BusinessMagazin

Tag: educatie

  • Uniformele şcolare care îi anunţă pe părinţi când copiii chiulesc

    Uniformele purtate de elevi sunt dotate cu un cip ce detectează atunci când elevii ajung la şcoală, transmiţând automat un SMS către părinţi pentru a-i informa. De asemenea, dacă elevii nu au ajuns la curs la 20 de minute de la începerea sa, părintele va primi un SMS cu mesajul “copilul dumneavoastră nu a ajuns la şcoală”. Autorităţile afirmă că uniformele pot fi spălate şi călcate fără a afecta cipul integrat.

    Secretarul de stat responsabil de educaţie, Coriolano Moraes, afirmă că sistemul va fi extins până la finalul anului la toţi cei 43.000 de elevi din oraş.

    Mai mult pe www.descopera.ro.

  • 350 de cuvinte pe minut

    Peste tot în lume se vorbeşte enorm despre sistemul educaţional. Avizaţi sau nu, direct interesaţi sau doar chibiţi, toţi au convingeri ferme şi par să deţină reţetele cele mai bune. Întotdeauna un sistem dintr-o anumită ţară este considerat “performant” şi, în consecinţă, un model demn de adoptat, pentru ca în scurt timp să se constate că respectivul sistem este contestat chiar în ţara de origine. De exemplu, sistemul american, care cuprinde multe dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Iar cum o mare parte dintre studenţii acestora provin din liceele americane, se poate presupune că sistemul este bun în ansamblu. Când crezi că ai găsit modelul ideal, găseşti în YouTube un interviu în care Frank Zappa zice cam aşa: “Şcolile (americane) antrenează oamenii ca să devină ignoranţi cu stil. Îţi oferă echipamentul necesar ca să ajungi un ignorant funcţional”. Toată lumea îl aprobă, iar un comentator notează că afirmaţiile sunt valabile pentru orice sistem de învăţământ din oricare parte a “civilizaţiei industriale”.

    Aici însă se ridică două probleme. Prima este de ordin general şi voi reveni asupra ei: mai trăim astăzi într-o civilizaţie industrială? A doua este mai specifică: în prea mare măsură şcoala românească produce ignoranţi nefuncţionali, cu un bagaj de cunoştinţe sărac, cu abilităţi de comunicare precare şi, cel mai adesea, fără nici o aderenţă la problematica societăţii în care trăiesc. În această privinţă, avem într-adevăr de învăţat de la şcoala anglo-saxonă, iar primul lucru la care mă gândesc este practica dezbaterii (“debate”), care, cel puţin în America, este un sport naţional cu rezultate vizibile. Un american de pe stradă poate să emită fără probleme câteva fraze coerente despre un subiect oarecare, iar unul educat poate susţine o prezentare publică interesantă, în vreme ce la noi auzim cel mai adesea nişte păreri alături de subiect într-o română aproximativă în primul caz şi expuneri adormitoare în al doilea. Diferenţa nu este de inteligenţă, ci strict de educaţie şi antrenament: în şcolile noastre, elevul pur şi simplu nu are ocazia să se exprime. M-am bucurat cu naivitate când în programa de liceu a apărut o materie numită “Logică şi argumentare”, imaginându-mi că va aduce şi exerciţiul practic. M-am înşelat.

    În şcolile din Statele Unite, dezbaterile sunt o practică uzuală, cu dublu scop. Pe de-o parte, elevii sunt încurajaţi să se documenteze din surse diverse pe subiecte interesante şi cel mai adesea de actualitate, iar pe de altă parte să susţină argumentat un punct de vedere (adesea se trage la sorţi care echipă susţine pro şi care contra). La o scurtă privire peste tematică, am găsit subiecte precum “Guvernul federal trebuie să-şi sporească substanţial eforturile de explorare şi/sau dezvoltare dincolo de mezosferă” sau “Impactul căderii bursei de valori asupra economiei”, dar şi unele precum “Football or Soccer” sau “Pro şi contra uniformelor şcolare”. Nu îndrăznesc să-mi imaginez cum s-ar desfăşura (dacă, prin minune, s-ar desfăşura) la noi o dezbatere la nivel de liceu despre o oarecare politică guvernamentală, iar o dezbatere despre uniformele şcolare pe care am urmărit-o pe un forum web românesc a reuşit să mă uluiască prin absenţa aproape deplină a argumentaţiei şi abundenţa frazelor imperative.

