BusinessMagazin

Tag: turism

  • Vacanţa a murit, trăiască vacanţa!

    În Hanoi, oraş cu smog şi arhitectură colonială, Club 51 poate fi acest pod. O cină pe fotoliile moi, în parfum de flori şi sunet de pian este esenţa decadenţei – meniu fusion în atmosfera de început de veac francez într-o ţară comunistă.

    Meniul poate cuprinde crabi cu carapace moale perpeliţi în uleiuri aromate, tăiţei ascunşi printre bucăţi de legume străine gurii occidentale şi supă de cartofi negri. Tranziţia este făcută.
    Următorul pas – un curs de gătit la Old Hanoi Cooking School. Ca orice curs care se respectă, şi acesta a început printr-o vizită la piaţă pentru prezentarea şi alegerea ingredientelor. Este o experienţă fantastică şi cu siguranţă unul din cele mai bune moduri de a-i cunoaşte pe vietnamezi.

    Să descrii o piaţă asiatică nu e uşor – sumedenia de legume ce stau de-a valma, munţii de orez gata fiert, peştii şi păsăretul tranşate pe loc, crabii care încă mişcă ne-amorţiţi de funiile cu care sunt legaţi, metri liniari de condimente vrac. Peste toate pluteşte un puternic miros de creveţi uscaţi şi pe sub toate curg mici râuri de apă menajeră. Odată obişnuit cu mirosul şi estetica nu-atât-de-curatului, masa la food stalls devine nu doar practicabilă, ci şi aşteptată. În ciuda locului de provenienţă, ceea ce primeşti în farfurie este absolut delicios şi de multe ori de un rafinament surprinzător.

    O călătorie în Vietnam poate fi de neuitat chiar şi concentrată exclusiv pe mâncare – ingrediente, cultivare, recoltare, comercializare şi da, mod de preparare. Locul de degustare? Oriunde, fără restricţii de buget sau dietă – pe stradă, în restaurantele franceze up-market, în pieţe sau în sate. Mâncarea e ieftină şi nu îngraşă.

    Dacă ar trebui să alegeţi un singur preparat cu care să vă îmbogăţiţi patrimoniul reţetelor – pho ar fi acela. Supa clară de tăiţei cu vită sau pui este unul din acele lucruri care nu trebuie ratat. Interesant este cum un gust atât de complex şi echilibrat este construit în faţa ta, ca un joc de lego – se pune lichidul cald dintr-un recipient înalt de metal aşezat direct pe asfalt, se adaugă tăiţeii, tipul de carne dorit şi puţină ceapă verde/arpagic tăiat mărunţel. Pare simplu, dar pentru un occidental un pho corect este o probă la MasterChef.

    Dacă piaţa înseamnă legume vândute pe bucăţi de plastic întinse pe asfalt şi trei butoaie de plastic la colţ de stradă înjgheabă un magazin alimentar, de ce nu ar fi şi restaurantele de cartier la fel?

    În Hanoi şi nu numai, restaurant înseamnă orice adunare de zece ligheane de plastic puse cu fundul în sus, aranjate în jurul unui grup de recipiente de metal ce ţin mâncarea caldă.
    Ligheanele ţin loc de scaune şi astfel restaurantul este gata; despre mâncare nu ştiu a vă spune, nu am avut prilejul/curajul să o încerc. Între vila franceză şi supa de la colţ de stradă, aceste localuri păreau cumva burgheze.

    Dacă mâncarea nu e un argument suficient pentru a vizita Vietnamul, în ciuda revoluţiei gastronomice prin care a trecut în ultimii ani ţara, alegeţi un port pentru câteva zile de soare, mare şi mătase. Coborâţi spre centrul ţării, pe coasta de est şi petreceţi un timp în Hoi An. Cândva – între secolele XV-XIX – unul din cele mai importante porturi pentru comerţul cu mirodenii, oraşul are o atmosferă atemporală, la care contribuie substanţial arhitectura clădirilor colorate, afumate şi devastate de timp, nu de război. Hoi An a fost ferit de evenimente militare şi păstrează aerul unui oraş-port tradiţional sud-est asiatic, fiind protejat de statutul World Heritage Site.

