BusinessMagazin

Tag: arta

  • Padurea de sculpturi

    Arta a devenit un simbol al statutului social, ravnita atat de marile familii cu istorie, dar si de bancherii de pe Wall Street aflati in cautarea unor plasamente pentru bonusurile lor generoase ori de noii imbogatiti din Rusia sau India. Toti declara sus si tare ca motivul care i-a manat sa colinde lumea in cautare de piese rare si valoroase a fost dragostea pentru arta. Insa putini sunt dispusi sa doneze colectiile unui muzeu si sa lase la o parte alternativa lucrativa. Cel mai recent exemplu – Pierre Bergé, cofondatorul casei Yves Saint Laurent, a anuntat ca anul viitor va scoate la licitatie colectia de arta pe care a detinut-o im­­preu­na cu defunctul Yves Saint Laurent. Colectia include opere cu semnaturi impresionante – Brancusi, Braque, Matisse, Mondrian, Picasso sau Goya.
     
    Exista insa si amatori de arta care uita de valoarea exponatelor pe care le detin si prefera sa le lase prin testament pentru ca, dupa moartea lor, colectiile adunate in zeci de ani sa fie expuse intr-un muzeu.
     
    Un exemplu este colectia italianului Simon Spierer, “Padurea de sculpturi”, expusa pana la inceputul lunii martie la Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti. Spierer a facut abstractie de faptul ca numai sculptura lui Brancusi, “Pasarea in spatiu”, a fost evaluata la peste 20 de milioane de euro si si-a donat colectia Muzeului Landului Hessen din Darmstadt. Muzeul a decis ca, pana la finalizarea lucrarilor de renovare, expozitia sa fie itineranta, inainte de oprirea la Bucuresti poposind la Atena (unde a fost considerata evenimentul anului) si la Sofia. 
     
    “Padurea de sculpturi”, considerata una dintre cele mai mari colectii private de sculptura din secolul al XX-lea, cuprinde 40 de piese, opere ale celor mai importanti sculptori ai epocii, printre care Constantin Brancusi, Hans Arp, Alberto Giacometti, Henry Moore si Isamu Noguchi, dar si un tablou semnat Andy Warhol.
     
    “Nu-mi pot imagina viata fara arta”, obisnuia sa spuna Simon Spierer. Om de afaceri nascut in Italia, dar stabilit in Elvetia, Spierer a facut avere din comertul cu tutun. A inceput sa colectioneze arta in anii ’50, iar in anii ’60 a deschis o galerie impreuna cu sotia sa, Marie-Louise Jeanneret, in Champel, in apropierea Genevei.
    La inceput a fost pasionat de pictura, insa si-a vandut aceasta colectie (care cuprindea tablouri de Picasso sau Miro) pentru a se dedica sculpturilor. Galeria de arta a fost inchisa in 2004, la moartea lui Marie.
     
    “Padurea de sculpturi” are ca punct central capodopera lui Brancusi, “Pasare in spatiu”, expusa pentru prima data in Romania. Colectionara Peggy Guggenheim a impartasit in revista “Cahiers d’art” povestea achizitionarii capodoperei lui Brancusi de catre Spierer. “In iarna anului 1940 l-am cunoscut foarte bine pe Brancusi. De mult imi doream o lucrare de-a lui, dar pana in momentul acela nu realizasem ca o pot avea. In final m-am decis, dar pretul cerut de el era fantastic. Pana la urma am reusit sa ne intelegem si am cumparat sculptura pe care mi-o doream cu adevarat. Brancusi a trebuit sa o lustruiasca, ceea ce a durat saptamani; intotdeauna facea el insusi genul acesta de munca manuala – unul dintre motivele pentru care sculpturile lui sunt atat de frumoase. (…) Brancusi mi-a adus-o cu masina lui, cu lacrimile curgandu-i pe obraji. Nu am aflat niciodata de ce plangea – poate pentru ca se despartea de pasarea sa preferata!”
     
    Singura pictura din colectie, “Taigan si Wedma cu stapanul lor”, are o poveste la fel de interesanta. Spierer organiza tabere de creatie la Boissano, unde a renovat case vechi pe care le-a pus la dispozitia tinerilor pictori si sculptori. Pe Andy Warhol l-a intalnit la Paris si i-a facut propunerea sa participe la tabara de la Boissano. Raspunsul lui Warhol a fost dispretuitor – nu-l interesa lumea artistica de la Milano sau Genova, ci numai personalitati de calibrul lui Mao sau Monroe. Spierer a replicat ca si-ar fi dorit ca Warhol sa-i picteze cainii. Raspunsul se pare ca l-a impresionat pe artist, care a acceptat in cele din urma invitatia. La Boissano a pictat Warhol portretul celor doi ogari Barzoi ai lui Spierer, Taigan si Wedma. Iar colectionarul a ajus sa fie protagonist din intamplare, pentru ca Warhol s-a inspirat dintr-o fotografie in care acesta isi tinea cei doi caini pentru a putea fi pozati.
     