    Un recent articol din Wired relatează că la un concurs de “policy debate” pentru liceeni (există şi campionate), elevii au vorbit la o viteză de 350 de cuvinte pe minut. Iar în acest punct revenim la prima problemă. Dacă acum 10-20 de ani documentarea implica lungi vizite la bibliotecă, zeci de cărţi măcar răsfoite şi căutări prin colecţii de ziare şi reviste, astăzi internetul oferă informaţii abundente, din toate sursele, începând cu tratate academice şi terminând cu bloguri sau chiar mesaje de pe Twitter. Problema s-a mutat, deci, de la “căutarea informaţiilor” la “selecţia informaţiei”, iar informaţia în exces trebuie expusă într-un timp limitat, motiv pentru care un concurs de argumentaţie elegantă devine un absurd concurs de “cine apucă să expună mai multe argumente”. Performaţa nu mai e să găseşti informaţii despre ceva, ci să-ţi copleşeşti cantitativ adversarul. Bun venit în civilizaţia informaţională!

    A venit vremea ca profesorul să înţeleagă că internetul a schimbat totul şi rolul său de transmiţător de informaţii s-a încheiat. De-acum va avea unul mult mai greu: de antrenor al spiritului critic şi al argumentaţiei, adică al capacităţii de a selecta informaţia şi de a o transforma în cunoaştere. Poate că lumea de mâine va aparţine autodidacţilor bine antrenaţi.

  • Cum îi învaţă Agatha Christie engleza pe străini

    Douăzeci dintre romanele scriitoarei au fost adaptate astfel încât să poată fi folosite de către profesori pentru predarea limbii engleze străinilor, fiind însoţite şi de explicaţii culturale şi un CD care conţine versiunea audio a cărţii respective.

    Editura Collins, care deţine drepturile de publicare ale cărţilor Agathei Christie, consideră că versiunile adaptate ale romanelor pot fi folosite în şcoli şi facultăţi unde se organizează cursuri pentru străinii care învaţă engleza şi că, deşi ediţiile au suferit modificări pentru a fi mai uşor de citit, adică au fost prescurtate şi s-a actualizat limba folosită, operaţiunea a fost realizată de specialişti care au realizat după aceeaşi metodă dramatizări pentru radio, astfel încât farmecul iniţial al cărţilor nu s-a pierdut.

  • România, în coada topului european al inovaţiei

    Tabloul se bazează pe 24 de indicatori grupaţi în 3 categorii: mijloacele inovării (resurse umane, sisteme de cercetare deschise, finanţare), eforturile întreprinderilor în domeniu şi felul cum se traduc ele în beneficii pentru economie, inclusiv ocuparea forţei de muncă.

    Performanţele statelor UE în materie de inovare:

    Sursa: Comisia Europeană. Notă: Performanţa medie este măsurată pe baza datelor referitoare la 24 de indicatori, variind de la performanţa minimă (0) până la cea maximă (1). Performanţa medie în 2011 le reflectă pe cele înregistrate în 2009/2010.

  • Avantajul unei diplome în plus

    “Angajatorii caută, în general, oameni cu un CV cât mai stufos şi foarte mulţi se uită la studiile candidaţilor, dacă au sau nu diplome de MBA sau EMBA şi în funcţie de aceste criterii fac o primă selecţie. Din acel punct încolo, angajaţii trebuie să demonstreze că pot şi practica foarte bine”, spune profesorul Bodo Schlegelmilch, decanul WU Executive Academy, programul de EMBA al Universităţii din Viena, prezent şi în România. Într-adevăr, la conducerea companiilor de pe piaţa locală, fie că este vorba despre prima linie de management sau despre middle manageri, numărul celor care au o diplomă de MBA sau EMBA creşte de la an la an. Cu o oarecare domolire a ritmului în ultimii patru ani din cauza costurilor destul de mari pe care le presupune participarea la cursuri, tendinţa rămâne însă actuală.

    Până în 2008, aproape în exclusivitate cheltuielile erau suportate de companii, care ofereau angajaţilor un MBA sub formă de beneficiu extra-salarial sau instrument de motivare profesională. Din 2008 încoace, au început să apară cursanţi care făceau pe cont propriu această investiţie în dezvoltarea lor profesională sau ajungeau la un compromis împreună cu angajatorul şi împărţeau costurile. “În momentul de faţă, o treime din cursanţi plătesc programul din propriul buzunar, iar restul sunt sponsorizaţi de companiile pentru care lucrează. Acest lucru este valabil pentru România, dar în Germania şi Austria raportul este invers”, subliniază Schlegelmilch.