  • Italia nu mai vede razele soarelui – reconfigurarea traseului

    La Forli – cu accent pe ultima silabă, după cum aveam să constat abia la întoarcere – am aterizat după-amiază cu un zbor în care eram singurii doi turişti. Mai puţini italieni, mai mulţi români care se întorceau la serviciu, după vacanţa de vară, în ţara pe care acum ei o numesc acasă. Nu m-aş fi gândit la Rimini ca destinaţie de vacanţă, însă după ce am citit articolul pe această temă al BUSINESS Magazin de la începutul verii mi-am spus: “De ce nu?”, plaja şi soarele fiind cam tot ce aveam nevoie pentru concediu.

    Chiar dacă era mijloc de septembrie, soarele şi vântul cald de la Forli anunţau câteva zile de prins rădăcini pe plajă. De la Forli la Rimini ajungi cu trenul în patruzeci de minute, asta după ce treci, în drumul spre gară, prin micuţul oraş în care cei mai mulţi sosesc graţie biletelor ieftine de avion şi mai puţin pentru potenţialul turistic. Nu la fel e însă cu mai esticul Rimini, unde gara e plină de turişti, iar mirosul mării se simte de îndată ce atingi peronul.

    Pe străzi se aud în mod egal italiana, rusa şi româna, triunghiul localnici-turişti-muncitori fiind pe alocuri presărat cu pete de engleză sau germană. Din gara ce se află la doi paşi de centru până la plajă autobuzul face cam 15 minute, loc de unde se întind, pe mai bine de 15 kilometri, sute de hoteluri, majoritatea de trei stele, toate cu balcon înspre albastra Adriatică. Niciunul mai înalt de patru etaje, vopsite în culori plăcute şi specificele jaluzele care le acoperă ferestrele.

    Toate au restaurant sau terasă la parter, aşa că turiştii comozi pot simţi pulsul oraşului chiar din faţa hotelului în care sunt cazaţi. N-aş recomanda tocmai asta, dat fiind că restaurante à la carte sau mai pitoreşti, cafenele şi baruri dintre cele mai cochete stau ascunse pe străzile întortocheate ale urbei. Am ales un hotel de trei stele la care rezervasem anterior o cameră – cam 30 de euro pe noapte pentru o cameră dublă, preţ mai mic decât la unul similar din Mamaia sau Eforie – aflat la nici două minute de mers pe jos de plajă şi, bonus, cu vedere spre mare.

    Deşi n-am fost vreodată genul care să se plângă sau să aprecieze vreo plajă, nisipul din Rimini nu are cum să nu te uimească. Făina albă e primul lucru care mi-a venit în minte când am păşit pe el. Plaja are mai bine de o sută de metri lăţime, iar de-o parte şi de alta, cât poţi vedea cu ochii, stau aliniate şezlonguri de culori diferite, în funcţie de hotelul de care aparţin. Un contrast plăcut, însoţit în fundal de terenuri de volei, baschet, fotbal, spaţii de joacă pentru copii, locuri pentru gimnastică şi tot ce-ar mai putea avea loc într-un asemenea spaţiu: seifuri montate pe umbrela de soare sau scrumiere ataşate pe marginea şezlongului.

    Cam fiecare hotel oferă, în preţul cazării, dincolo de internet wireless gratuit, şi bicicletă pentru a explora fiecare colţ al oraşului, mai ales că de-a lungul falezei se află şi o alee pentru biciclişti, de care te desprinzi doar după ce spatele începe să doară. Sau doar dacă vine ploaia, pentru că soarele a fost deasupra noastră doar în prima zi. Cele 30 de grade s-au transformat în 15, apa caldă a mării a devenit una cu valuri mai înalte decât noi, iar briza plăcută avea să ne rupă în ziua următoare umbrela pe care ne-am văzut forţaţi să o cumpărăm.

    Deschizând balconul, ziua a doua avea să ofere priveliştea furtunii de pe mare, aşa că am decis să explorăm zona. Primul pont: San Marino – atraşi de produsele fără taxe vamale. Un drum cu autocarul pe serpentinele din micul stat durează o jumătate de oră şi costă nouă euro dus-întors. De la ceasuri, poşete şi parfumuri, până la bijuterii, San Marino era asaltat de ruşii care nu păreau să fie deranjaţi de ceaţa groasă şi de ploaia care ne uda până la piele.