    Lucrarile incluse in expozitie acopera o perioada de peste 70 de ani, incepand cu anul 1927, cand a fost creata Pasarea lui Brancusi, si pana in 2004, de cand dateaza sculptura lui Laurent de Pourry. Pretul unui bilet este de 5 lei.

  • Locul acela minunat

    Oamenii de afaceri sau turistii care au vizitat Japonia se intorc cu aceeasi poveste: japonezii sunt atat de pasionati de tehnologie, incat chiar si la toaleta te trezesti inconjurat de butoane cu multe simboluri indescifrabile, care indeplinesc functii la care strainul obisnuit cu un spatiu rece si simplist nici cu gandul nu gandeste.
     
    Niponii, faimosi pentru pasiunile considerate bizare in Vest, au dezvoltat un adevarat cult chiar si pentru toalete. Ceea ce marketerii din restul lumii au considerat o achizitie de nevoie ei au reusit sa o transforme intr-o parada a obiectelor de design supertehnologizate. Au incalzit scaunele, au montat difuzoare pentru muzica ambientala pentru o atmosfera mai relaxanta si au directionat precis jeturile de apa. Aceasta in cazul toaletelor de baza, pentru ca modelele mai complicate verifica presiunea sangelui, curata, usuca, preiau mirosul din atmosfera, pornesc automat lumina si chiar pretind ca salveaza casnicii (gratie functiei “marriage saver”, care coboara automat capacul vasului).
     
    Astfel de detalii ajung sa faca diferenta dintre companii pe o piata de miliarde de euro. Toto, cea mai mare firma de profil, care detine doua treimi din piata nipona, a avut vanzari de 4,2 miliarde de dolari in 2006, are 20.000 de angajati, sapte fabrici in Japonia si este prezenta in 16 tari. Piata a ajuns la asemenea valori, pentru ca preocuparea pentru toalete sofisticate nu e deloc o inventie de marketing, ci o tema a discursului din societate. Scriitorul Yoko Mure, in colectia de eseuri despre toalete, se intreaba cum a reusit societatea din Vest sa supravietuiasca folosind toalete reci si atat de simpliste. Limba japoneza a preluat si cuvinte inventate de producatori: Washlet, de exemplu (numele unei toalete high-tech foarte populare), a devenit un termen generic, care a intrat in vocabularul de uz curent.
     
    Washlet a fost promovat de Toto, care din 1980 si pana in prezent a vandut 20 de milioane de Washlet unei natiuni de 130 de milioane de locuitori. Conform statisticilor companiei, numarul gospodariilor japoneze care detin un Washlet este mai mare decat al celor dotate cu un computer – o adevarata performanta intr-o tara supertehnologizata.
     
    Strategia care a transformat toaleta dintr-un rau necesar intr-o vedeta high-tech este demna de a face obiectul unui studiu de caz pentru specialistii in marketing. Mai ales ca in urma cu 60 de ani, Japonia era o tara unde dominau latrinele. In mai putin de un secol, industria a reusit o performanta care echivaleaza cu cea de a convinge un carutas sa isi achizitioneze direct un Ferrari.
     
    Iar concurenta intre marile companii de pe aceasta piata este cat se poate de intensa. Inax este concurentul principal al lui Toto, cele doua companii vand produse similare si de fapt datele arata ca Inax a lansat o toaleta de tip Washlet inaintea lui Toto, numai ca in prezent detine numai 30% din piata. Se pare ca Toto a reusit sa ii convinga pe japonezi sa achizitioneze produsul sau, desi Inax au fost primii pe piata, datorita unei campanii bine gandite. La inceput, toaletele Washlet de la Toto au fost instalate in hoteluri sau mari centre comerciale, adica in locuri publice, unde puteau fi testate de oricine, ceea ce le-a asigurat o crestere lenta, dar sigura a popularitatii. Pe de alta parte, publicitatea a avut un rol decisiv. In 1982, publicul japonez a fost fermecat de un clip publicitar in care aparea o cantareata faimoasa in Japonia, Jun Togawa (varianta locala a lui Cyndi Lauper), care interpreta un cantecel care inca poate fi reprodus de oricine – “Even bottoms have feelings”.
     