    Pentru cei care vor să cuantifice exact cum anume şi în cât timp se amortizează investiţia, datele sunt destul de clare. Pentru început, trebuie să plătească 35.000 de euro pentru cele 14 luni în care vor urma programul de EMBA. Dintre cei care termină, aproximativ 35% ajung în funcţii de top management, adică preşedinte, CEO, managing director sau membru în consilii de supraveghere, în condiţiile în care în momentul începerii programului doar 20% ocupă o astfel de poziţie. Apoi, statisticile celor de la WU arată că peste 25% dintre absolvenţi primesc o mărire salarială de 50%, iar 7% chiar o dublare a venitului lunar. Financial Times, care face o monitorizare constantă a programelor de MBA şi EMBA, mai prezintă o cifră: în medie, absolvenţii au un salariu de 112.000 de euro pe an, adică peste 9.000 de euro pe lună.

    Schlegelmilch crede că dincolo de motivare şi dorinţa de a avea angajaţi mai bine pregătiţi, companiile oferă MBA-uri şi EMBA-uri şi dintr-o altă raţiune. “Este în interesul multinaţionalelor să aibă pe plan local oameni bine pregătiţi, care să-i înlocuiască pe expaţi pentru că managerii locali au avantajul expertizei locale, sunt familiarizaţi cu piaţa şi asta contează mult.”

    În momentul de faţă, cele mai căutate sunt MBA-urile specializate, care urmăresc competenţele adaptate unei industrii anume şi mai puţin cunoştinţele generale de business. 33% dintre cursanţii WU Executive Academy urmează cursurile unui MBA specializat în domeniul financiar. 15% vor să se specializeze în IT, 9% în retail, 7% în industrie şi 6% în industria bunurilor de larg consum şi energie. Cel din urmă este, de altfel, şi cel mai scump, costul celor 14 luni de program ajungând la 45.000 de euro.

    Cei care se înscriu într-o astfel de cursă, pe care mulţi ar numi-o “nebună”, sunt întotdeauna oameni care se află într-un moment important al carierei lor şi care cunosc în detaliu lumea de business. Majoritatea au circa 13 ani de experienţă în domeniul în care lucrează, au o vârstă medie de 36-37 de ani, iar trei din zece cursanţi sunt femei.

  • Câţi bani pun deoparte românii şi cât de bine cunosc produsele financiare

    În cazul celeilalte jumătăţi a populaţiei se disting diferenţe între comportamentele de economisire, dintr-o perspectivă demografică, în funcţie de gradul de urbanizare. Locuitorii din mediul urban, cu excepţia Bucureştiului, declară că pun bani deoparte în mod constant, în timp ce bucureştenii economisesc mai rar, doar pentru lucruri importante şi investiţii.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum se reciclează foştii finanţişti? Se fac meditatori!

    Meditatorul ideal pentru britanici, în ultima vreme, este cineva cu studii la una din universităţile renumite ale ţării, cum ar fi Oxford sau Cambridge, cunoscător de limbi străine, cu o inteligenţă peste medie, ceea ce-l face candidat la o categorie nou apărută, aceea de “super-meditator”. Aceştia sunt foarte căutaţi, ajungând un fel de celebrităţi printre părinţii dornici să le ofere copiilor cel mai bun profesor particular pe care-l pot găsi.

    Meditatorii sunt plasaţi clienţilor interesaţi de serviciile lor de către agenţii specializate, care nu numai că nu au fost afectate de criză (întrucât părinţii, fie ei şi cu venituri mai mici, tot fac un efort măcar să le asigure pe o perioadă scurtă copiilor lor un profesor particular care să-i ajute să treacă un examen sau să-şi îndrepte notele), dar chiar au beneficiat de pe urma ei, pentru că acum reuşesc să găsească mai uşor super-meditatori buni la matematică pe care altădată i-ar fi recrutat companiile din domeniul financiar-bancar.

    Se preferă persoane tinere pentru rolul de super-meditatori, pentru că ele ştiu ce se cere pentru obţinerea notelor bune, ştiu să explice materia elevilor şi, în plus, sunt şi la curent cu ultimele noutăţi din domeniile predate.