    Restaurantele din cetate oferă meniuri la 15-20 de euro, iar pastele bolognese, vita şi desertul tiramisu au meritat fiecare cent. Cu două excepţii, de-a lungul traseului prin restaurantele din zonă am întâlnit doar chelneri români, până şi la hotelul unde eram cazaţi. Cetatea San Marino, construită în Evul Mediu, şi întreg centrul istoric sunt incluse în patrimoniul mondial UNESCO şi atrag anual zeci de mii de turişti, mai ales ruşi. Din San Marino ne-am întors în centrul vechi al oraşului Rimini, unde artera comercială şi clădirile vechi te pot face repede să crezi că eşti la Milano. De-o parte şi de alta a centrului – brăzdat de Corso D’Augusto – stau cele două obiective turistice ale oraşului: la sud, arcul lui Augustus, considerat de către localnici simbolul oraşului, construit în anul 27 î.Hr. la cererea împăratului, iar la nord podul lui Tiberius, peste unul din canalele oraşului, vechi din secolul I.

  • Paris vs. New York – povestea clişeelor din cele două metropole

  • Omul care aduce anual 200.000 de turişti străini în România

    Jumătate din an Gheorghe Mărginean participă la târguri în străinătate, iar nopţile şi le petrece scriind tratate despre vaci şi cai. În fiecare zi de luni profesorul doctor Gheorghe Mărginean, decanul Facultăţii de Zootehnie din Bucureşti, predă cursuri de bovine şi cabaline. Marţea este ocupat cu consiliul de administraţie al universităţii, iar în restul săptămânii, inclusiv sâmbăta şi duminica, lucrează pentru grupul de firme Karpaten, pe care l-a înfiinţat în urmă cu 16 ani. Mărginean a început afacerile în turism când a înţeles, în 1996, că banii pe care îi câştiga ca universitar în România nu-l ajutau să supravieţuiască şi a ajuns acum să se ocupe de serviciile pe teritoriul României a aproape 200.000 de turişti străini pe an.

    Născut în 1962 la Mediaş, Mărginean spune că a iubit de mic animalele şi a ţinut neapărat să facă liceul agricol, cu toate că familia s-a împotrivit. După absolvire, între 1981 şi 1983 a lucrat la un IAS, ca şef de fermă. “Aveam un Aro de serviciu şi aveam şi mâncare, ceea ce pe vremea aia era foarte important”, povesteşte Mărginean. Nu s-a mulţumit cu Aro şi mâncarea asigurată şi s-a înscris la facultate la Bucureşti, la Zootehnie, unde a intrat “al treilea deasupra liniei”, cu media 5.82. A absolvit facultatea în 1987, şef de promoţie, şi a fost repartizat la staţiunea didactică a Universităţii – “şef de complex de vacă şi cai”, lucrând concomitent ca asistent la facultate din 1987 până în 1991. În 1991 a devenit şef de lucrări, iar în 1993 doctor în zootehnie.

    Din 1993 până în 1996 Mărginean a lucrat ca asistent universitar la Facultatea de Zootehnie din Viena. “În 1996 mă gândeam să rămân acolo, dar mi-a zis decanul că mai mult de lector nu voi putea avansa, pentru că sunt străin. Şi mi-a spus: <Du-te acasă, pentru că în ţara orbilor cel cu un ochi este împărat>. Am fost foarte deprimat. Eu aveam acolo, în 1996, ca conferenţiar, 2.300 de dolari, iar aici, la facultate, am venit cu echivalentul a 70 de dolari pe lună. Era groaznic”, îşi aminteşte Mărginean.

    Pentru că lucrase în studenţie ca ghid de limbă germană, s-a gândit să intre cu o afacere în turism. “Am pornit de la faptul că nu renunţ la meseria de zootehnist. Pentru a câştiga ceva în plus faţă de salariul din universitate mi se părea imoral să fac o afacere în zootehnie sau să dau meditaţii. Şi aşa, în 1996, am deschis agenţia Karpaten Turism.”

