Conform procedurii, Parlamentul urmează să se pronunţe până la 1 iulie în privinţa cererii lui Traian Băsescu de organizare a consultării electoratului, motivat de faptul că USL nu respectă rezultatele referendumului convocat în 2009 de preşedinte pe tema parlamentului unicameral cu 300 de membri.
Decizia lui Băsescu are darul de a-l readuce în prim-planul jocului politic, oferindu-i ocazia de a-şi lua revanşa faţă de USL pentru înfrângerea de imagine a sa şi a dreptei de la referendumul de demitere din 2012 încoace, din motivul simplu că orice referendum, pe orice temă şi indiferent de cine este convocat, este direct şi exclusiv un barometru de opinie al electoratului asupra calităţii guvernării ţării şi a nivelului de trai. Cu alte cuvinte, electoratul îşi va exprima părerea despre guvernarea USL, nu despre preşedinte sau despre Constituţie, astfel încât oricât de măruntă ar fi erodarea electorală a guvernării de anul trecut până acum (insuficientă, adică, pentru a valida referendumul), manifestarea ei ar fi contabilizată automat drept o creştere a acţiunilor lui Băsescu şi ale micilor formaţiuni care îşi dispută simpatiile electoratului de dreapta fidel lui (FC, Mişcarea Populară) şi care vor căpăta astfel o platformă de afirmare nesperată.
Cu instinctul binecunoscut, preşedintele şi-a păstrat însă o marjă de libertate în privinţa datei de organizare a referendumului său constituţional, sugerând cumva că esenţialul e ca USL să ştie că nu e liberă să decidă de una singură în privinţa viitoarei Constituţii (“eu, ca omul gospodar, îmi fac vara sanie şi iarna car”) şi că scopul real al ameninţării lui cu referendumul ar fi de fapt să-i facă pe liderii USL să bată în retragere şi să accepte voinţa consultativă a poporului din 2009.