora a ajuns la 107 şi la venituri de 10,5 milioane de dolari. Johnson s-a dovedit a fi foarte eficient în menţinerea standardelor de calitate.

    Acorda atenţie tuturor detaliilor legate de ospitalitate, inclusiv asupra logo-ului oranj şi albastru marin, creat de artistul John Alcott în 1930. Efectele celui de Al Doilea Război Mondial au scăzut însă drastic numărul de restaurante pe care Johnson le deţinea, de la 200 la 12, iar el a reuşit să îşi menţină afacerea datorită alimentelor pregătite pentru lucrătorii din război şi pentru armata americană. După război, a reuşit să reabiliteze afacerea: până în 1951, vânzările companiei Howard Johnson au ajuns la 115 milioane de dolari, iar în 1954 existau 400 de restaurante Howard Johnson în 32 de state, dintre care 10% erau deţinute de el, iar restul erau francize. În acelaşi an, compania s-a extins cu primul motel, în Savannah, Georgia.

    În 1959, Howard Deering Johnson a predat stafeta companiei fiului său, Howard Brennan Johnson, în vârstă de 29 de ani, pe care l-a ghidat până la moartea sa, în 1972, la 76 de ani. În 1961 compania a fost listată la bursă, iar până în 1975 deschisese mai mult de 1.000 restaurante şi peste 500 de moteluri în 42 de state ale SUA şi Canada. După acest an de apogeu, compania a intrat în declin, atât din cauza embargoului petrolului din 1974, când restaurantele şi motelurile au avut scăderi drastice ale profitului din cauza că oamenii nu mai călătoreau, cât şi din cauza concurenţei care afecta modelul de business al restaurantelor de a servi mâncare semipreparată cu ingrediente de calitate în restaurante tradiţionale, mai costisitor decât inovaţiile aduse de competitori precum McDonald’s.

    În 1979, tânărul Johnson a vândut compania lui G. Michael Hostage, proprietarul Imperial Group PLC din Anglia, în schimbul a 630 de milioane de dolari. A urmat o serie de alte tranzacţii, fuziuni, achiziţii şi redenumiri; în prezent, restaurantele au dispărut aproape în totalitate, iar lanţul hotelier face parte din Wyndham Hotel Group Worldwide, care a operat brandul sub mai multe niveluri care variază în funcţie de preţ, dotări şi servicii oferite: Howard Johnson Express Inns, Howard Johnson Inss, Howard Johnson Hotel şi Howard Johnson Plaza. Dacă motelurile au trecut testul timpului, restaurantele au dispărut aproape în totalitate, doar două mai fiind operate în SUA. În 2013, Wyndham a propus o revigorare a brandului Howard Johnson care începând cu anul acesta ar aduce o selecţie de îngheţate înapoi în hoteluri, un nou logo, eliminarea nivelurilor multiple de branding şi alte transformări.

  • Suma incredibilă pe care a plătit-o un bărbat pe hârtia de împachetat din cauza unei erori la achiziţia cu cardul

    Dean Baker, un tată în vîrstă de 32 de ani din Birmingham, Anglia  a avut o surpriză neplăcută când încerca să pregătească darurile de Crăciun pentru familia sa.  A fost taxat cu 59.400 de lire pentru patru role de hârtie de împachetat, care ar fi trebuit să coste 5,94 lire, potrivit telegraph.co.uk.

    Baker s-a dovedit a fi victima unei erori legate de extragerea sumei din cardul său de debit, făcute de angajaţii de la Card Factory, magazinul de unde a cumpărat hârtia.

    Şi-a foosit cardul pentru a plăti cele 5,94 de lire pe 22 decembrie, iar Baker a aflat, câteva zile mai târziu, că magazinul îi luase din cont de 10.000 de ori mai mult decât  suma pe care o avea de plătit, dintre care 52.000 de lire din overdraft.

    ”Fata de la tejghea era recent angajată. Când mi-am introdus prima dată cardul în aparat, a spus că nu a funcţionat şi m-a rugat să fac  asta din nou. Nu m-am mai gândit ulterior că ar fi putut exista o eroare”, a declarat Baker.

    A aflat de greşeală în momentul în care a vrut să îşi plătească prânzul în Ajunul Crăciunului, iar  cardul său a fost refuzat. Contul său fusese îngheţat, împiedicându-l să cumpere alimentele necesare unei mese de Crăciun şi câteva cadouri de ultimă oră pentru cele două fiice ale sale.

    ”Trebuia să cumpăr un iPad pentru ele, dar am ajuns să îmi rog rudele să ne primească la masa de Crăciun”, a declarat Baker. Potrivit reprezentanţilor magazinului Card Factory şi ai băncii la care Baker îşi are deschis contul, s-ar putea ca banii să îi fie returnaţi abia pe 12 ianuarie 2015. 

  • Povestea lui Lakshmi Mittal, CEO-ul celui mai mare producător de oţel din lume

    Mittal a absolvit Colegiul St. Xavier din Calcutta şi a început să lucreze alături de tatăl său în industria oţelului. Din cauza condiţiilor grele impuse de guvernul indian, la vârsta de 26 de ani a deschis prima fabrică de oţel peste hotare, în Indonezia.