    Grupul Karpaten a avut anul trecut venituri de 17,2 milioane de euro şi, în afară de partea de incoming, care este cea mai importantă, deţine şi operează şi două hoteluri – Piemonte din Predeal (46 de camere) şi Casa Bazna de lângă Mediaş (42 de camere). “Suntem în faza de a concesiona pe 49 de ani biserica fortificată de la Boian, din Sibiu, pentru că este într-o stare deplorabilă, iar noi ducem zilnic grupuri de turişti acolo. Vom investi în renovarea ei cam 100.000 de euro. Întâmplător am aflat că o firmă de construcţii voia să facă depozit de materiale de construcţii din acea biserică. E un monument istoric din secolul XV şi ar fi o impietate să-l faci magazin de ciment şi de var. În extrasezon ne vom apuca de reparat şi în primăvară va fi gata”, spune Mărginean. Din grup mai fac parte şi firma Karpaten Logistic, cu şase autocare, şapte pontoane pe Dunăre şi două nave pentru excursii de o zi în Deltă, şi o altă firmă specializată în trimisul românilor în străinătate, de care se ocupă fiul lui Mărginean, la doar 25 de ani, şi care a absolvit ASE, deşi tatăl său a fost decan la Zootehnie două legislaturi, între 2000 şi 2008, iar din acest an conduce din nou facultatea. “Conform legii, ai voie maximum două legislaturi consecutive ca decan. Apoi patru ani am fost simplu profesor universitar”, explică el.

  • Vara asta n-am dormit deloc

    Mai exact, tot mai mulţi preferă să se relaxeze călătorind, în loc să încerce să facă economii cu orice preţ, arată un studiu recent publicat de două firme de marketing şi cercetare din SUA, MMGY Global şi Harrison Group. Deşi nu toţi cei chestionaţi pentru realizarea studiului se pot lăuda că li s-a îmbunătăţit situaţia materială, numărul celor foarte atenţi la cheltuieli a scăzut, iar bugetul mediu alocat vacanţelor a crescut.

    Mai mult, 34% dintre respondenţi au declarat că mai întâi aleg locul vor să meargă, iar apoi se gândesc la cât vor cheltui pentru vacanţa programată. Autorii studiului au constatat, de asemenea, că ponderea americanilor care spun că au optat pentru cazare în condiţii de lux a urcat la 26% de la 15% anul trecut.

  • Ministerul Turismului: Jumătate dintre turiştii din pensiuni sunt cazaţi la negru

    “Gradul de ocupare oficial în pensiuni este de 10,4%. Există şi un grad de ocupare neoficial, raportat de federaţiile patronale din turism şi care consideră că uneori se poate duce şi către dublul acestei cifre, pentru că sunt persoane care înregistrează numai o parte dintre cei care vin să se cazeze”, a spus Bărhălescu. El a afirmat însă că nu poate fi cuantificat cu exactitate numărul turiştilor care sunt cazaţi la negru.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Înapoi în copac cu voi!

    Iniţial locuri pentru cei privilegiaţi, printre care şi actuala regină a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, care s-a cazat într-un copac în timpul unui safari din Kenya în 1952, casele din copaci au devenit din ce în ce mai răspândite, unele ajungând chiar la dimensiuni impresionante, cum se laudă Ariau Amazon Towers in Brazilia, care se prezintă drept cel mai mare spaţiu de cazare arboricol, construit la sugestia lui Jacques Cousteau.

    Pretenţioşii au parte de adevărate opere de artă create de arhitecţi, cum ar fi Treehotel din nordul Suediei, unde căsuţele fie seamană cu un uriaş cuib de pasăre ori cu o farfurie zburătoare, afirmă the Wall Street Journal. Un alt hotel arboricol, din Statele Unite de această dată, Winvian, construit pe două niveluri, îşi aşteaptă oaspeţii cu jacuzzi, cabină de duş cu aburi şi şeminee în care ard încet lemne. Cabane en l’Air din Franţa se bazează pe simplitate: investitorul care deţine compania a construit 250 de căsuţe fără dotări de lux în diverse locuri din ţară. Asemenea spaţii de cazare au apărut şi în alte părţi din Europa, fiind poziţionate pe piaţă drept locuri unde se poate sta cu familia.

    Pentru o căsuţă în copac construită cu respect pentru natură se folosesc numai materiale naturale, iar la fixare nu se recurge la cuie sau şuruburi, ci la un sistem de cabluri ajustat astfel încât să nu stânjenească creşterea copacului-gazdă.

  • Cel mai bun sezon de pe litoralul românesc

    “Acest sezon estival a fost cel mai bun din 2009, avem o creştere cu circa 20% atât în ceea ce priveşte gradul de ocupare, cât şi nivelul încasărilor. De la începutul anului până la 15 august avem o creştere de peste 250.000 de euro peste nivelul din aceeaşi perioadă a anului trecut”, spune Paul Mărăşoiu, directorul general al hotelului Golden Tulip Mamaia, care funcţionează pe perioada întregului an.