    Chiar si rivalii de la Inax recunosc ca Toto a avut clipuri reusite. In ceea ce ii priveste, Inax a lansat clipuri care au avut ca personaj principal un actor imbracat intr-un costum de gorila, asezat pe un vas de toaleta – un fel de Frumoasa si Bestia, in care Frumoasa castiga. Ajutati de strategia neinspirata a concurentilor, pe fondul cresterii economice a tarii din anii ’80, cei de la Toto au reusit sa-si dubleze vanzarile. Mai departe insa nu s-au lasat ametiti de succesul Washlet si, constienti ca toaletele trebuie sa tina pasul cu timpul, au lansat modele din ce in ce mai inteligente. De exemplu, Neorest, un model care in doua zile se familiarizeaza cu obiceiurile proprietarului si ajusteaza apa si caldura in consecinta, stie cand sa opreasca caldura si care este temperatura preferata, are senzori care detecteaza fiecare miscare a proprietarului. Toto s-a asociat si cu Daiwa House, o companie de constructii, pentru a proiecta Intelligent Toilet, care poate masura nivelul de zahar din urina si greutatea utilizatorului.

  • Locul acela minunat

    Oamenii de afaceri sau turistii care au vizitat Japonia se intorc cu aceeasi poveste: japonezii sunt atat de pasionati de tehnologie, incat chiar si la toaleta te trezesti inconjurat de butoane cu multe simboluri indescifrabile, care indeplinesc functii la care strainul obisnuit cu un spatiu rece si simplist nici cu gandul nu gandeste.
     
    Niponii, faimosi pentru pasiunile considerate bizare in Vest, au dezvoltat un adevarat cult chiar si pentru toalete. Ceea ce marketerii din restul lumii au considerat o achizitie de nevoie ei au reusit sa o transforme intr-o parada a obiectelor de design supertehnologizate. Au incalzit scaunele, au montat difuzoare pentru muzica ambientala pentru o atmosfera mai relaxanta si au directionat precis jeturile de apa. Aceasta in cazul toaletelor de baza, pentru ca modelele mai complicate verifica presiunea sangelui, curata, usuca, preiau mirosul din atmosfera, pornesc automat lumina si chiar pretind ca salveaza casnicii (gratie functiei “marriage saver”, care coboara automat capacul vasului).
     
    Astfel de detalii ajung sa faca diferenta dintre companii pe o piata de miliarde de euro. Toto, cea mai mare firma de profil, care detine doua treimi din piata nipona, a avut vanzari de 4,2 miliarde de dolari in 2006, are 20.000 de angajati, sapte fabrici in Japonia si este prezenta in 16 tari. Piata a ajuns la asemenea valori, pentru ca preocuparea pentru toalete sofisticate nu e deloc o inventie de marketing, ci o tema a discursului din societate. Scriitorul Yoko Mure, in colectia de eseuri despre toalete, se intreaba cum a reusit societatea din Vest sa supravietuiasca folosind toalete reci si atat de simpliste. Limba japoneza a preluat si cuvinte inventate de producatori: Washlet, de exemplu (numele unei toalete high-tech foarte populare), a devenit un termen generic, care a intrat in vocabularul de uz curent.
     
    Washlet a fost promovat de Toto, care din 1980 si pana in prezent a vandut 20 de milioane de Washlet unei natiuni de 130 de milioane de locuitori. Conform statisticilor companiei, numarul gospodariilor japoneze care detin un Washlet este mai mare decat al celor dotate cu un computer – o adevarata performanta intr-o tara supertehnologizata.
     
    Strategia care a transformat toaleta dintr-un rau necesar intr-o vedeta high-tech este demna de a face obiectul unui studiu de caz pentru specialistii in marketing. Mai ales ca in urma cu 60 de ani, Japonia era o tara unde dominau latrinele. In mai putin de un secol, industria a reusit o performanta care echivaleaza cu cea de a convinge un carutas sa isi achizitioneze direct un Ferrari.
     
    Iar concurenta intre marile companii de pe aceasta piata este cat se poate de intensa. Inax este concurentul principal al lui Toto, cele doua companii vand produse similare si de fapt datele arata ca Inax a lansat o toaleta de tip Washlet inaintea lui Toto, numai ca in prezent detine numai 30% din piata. Se pare ca Toto a reusit sa ii convinga pe japonezi sa achizitioneze produsul sau, desi Inax au fost primii pe piata, datorita unei campanii bine gandite. La inceput, toaletele Washlet de la Toto au fost instalate in hoteluri sau mari centre comerciale, adica in locuri publice, unde puteau fi testate de oricine, ceea ce le-a asigurat o crestere lenta, dar sigura a popularitatii. Pe de alta parte, publicitatea a avut un rol decisiv. In 1982, publicul japonez a fost fermecat de un clip publicitar in care aparea o cantareata faimoasa in Japonia, Jun Togawa (varianta locala a lui Cyndi Lauper), care interpreta un cantecel care inca poate fi reprodus de oricine – “Even bottoms have feelings”.
     