    De-a lungul carierei sale, Lakshmi Mittal a fost în centrul a numeroase controverse. A fost acuzat de către mai multe organizaţii că impune condiţii de muncă similare sclaviei. Scandalul a escaladat în decembrie 2004, atunci când 23 de oameni au murit într-o mină din Kazahstan din cauza echipamentelor învechite de detectare a gazelor. În 2002, a fost implicat într-o dispută referitoare la privatizarea combinatului siderurgic de la Galaţi.

    Premierul britanic Tony Blair a trimis autorităţilor române o scrisoare prin care încuraja achiziţia combinatului de către firma controlată de Mittal, sugerând că acest proces ar ”creşte„ şansele României de aderare la Uniunea Europeană. Deşi mai multe instituţii au criticat evenimentul, Mittal a intrat în posesia pachetului majoritar.

    În anul 2007, Mittal a cumpărat 20% din acţiunile clubului englez de fotbal Queens Park Rangers, devenind coproprietar alături de Flavio Briatore şi Bernie Ecclestone. În urma investiţiei, cumnatul lui Mittal, Amit Bhatia, a devenit membru al consiliului de administraţie.

    Mittal este un cunoscut filantrop, el investind sume mari de bani în sport, cercetare sau medicină. După Jocurile Olimpice de vară din anul 2000 şi cele din anul 2004, unde India a câştigat doar trei medalii, omul de afaceri a decis deschiderea unui ”Fond al Campionilor„ în care a depus 9 milioane de dolari, destinate susţinerii celor mai buni 10 atleţi din India. În 2008, Mittal a donat 15 milioane de lire sterline spitalului Great Ormond Street din Londra pentru a ajuta la dezvoltarea unui centru pentru copii.

    În anul 2004, Mittal a cumpărat de la Bernie Ecclestone, un apropiat al său, o vilă situată lângă Kensington Palace Gardens, în Londra, pentru 128 de milioane de dolari. La acea vreme, proprietatea era cea mai scumpă casă din lume. Vila a fost decorată cu marmură provenind de la cariera care a aprovizionat şi celebrul Taj Mahal, atrăgând omului de afaceri supranumele de ”Taj Mittal„. El mai deţine, printre altele, o proprietate pe Aurangzeb Road din New Delhi, cea mai exclusivistă stradă din oraş şi din India.

    În 2013, Mittal avea o avere estimată de Forbes la 16 miliarde de dolari; în 2012, aceeaşi revistă l-a trecut pe lista celor mai puternici oameni din lume. Omul de afaceri este căsătorit şi are doi copii.

  • Chiriţoiu, Consiliul Concurenţei: Menţinerea amenzilor pentru petrolişti, decisă în 2015

    “Efectele, consecinţele amenzilor noastre depind de abilitatea de a convinge instanţele de a le menţine. Cele mai importante şi care în cursul anului viitor urmează să fie soluţionate, fiind pe rolul instanţelor, sunt sancţiunile acordate firmelor din domeniul petrolier. Din cele şapte cazuri, avem şapte procese. Consiliul a pierdut unul şi a câştigat şase la Curtea de Apel. Ne aşteptăm ca în cursul anului viitor Înalta Curte să soluţioneze definitiv toate cele şapte procese şi să avem un răspuns, dacă firmele au încălcat legea şi dacă bugetul păstrează cele 200 de milioane de euro pe care le-a încasat. Mă întreb ce se va întampla dacă nu se va decide asta? Banii au intrat în buget şi s-au cheltuit”, a afirmat Chiriţoiu, într-o conferinţă.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Cele mai inovatoare companii din România: OMV Petrom, Conversia gazelor de sondă în energie electrică (G2P) sau în energie electrică şi energie termică (cogenerare – combined heat & power, CHP)

    Elementul de noutate:

    Prin aceste proiecte se valorifică, in principal, o cantitate de gaze care nu ar fi putut fi utilizată din cauza calităţii gazelor sau a lipsei infrastructurii de condiţionare şi transport.

    Efectele inovaţiei:

    Începând cu acest an programul generează reducere totală de aproximativ 170.000 tone CO2/an faţă de anul 2009; circa 40% din necesarul de electricitate al diviziei de Explorare şi Producţie; economii de costuri de mai multe milioane de euro pe an.

    Descriere:

    Practic, cu electricitatea, apa caldă şi aburul obţinute în cadrul acestor proiecte se reduce cantitatea de electricitate cumpărată şi se utilizează energia termică recuperată în cadrul proceselor tehnologice interne. La acest moment funcţionează 25 astfel de centrale, cu o capacitate instalată de 54 MW. Pe termen mediu-lung, OMV Petrom intenţionează să asigure tot necesarul de electricitate al diviziei de Explorare şi Producţie prin astfel de proiecte. Astfel se vor valorifica gaze care altfel s-ar fi pierdut şi se va reduce considerabil consumul propriu de energie şi emisiile de gaze cu efect de seră.