    Ca să atragă clienţi, unele agenţii de intermediere se laudă cu meditatorii din portofoliu, publicându-le CV-ul şi poza pe site-ul lor. Inclusiv unii clienţi bogaţi se laudă cu profesorii particulari pe care i-au angajat să le mediteze copiii, luându-i uneori şi în călătorii alături de ei.

  • Creşterea economică ar putea fi salvată de populaţia rurală dacă se rezolvă problema educaţiei

    “Dintr-un calcul simplu, chiar dacă suntem 19 milioane după recensământ, există în continuare o foarte mare parte a populaţiei în mediul rural care nu produce suficient în România, suficient înseamnă pentru a putea spera să convergem la Uniunea Europeană”, a spus economistul şef al UniCredit, Dan Bucşa. Analistul UniCredit a arătat că sunt milioane de persoane din mediul rural care produc “aproape nimic”, adică undeva la 3,5% din PIB.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Există un al şaselea simţ?

    Noua apariţie e o carte descumpănitoare, pentru că valorizează un tip de cunoaştere – cea spontană, rapidă, intuitivă – aflat în profundă contradicţie cu lumea în care trăim şi cu prejudecata suverană potrivit căreia o decizie este cu atât mai bună cu cât timpul şi efortul investite sunt mai mari.

    Se ştie: cu toţii îi învăţăm pe copiii noştri că “graba strică treaba”. Sau le spunem: uită-te înainte să sari! Sau: gândeşte înainte să acţionezi! Aşa încât a veni azi să propovăduieşti graba şi prospeţimea primei reacţii poate constitui un sacrilegiu în raport cu străvechile şi aşezatele noastre principii care recomandă temeinicia, verificarea de două ori a unei concluzii, încetineala înţeleaptă.

    Bizuindu-se pe zeci de exemple concrete, dintr-o largă paletă de domenii de activitate şi pornind de la studii de ultimă oră din domeniul neuroştiinţei şi al psihologiei, volumul “Blink” (“Clipirea”) demonstrează că diferenţa dintre o decizie bună şi una greşită nu stă atât în volumul de informaţii cu care lucrăm, cât în capacitatea de a ne concentra asupra unor detalii esenţiale. Pe scurt (ca să fim în spiritul cărţii), Gladwell ne învaţă cum putem lua decizii mai bune – acasă, la birou şi în viaţa de zi cu zi, fără să prejudiciem calitatea opţiunii noastre.

    Dar Gladwell nu vrea să facă doar un elogiu al al puterii privirii aruncate pe fugă. În multe privinţe, el este interesat şi de acele momente în care instinctul ne înşeală. Pentru că abilităţile noastre de cunoaştere spontană – un al şaselea simţ – se manifestă haotic din cauza unui set foarte exact de motive, care pot fi identificate şi înţelese, trebuie să învăţăm “când să ascultăm de copmputerul interior şi când trebuie să îi contestăm eficienţa”.

    Malcolm Gladwell, “Blink”, Editura Publica, Bucureşti, 2011

  • Aţi sacrifica democraţia pentru mai multă bunăstare?

    Conform unui sondaj de opinie realizat recent de Institutul Nézőpont pentru gazeta Magyar Nemzet, susţinătorii partidelo de opoziţie MSZP (socialist), Jobbik (extrema dreaptă) şi LMP (verzii) sunt mai dispuşi să schimbe actualul regim democratic cu unul autoritar, dar în care să se bucure de un nivel de viaţă mai bun. În schimb, susţinătorii actualului partid de guvernământ de centru-dreapta, Fidesz, nu sunt înclinaţi spre o astfel de schimbare.

    Sondajul arată că 65% dintre susţinătorii Jobbik ar prefera un regim autocratic, dar cu creştere economică robustă. În cazul adepţilor MSZP, procentul este de 57%, pentru adepţii verzilor – 38%, iar pentru cei ai Fidesz doar în jur de o treime.

    Indiferent de simpatiile politice, cetăţenii cu nivelul cel mai scăzut de educaţie sunt cei mai dispuşi spre o astfel de schimbare de regim, reiese din sondaj: 34% dintre respondenţii care au doar studii primare, dar numai 23% dintre cei cu studii liceale şi 18% dintre cei cu facultate ar accepta să sacrifice democraţia în numele unui grad de bunăstare mai mare.