    Chiar si rivalii de la Inax recunosc ca Toto a avut clipuri reusite. In ceea ce ii priveste, Inax a lansat clipuri care au avut ca personaj principal un actor imbracat intr-un costum de gorila, asezat pe un vas de toaleta – un fel de Frumoasa si Bestia, in care Frumoasa castiga. Ajutati de strategia neinspirata a concurentilor, pe fondul cresterii economice a tarii din anii ’80, cei de la Toto au reusit sa-si dubleze vanzarile. Mai departe insa nu s-au lasat ametiti de succesul Washlet si, constienti ca toaletele trebuie sa tina pasul cu timpul, au lansat modele din ce in ce mai inteligente. De exemplu, Neorest, un model care in doua zile se familiarizeaza cu obiceiurile proprietarului si ajusteaza apa si caldura in consecinta, stie cand sa opreasca caldura si care este temperatura preferata, are senzori care detecteaza fiecare miscare a proprietarului. Toto s-a asociat si cu Daiwa House, o companie de constructii, pentru a proiecta Intelligent Toilet, care poate masura nivelul de zahar din urina si greutatea utilizatorului.

  • Opera de arta

    Sa spui ca nu-ti place Coldplay e ca si cum ai spune ca nu esti de acord cu genocidul sau ca Holocaustul a fost “o chestie destul de nasoala” – afirmatii considerate ca de la sine intelese. In ultimii ani, Coldplay a reusit sa devina “omul negru” al lumii muzicale, trupa pe care te simti obligat sa o detesti. Ai voie sa-ti placa Britney Spears, pentru ca are o muzica pop “accidentata” impecabil produsa, ai voie sa-ti placa Phil Collins. pentru ca e ironic, merge sa zici ca iti plac The Eagles si sa-ti pastrezi credibilitatea. Dar e vai si amar de bietul jurnalist care-o lauda pe Coldplay – ti-ai strica mai putin reputatia daca ai spune ca Hitler “nu era chiar asa de rau”. De ce? Pentru ca trupa Coldplay, desi imposibil de populara, nu e “cool”. Chris Martin & Co. si-au dat seama de acest lucru si nu pare sa le pese – sau cel putin asa sustin in interviuri. Adevarul este ca, de fapt, le pasa foarte mult. Dupa ce au vandut un numar aproape incredibil de exemplare din albumul lor anterior, zece milioane, sunt disperati sa obtina credibilitatea artistica. Tocmai de aceea si-au petrecut atat timp si au facut atatea eforturi la ultimul album, proclamat de ei “dificil”. Sa aruncam o privire asupra dovezilor. Proba A: albumul are un titlu dublu, “Viva La Vida or Death and All His Friends”, care-l face sa semene un pic cu opera lui Damien Hirst. Proba B: titlul si piesa “Viva La Vida” este inspirata de pictorita suprarealista Frida Kahlo. Proba C: l-au chemat pe “bunicul muzicii ambientale” din Marea Britanie, Brian Eno, sa le fie producator. Proba D: au ales o pictura de Delacroix pentru coperta albumului. Pur si simplu, albumul n-ar avea cum sa semene mai mult cu o “opera de arta”, ceea ce e bine, deoarece majoritatea celor care il vor cumpara din benzinarii si supermarketuri pe tot cuprinsul tarii n-ar sti ce e o opera de arta decat daca ai scrie asta pe o caramida si le-ai arunca-o in cap. Mai stim si ca este un album “dificil” si “experimental” pentru ca ne-a spus-o Chris Martin. “Nu ne pasa daca vindem cu un milion mai putine discuri”, a declarat solistul. Suna ca o indepartare de modelul Coldplay.

    Singura problema legata de indepartatea de modelul Coldplay este ca acest demers functioneaza. Coldplay face discuri care se vand in milioane de exemplare si face stadioane pline. In ciuda faptului ca trupa e clar jenata de eticheta de “rock de stadion” pe care si-a dobandit-o, pentru ca la asta se pricepe cel mai bine, membrii ei scriu chestii epice inaltatoare care-i fac pe studenti sa-si fluture brichetele in aer si care au niste refrene ce te indeamna sa le fredonezi, atat de euforice, incat ai putea face un elefant sa pluteasca de la ele.

    Mai mult, e greu sa supraestimezi importanta pe care o are Coldplay pentru casa lor de discuri, EMI. Atunci cand Coldplay si-a amanat lansarea albumului anterior, cotatia actiunilor EMI a fost, se pare, afectata. Cum EMI a fost recent achizitionata de catre Guy Hands, multimilionarul in lire sterline care si-a facut un nume din achizitia de companii aflate in dificultate, performanta “Viva” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) are o importanta deosebita.