    Business Magazin a lansat în 24 noiembrie prima ediţie a catalogului “Cele mai inovatoare companii din România”.

  • Cel mai bogat om din România concediază ultimii 165 de angajaţi, după ce a lăsat 6.000 de oameni pe drumuri

    Ultimii 165 de salariaţi ai Amurco S.A. Bacău, combinatul de îngrăşăminte chimice ce face parte din grupul InterAgro deţinut de omul de afaceri Ioan Niculae, vor intra în somaj din noiembrie. Societatea a intrat în insolvenţa în urmă cu trei luni, potrivit incont.ro.

    Societatea Amurco S.A. Bacău a trimis în şomaj, începând cu 1 iunie 2014, 300 de angajaţi, respectiv 75 la sută din totalul numărului de salariaţi ai unităţii de producţie a îngrăşămintelor chimice. Măsura disponibilizărilor colective a fost luată în mai, după două luni şi jumătate de când combinatul nu mai funcţionează din cauza nerentabilităţii.

    “Creşterea galopantă în ultimul an a preţului la gaz metan, care reprezintă 80 la sută din cheltuielile de producţie, dar şi scăderea cererii pe piaţa de îngrăşăminte au dus la situaţia actuală de la Amurco. Cei 300 de salariaţi ce urmează să fie disponibilizaţi colectiv au primit preavizele, urmând ca după 20 de zile să plece în şomaj. Restul angajaţilor mai au încă o speranţă, deşi combinatul nu mai funcţionează din 27 februarie 2014”, declara în mai liderul sindicatului din cadrul societăţii Amurco Bacău, Gheorghe David.

    Două dintre cele şase combinate membre sau afiliate companiei Interagro, deţinută de omul de afaceri Ioan Niculae, fuseseră redeschise în septembrie, datorită unei conjuncturi favorabile pe piaţa externă, însă alte patru rămân închise, iar şansele să fie repornite sunt destul de mici. “Situaţia combinatelor de îngrăşăminte chimice este, în continuare, critică, pe fondul unei politici haotice în domeniul gazelor naturale”, se arată într-un comunicat de presă al Interagro, titrat “Dispar combinatele, suferă agricultura, apar probleme sociale imense”. Ultimele două fabrici din imperiul industrial al omului de afaceri Ioan Niculae îşi încetaseră activitatea în data de 11 iulie, când Chemgas Slobozia şi Viromet Victoria, singurele fabrici de îngrăşăminte caree mai funcţionau, din cele şase deţinute de Niculae, au fost închise. Amurco Bacău, Nitroporos Făgăraş, Donau Chem Turnu Măgurele şi Azochim Săvineşti sunt închise de mai multe luni. Condecerea Interagro anunţa că toţi cei 6.000 de angajaţi ai fabricilor erau trimişi în şomaj.

    În acest moment, preţul gazelor naturale pe bursele spot internaţionale este de circa 17 euro/MWh. În România, cel mai mic preţ de tranzacţionare al gazelor naturale a fost de aproximativ 85 lei/MWh (circa 19 euro/MWh). Liberalizarea preţului gazelor naturale din producţia internă a început din anul 2012. Dacă, pe 30 noiembrie 2012, preţul gazelor din producţia internă era de 45,7 lei/MWh, începând cu 1 aprilie 2014 a ajuns la 89,4 lei/MWh Faţă de ultima cotaţie la care s-au tranzacţionat gazele naturale din producţia internă pe Bursa Română de Mărfuri (85,33 lei/MWh), majorarea este de circa 87%.

    “În plus, multe dintre combinatele membre sau afiliate grupului Interagro sunt amplasate în oraşe monoindustriale: Victoria, Turnu Măgurele, Făgăraş, Slobozia. Astfel, oraşe întregi depind de slujbele în cadrul acestor combinate! Continuarea unei politici haotice în domeniul gazelor naturale nu numai că va conduce la eliminarea de pe piaţă a combinatelor de îngrăşăminte, dar va crea probleme în agricultură, precumşi serioase probleme sociale! Fără combinatele chimice, în oraşele Victoria, Turnu Măgurele, Făgăraş, Slobozia problemele sociale ar putea ajunge la cote insuportabile”, se mai arată în comunicat.

  • Lupta anti-corupţie din China a făcut victime neaşteptate: vinul franţuzesc

    Responsabilă pentru scăderi sunt anii mai slabi, dar cu precădere reducerea cererii în China. Vinul era şi este privit în China drept un simbol al reuşitei în viaţă şi al statusului social ridicat; multe podgorii frunţuzeşti din Bordeaux sau din Burgundia şi-au găsit în ultima vreme proprietari chinezi.

    Ca orice bun de lux, vinul a  avut de suferit din cauza încetinirii ritmului de creştere economică din China, dar şi din cauza campaniei anti-corupţie a preşedintelui Xi Jinping. Autorităţile au impus pur şi simplu că bugetarii nu au voie să cumpere sau să consume bunuri de lux, de la poşete Burberry la vinuri Chateau Margaux.