    Peste 368 dintre clienţii hotelului sunt turişti străini. Vânzările se derulează cu mult timp în avans prin intermediul mai multor parteneri, turoperatori interni sau externi, firme sau instituţii cu care hotelul are contracte, cât şi prin intermediul sistemelor globale de rezervări la care este afiliat hotelul.

    “Condiţiile meteorologice au avut şi acestea un aport pozitiv evident, potenţând major opţiunile pentru sejururi mai lungi de vacanţă. Evadările de week-end au fost stimulate de multele evenimente organizate în Mamaia, de concerte, spectacole, dar şi de inaugurarea unor noi cluburi de ţinută internaţională şi amenajări speciale de plajă, care au generat un cert interes şi atractivitate şi în străinătate, în această vară Mamaia fiind evident o staţiune cosmopolită”, a adăugat Mărăşoiu

    În weekend-urile aglomerate pe litoral au fost peste 100.000 de turişti, potrivit Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism (ANAT). Nu există date cu privire la numărul exact de turişti care ajung pe litoral anual, însă acesta este estimat la 1,2-1,5 milioane de persoane.

    “Cifrele pentru acest sezon sunt puţin peste bugetul previzionat. Bugetul a fost făcut cu o creştere de 40% la venituri, comparativ cu 2011, şi s-a bazat pe o strategie foarte complicată, pe care a trebuit să o urmărim cu mare stricteţe pentru a atinge cifrele şi chiar a le depăşi”, a spus Anca Nedea, directorul general al hotelului Iaki din staţiunea Mamaia.

    Hotelul Iaki, deţinut de Gheorghe Hagi, a avut în iunie un grad de ocupare de 72%, în iulie de 93%, iar în august de 96%. În cele trei luni de sezon veniturile totale se ridică la 6,7 milioane de lei. “Ne aşteptam la o revenire a consumului în industrie, am previzionat-o şi pot să spun ca «am profitat» de ea din plin. Este clar că toţi jucătorii din piaţa de turism de litoral şi-au dorit mai mult anul acesta, făcând eforturi clare care au şi produs efectul dorit şi care s-au concretizat per total într-o atmosferă incendiară pe litoral”, a adăugat Nedea.

    Şi încasările hotelurilor de pe litoral ale omului de afaceri Josef Goschy au crescut cu 15% în acest sezon. Goschy, proprietarul grupului Unita Turism, este unul dintre cei mai mari hotelieri de pe litoralul românesc. El deţine 1.250 de camere deschise în trei hoteluri din Mamaia (Comandor, Amiral şi Orfeu), trei în Olimp (Amfiteatru, Belvedere, Panoramic – care este închis în prezent) şi două în Cap Aurora (Onix şi Safir). Goschy spunea că acest sezon de vară a fost mai bun decât cel de anul trecut, în Mamaia hotelurile operând la un grad de ocupare de 100%, în timp ce în Olimp au avut un grad de ocupare de 75%.
    Şi agenţiile de turism şi-au majorat încasările. Andreea Nedea, directorul executiv al agenţiei de turism Creative Litoral, care vinde vacanţe doar pe litoralul românesc, spune că încasările au crescut cu 50% anul acesta faţă de anul trecut pe fondul cererii mai mari pentru pachetele de vacanţă pe litoral.

  • Pe urmele printilor

    Frenezie, moschei, agitaţie, femei purtând văluri şi rugăciuni la ore bine stabilite. Cu asta te întâmpină în plină vară Istanbulul şi nu e deloc rău sau, cel puţin atunci când eşti obişnuit cu Bucureştiul, deja vechea capitală otomană devine o a doua casă. Cine ar putea ghici că doar la o aruncătură de băţ, în Marea Marmara, aproape şi totuşi atât de departe de furnicarul din Istanbul, se ascund câteva insule unde liniştea este cuvântul de lege?

    Insulele Prinţilor, nouă la număr, sunt locurile în care, în trecut, erau surghiuniţi prinţii răzvrătiţi, unde a fost exilat revoluţionarul bolşevic Leon Troţki şi locul unde poţi privi, conspirativ, către un Istanbul ce străluceşte în zare cu promisiunea celor o mie şi una de nopţi. Cel mai uşor de ajuns în Insulele Prinţilor, cunoscute şi sub numele de Adalar, este prin portul Kabataş, situat în partea europeană a Istanbulului, în apropiere de zona Taksim, locul în care toate autocarele dinspre cele două aeroporturi ale oraşului au capăt de staţie. Cu doar 5 lire (echivalentul a puţin peste 2 euro), poţi lua feribotul către Insulele Prinţilor, iar călătoria durează aproximativ o oră şi 15 minute. Prima oprire este pe insula Heybeliada, a doua cea mai mare din cadrul arhipelagului, însă cei care mai au răbdare încă 15 minute să meargă pe ape pot ajunge în Büyükada, cea mai mare şi cea mai cunoscută insulă dintre cele 9 ale arhipelagului.