    Si cum a mers? Au cedat presiunilor comerciale sau au lansat un baraj de experimentalism intentionat? Raspunsul, pe scurt, ar fi ca “VLV” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) e de fapt cam tot ce-a fost si inainte. Are pian, chitare cu ecou, refrene inaltatoare si Chris cu falsetul caraghios din vocea lui. Au renuntat la structurile traditionale de tip strofa-refren-strofa care le dominau repertoriul ca un profesor strict si au imprumutat ceva de la Radiohead. In principal insa e Coldplay recognoscibila – ceea ce e bine.

    Asa stau lucrurile cu Coldplay. In ciuda faptului ca e obligatoriu sa o dispretuiesti, este extrem de dificil sa-ti displaca muzica pe care o face. Lumea o dispretuieste pentru ceea ce reprezinta, dispretuieste ideea de rock de stadion, de Chris Martin multimilionar cu nevasta castigatoare de Oscar ce ne tin noua prelegeri pe tema saraciei globale. Cand se ajunge la muzica insa, nu prea mai are ce sa-ti displaca. Mi-a facut placere sa ascult “Death” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) aproape in pofida vointei mele. Iar aceasta este, probabil, cea mai mare lauda pe care ai putea-o aduce unui album.
     

  • Sfaturi pentru parinti extenuati

    Ce faci insa cand ajuns acasa, in loc sa te odihnesti trebuie sa-i faci fata unui copil care are nevoie de atentie. Time Out iti spune ce trebuie sa faci ca sa impaci pe toata lumea. Tu vei avea parte de linistea cuvenita iar cel mic nu se va plictisi.

    Citeste mai multe despre sfaturi pentru parinti extenuati pe www.timeoutbucuresti.ro

  • Business Magazin: Oldies but goldies

    In ultimul timp, arta sta la loc de cinste intre hobby-urile la moda ale oamenilor de afaceri, iar comercializarea de obiecte de arta si antichitati s-a transformat intr-un business cat se poate de profitabil.

    Mai multe pe www.protv.ro

  • Arta in afaceri

    La inceput de afacere s-a ocupat doar Emanoil Medea, care, in 1991 a fost printre primii proprietari ai unui magazin de antichitati din Bucuresti. Formula de trei a fost pusa in aplicare de la inceputul acestui an, odata cu reinventarea numelui “Amadeus Art”. Chiar daca este inca un business fara patina, cei trei si-au facut un loc in piata si au devenit adevarati cunoscatori in domeniu, iar astazi sunt nelipsiti de la toate licitatiile cu staif din tara si din strainatate. Aflati cum se fac in Romania bani din arta duminica, 1 iunie, la emisiunea BUSINESS Magazin de la PRO TV.

    Legatura dintre textile si cultura este, la o prima vedere, nula. Atunci insa cand prima iti creeaza un precedent de business pentru a doua lucrurile incep sa se lege. A fost cazul lui Dan Hornoiu, proprietarul Teatrului Arca si al clubului La Scena, care, dupa ce a condus pentru cativa ani o fabrica de lohn, a decis sa investeasca intr-un domeniu riscant: teatrul privat romanesc. Si-a luat insa masuri de precautie, asa ca, pe langa spectacolele din fiecare seara, a inclus in oferta si un restaurant pentru toate buzunarele, mai ales ca publicul sau tinta erau tinerii. Aflati cum a pus in scena Dan Hornoiu un business care astazi se dezvolta.

    E regula. Oamenii de afaceri prosperi isi fac vacantele in locuri exotice si aduc cu ei nostalgia meleagurilor vizitate. Asa se face ca saloanele de masaj thailandez au devenit – din locuri vanate de politie, locuri onorabile, frecventate de oamenii de afaceri care vor sa regaseasca parfumul exotic al vacantelor de vis din indepartata Thailanda. Cat costa reveria aflati duminica, 1 iunie, la emisiunea BUSINESS Magazin de la PRO TV.

  • Literatura-n bucate

    Pornind de acolo de unde, in general, scriitorii de cariera isi incheie activitatea, adica de la „joaca” savanta cu textele altora – exercitiu ce presupune nu doar talent, ci si indelungata experienta – Crick alcatuieste 14 pastise literare, prefacandu-se ca ne pofteste la masa, in compania unor nume celebre ale literaturii lumii: Homer, Jorge Luis Borges, Raymond Chandler, Jane Austen, Irvine Welsh, Marcel Proust, Gabriel Garcia Marquez, John Steinbeck, Marchizul de Sade, Virginia Woolf. Ce ne-ar fi oferit de mancare, gatind ei insisi, toti acestia? Chiar in ordinea de mai sus: fenkata (o mancare traditionala japoneza), calcan à la Dieppe, miel cu sos de marar, oua cu tarhon, prajitura cu ciocolata, tiramisu, coq au vin, risotto cu ciuperci, pui dezosat si umplut, prajitura cu cirese… Nu trebuie sa incercati sa potriviti felurile cu autorii, pentru ca nu asta e important. Deliciul acestor alcatuiri gastronomice sta in aromele literare folosite, nu in mirodeniile propriu-zise. Sa patrundem, de pilda, in bucataria domnului K., cel ce pregateste supa ce da titlul volumului. Vom da peste un personaj anxios, chinuit de complexe in fata invitatilor sai, preocupat sa nimereasca exact proportiile dintre ingredientele care vor alcatui zeama, convins ca va fi condamnat pentru nepricepere, desi el facuse totul ca la carte. Adica exact suita de chinuri morale si angoase existentiale – mutate intr-un banal exercitiu culinar – pe care le traieste Joseph K. din romanul kafkian „Procesul”. Si tot asa. Fiecare scriitor gateste in stilul lui, iar Mark Crick te face pentru o clipa sa crezi ca textul cu pricina este scris chiar de autorul pe care-l pastiseaza.

    Mark crick – “Supa lui Kafka”,
    Editura RAO, Bucuresti, 2008

    Noutati

    Zadarnicele chinuri ale dragostei
    Intr-un mic orasel din Caraibe, la sfarsitul secolului trecut, doi tineri – un sarman telegrafist si o incantatoare scolarita – isi jura unul altuia ca se vor casatori si ca dragostea lor va fi nemuritoare. Timp de trei ani nu traiesc decat unul pentru celalalt, insa basmul, ca toate basmele, urmeaza sa se incheie: Fermina se marita cu Juvenal Urbino, un tanar medic, iar Florentino, indragostitul tradat, se straduie sa devina un seducator perfect si sa faca avere, astfel incat s-o recucereasca pe aceea pe care, vreme de cincizeci de ani, nu va inceta s-o iubeasca in taina. Aceasta este povestea. Ce nu se poate istorisi este geniul cu care Marquez descrie toate imponderabilele care tes aceasta dragoste sfasietoare, toate amaraciunile si palpitatiile fericite care se succed si ajung sa se contopeasca.

    Gabriel Garcia Marquez
    “Dragostea In vremea holerei”, Editura RAO, Bucuresti, 2008

    La bloc
    Scriitorul Alaa al-Aswani este un adevarat fenomen: la doar cateva luni dupa aparitie, volumul „Blocul Iakubian” s-a vandut doar in lumea araba (pe care o trateaza cu tandrete, dar si cu numeroase accente critice) in cateva sute de mii de exemplare. Traducerile au inceput ulterior sa curga, iar cartea a devenit film. Este vorba despre istoria unui imobil mitic din Cairo si despre evolutia politica a societatii egiptene din ultima jumatate de veac, de la sfarsitul domniei regelui Faruk incoace. Din aceeasi vana literara ca si conationalul sau Naghib Mahfuz (premiul Nobel in 1988), al-Aswani nu isi judeca personajele, ci prefera sa ne spuna povesti: tanarul islamist care visa sa devina politist, amaraciunea si lipsa de chef de viata a lui Hatem, un homosexual pe care societatea il obliga sa se ascunda, nostalgiile batranului aristocrat Zaki, afacerismul amestecat cu bigotism si lubricitate al lui Azzam, ratacirile frumoasei Bussaina.

    Alaa al-Aswani
    “Blocul Iakubian”, Editura Polirom, Bucuresti, 2008

  • Design interior, Dracula si arta

    Despre un business de milioane de euro anual aflati, duminica, la BUSINESS Magazin. Dracula e o legenda. Dar si un element de brand de tara, gratie contelui vampir din povestea scrisa de Bram Stocker. Dracula e insa, pentru cei care au businessul in sange, si o strategie de afaceri excelenta. Este cazul lui Mircea si al Lilianei Poenaru, doi romani care au speculat succesul potential al unei afaceri al carei nume este asociat cu o legenda. Cei doi au reusit sa creeze, cu 120.000 de euro, un restaurant care sa redea intocmai spiritul acelor vremuri, in care se bea vin cu numele contelui si se servesc – printre alte delicatese – “sobolan la cuptor”, adica un pui, transformat sub mainile dibace ale bucatarului astfel incat sa para un rozator autentic. Afacerea s-a dovedit in scurt timp profitabila, dupa cum arata ultimul bilant al firmei.