    Prima impresie, teoretic, contează. Nu este cazul însă în Büyükada. În port, imediat cum ajungi pe insulă, agitaţia este la ea acasă: zeci de turişti coboară din feribot, alte zeci aşteaptă următoarea cursă către Istanbul, iar în apropiere multe magazine cu suveniruri, cu îngheţată sau restaurante unde se poate servi peşte sau specialităţi turceşti îşi aşteaptă muşteriii.

    Cu toate acestea, aglomeraţia dispare după nici 5 minute de mers pe mica insulă. De mers pe jos, cu bicicleta sau cu caleaşca, pentru că maşini nu există (în afara maşinilor de pompieri şi a celor care cară marfă prin insulă). O bicicletă se închiriază cu 5 lire (2 euro) pe oră sau 10 lire (4 euro) pe zi, în timp ce în cazul unei caleşti ai de ales între turul mic sau turul mare al insulei: 40 sau 50 de lire (17,5-22 euro).
    Senzaţia pe care ţi-o oferă insula este una de conservare. Pentru o secundă ai impresia că o infrastructură veche este menţinută artificial în viaţă în scopuri turistice. Însă de îndată ce ai început să vezi oamenii din jur şi casele celor care locuiesc acolo, senzaţia de artificial dispare şi este înlocuită de curiozitatea exploratorului.

    Odată ce ai trecut de malul mării, unde găseşti un lung şir de restaurante cu nume diferite, dar cu scaune, mese şi meniuri aproape identice, toate cu specific pescăresc, ajungi într-o piaţetă din partea locuită a insulei. Aici, în jurul unui complex statuar cu un ceas în mijloc, găseşti mai multe terase, cu mâncăruri, băuturi şi dulciuri în ofertă. Un bun criteriu de selectare a terasei potrivite este numărul de pisici din preajma ei. Mai multe pisici înseamnă mai multă mâncare, ceea ce înseamnă mai mulţi clienţi. Sau, altfel: pisicile vin unde sunt clienţii, iar clienţii vin după mirosul de mâncare.

    Specific locului şi Turciei, în general, este ceaiul de mere, un ceai delicios, puţin dulce, pe care îl beau şi localnicii în pahare mici de sticlă după rugăciunea şi masa de seară. Un alt element specific este “çorba”, care de fapt este o supă-cremă foarte ieftină, la cinci lire turceşti (2 euro), dar foarte gustoasă şi săţioasă. Nici după două degustări nu îţi poţi da seama ce conţine exact acea supă şi nici nu poţi să afli decât dacă eşti expert în “turglish”, o engleză stâlcită, asezonată cu gesticulări ample, vorbită de aproape toţi chelnerii de pe insulă şi din Istanbul.

  • De ţinut minte. Cifrele săptămânii

    336.830 lei
    donaţiile primite de preşedintele Traian Băsescu în perioada campaniei pentru referendum, din care a cheltuit în total 336.705 lei

    11,8%
    cu atât au crescut sosirile în structurile de primire turistică în luna iunie, comparativ cu luna corespunzătoare din anul precedent, în timp ce înnoptările au înregistrat o creştere cu 7,2%

    0,4 mld. euro
    excedentul comercial al UE din comerţul cu bunuri în iunie 2012, comparativ cu un deficit de 15,3 mld. euro în iunie 2011, în timp ce excedentul comercial al zonei euro a fost de 14,9 mld. euro, raportat la un excedent de 0,2 mld. euro în iunie 2011

    24,1%
    ponderea companiilor care au oferit formare profesională continuă (FPC) angajaţilor în anul 2010, faţă de numărul total de companii incluse în cercetarea INSSE (46.000)

    3.856
    numărul de autorizaţii de construire pentru clădiri rezidenţiale eliberate în luna iulie 2012, în scădere cu 1,8% faţă de luna precedentă şi cu 0,7% faţă de iulie 2011