    O agenda incarcata nu inseamna nimic pentru omul de afaceri care nu vrea sa incurce intalnirile de business cu orele petrecute in familie sau momentele libere pe care le aloca unui hobby. Multi au inteles chiar ca linistea vine nu doar cand produc bani, ci si cand ofera. Asa se face ca o expozitie de arta contemporana este si acum gustata de persoanele care au bani si care vor sa investeasca in arta mai mult decat in orice altceva. Este adevarat ca nu sunt multi aceia care fac o pasiune din a colectiona picturi, dar cei care au strans deja un numar impresionant de lucrari recunosc ca au facut-o si ca o investitie pe termen lung.

    Cum, unde, pentru cine si pentru cat se vinde arta contemporana in Bucuresti aflati, duminica, la BUSINESS Magazin.

  • De ce mor galeriile de arta

    Printre cafenelele si restaurantele din Dorobanti unde vine „lumea buna” din Bucuresti, in vila impunatoare de pe Aleea Alexandru care gazduieste Institutul Cultural Roman (ICR), doi tineri discuta despre arta.

    Amandoi sunt in elementul lor, pentru ca studiaza arta plastica la Universitatea din Bucuresti, iar discutia a pornit de la o dezbatere initiata chiar de ICR, sub un titlu mai degraba razboinic: „Arte martiale la ICR – Galere, galerii, piraterii: De ce apar si dispar galeriile de arta?”

    Insa Razvan Istrate si Monica David, cei doi studenti, spun ca au venit in aceasta zona, familiara mai degraba amatorilor de masini de lux si restaurante exclusiviste, pentru a intelege de ce se inchid galeriile de arta.

    „Mergeam in fiecare luna la evenimentele organizate la Galeria Noua si am fost foarte dezamagiti cand am auzit ca s-a inchis, mai ales ca reusise sa adune in jurul ei o comunitate de tineri interesati de domeniu”, povesteste Razvan.

    In incaperea-muzeu de la Institutul Cultural Roman, unde peste o suta de tineri au venit sa asiste la dezbateri, s-au aflat cinci galeristi si fosti galeristi de arta contemporana, adica aproximativ jumatate dintre cei care exista intr-un oras cu peste doua milioane de locuitori. Spre comparatie, Praga, cu 1,2 milioane de locuitori, are de zece ori mai multe – 120.

    „Panica este nejustificata, caci galeriile care au disparut sunt putine si au un profil special, ele nefiind neaparat comerciale, ci bazandu-se pe suportul unui sistem institutional”, sustine Erwin Kessler, critic de arta.

    Cu toate acestea, numarul galeriilor de arta scade pe zi ce trece, numai anul acesta inchizandu-se doua dintre ele (Galeria Noua si Galeria HT003).

    „Comparativ cu perioada interbelica, in Bucuresti mai exista numai 30% din suprafata expozitionala”, sustine Mihai Oroveanu, directorul Muzeului National de Arta Contemporana.

    Piata galeriilor de arta este de fapt impartita in mai multe categorii – spatii pentru expozitii, unde vanzarea lucrarilor se face din expozitie (Simeza, Galateca sau Apollo), spatii unde pe langa expozitii temporare exista si magazine cu vanzare (Orizont sau Caminul Artei), galeriile Uniunii Artistilor Plastici (unde pot expune si vinde numai membrii Uniunii) si galeriile de arta contemporana, specializate pe un anumit domeniu (pictura, arta digitala, fotografie, new media), cum ar fi Galeria H’Art, Galeria Anaid Art sau Galeria Posibila. Exista pe de alta parte si galerii non-profit, precum Streetwise Gallery sau Loading Gallery.

    Disparitia galeriilor de arta, tocmai intr-un moment in care cererea de arta incepea sa creasca, are explicatii cat se poate de prozaice, dupa parerea celor implicati: neintelegeri cu secretare si directori, certuri intre artisti, retrocedari, dar si dezinteres din partea autoritatilor.

    „Dupa luni intregi de demersuri in care am solicitat prelungirea contractului, la sfarsitul lui 2007, directorul departamentului de cultura din Primaria Generala, Marius Paunita, mi-a transmis prin secretara sa ca vom continua colaborarea, incredintandu-ne ferm ca putem sa ne definitivam programul pe 2008. Dar cererile mele de a ni se trimite un contract scris nu au mai primit nici un raspuns”, spune Aurora Kiraly, fost director la Galeria Noua.

    Intre timp, in luna februarie, Kiraly a primit un telefon de la contabila-sefa de la Muzeul de Arta al Municipiului Bucuresti, care ii soma sa paraseasca spatiul. Cum nu fusese informata oficial, Aurora Kiraly a apelat din nou la Marius Paunita. „L-am intrebat, intre altele, ce a insemnat mesajul favorabil din luna decembrie. Raspunsul lui a fost ca nu el mi l-a transmis, ci secretara sa si-a luat libertatea sa imi dea acel raspuns, din proprie initiativa”.

    Prin urmare, contractul cu Galeria Noua nu a fost prelungit, Primaria considerand ca in contextul lipsei acute de spatii de expunere, spatiul va fi restituit Muzeului Municipiului Bucuresti, institutia careia i-a apartinut initial.

    Astfel, dupa sapte ani de activitate, zeci de evenimente si expozitii si aparitii in presa internationala, Galeria Noua si-a incheiat misiunea prin evenimentul Collecting Collectors, o expozitie pentru colectionari si colectiile lor, organizata de Anca Benera si Stefan Tiron.

    Si soarta Galeriei HT003 a depins tot de o retrocedare. „Disparitia a fost un accident, a venit un proprietar si si-a luat proprietatea inapoi. Oricum tot la inchidere s-ar fi ajuns, pentru ca nu reuseam sa echilibram cheltuielile cu veniturile”, spune Theodor Graur, care pana anul acesta a fost director al galeriei.

    De fapt, fie ca vorbim despre o galerie privata sau de una non-profit, in cele din urma totul se rezuma la partea financiara. Principiul dupa care functioneaza o galerie este simplu, identic cu cel care guverneaza activitatea unei companii. Fiecare galerie are un portofoliu de artisti pe care ii promoveaza, dar si un portofoliu de colectionari care achizitioneaza constant lucrari. Mai exact, in general, 10% din clienti aduc 90% din profit.

    „Dintre cei 12 artisti pe care ii reprezint, patru sau cinci traiesc exclusiv din vanzari. Cand am pornit galeria, bugetul unei expozitii era de 150 de euro, iar acum a ajuns la 3.000-4.000 de euro. Insa o temere constanta pe care am avut-o de la inceput a fost aceea ca vom fi nevoiti sa inchidem”, spune Dan Popescu, managerul Galeriei H’Art. Galeria H’Art are in portofoliu artisti contemporani cunoscuti, precum Gili Mocanu sau Anca Benera.

    Si Matei Caltia, manager la Galeria Posibila, subliniaza importanta managementului.

    „Pana la urma, cel mai important este sa ajungi la o constanta in vanzari, sa treci cat mai multi artisti de nivelul de profitabilitate. Suntem 3-4 oameni in galerie si deja am inceput sa ne punem problema sa cumparam lucrari. In fiecare an sunt 2-4 lucrari pe care le achizitionez”, spune Caltia.

    Cel mai bine vandut artist al Galeriei Posibile este Stefan Caltia, care isi vinde lucrarile cu 7.000- 8.000 de euro.

    Daca activitatea galeriilor private este guvernata de principii economice, cei care conduc galeriile non-profit par descurajati sa lupte pentru fonduri.

    „Mai devreme ma intreba Dan Popescu de ce nu recurg la multele fonduri UE existente, insa aceasta e o munca ce devine greoaie si dificila daca nu e sustinuta si pe cale oficiala“, spune Aurora Kiraly. „Dar n-are rost sa te plangi si sa astepti ajutor de la stat, pentru ca nu vine niciodata“, replica Diana Dochia, director Galeria Anaid Art.

    La Anaid Art, cel mai bine vanduti artisti sunt Sorin Tara, Alexandru Radvan sau Andras Szabo, pentru sume care variaza intre 1.500 si 3.500 de euro.

    Pe de alta parte, specialistii in piata artei sustin ca disparitia galeriilor este cauzata si de disputele din cadrul comunitatii artistice. „Uniunea Artistilor Plastici n-a aparut, in 1950, dintr-o nevoie a obstii artistice, ci ca institutie de control al acelei comunitati. Or, disparitia de acum a galeriilor nu e determinata de actiunile statului, ci de animozitatile din lumea artei, de artistii care saboteaza sistemul“, sustine Mihai Oroveanu, fara a furniza detalii.

    Intre timp, Razvan si Monica, sau altii ca ei, asteapta momentul in care in Bucuresti vor exista macar jumatate din spatiile expozitionale din Praga sau din Budapesta. Cu toate ca sunt multi care sustin ca in jurul galeriilor se formeaza o comunitate de tineri interesati de arta, galeristii spun ca lipsa de interes si de educatie a publicului este o problema reala, care trebuie depasita prin actiuni inteligente de marketing.

    „Galeristii bucuresteni se afla intr-o faza de pionierat: adevarata intrebare nu e de ce n-avem fonduri, ci de ce la noi arta contemporana nu suscita interesul publicului“, afirma Theodor Graur. „Multi nu stiu sa citeasca un anumit tip de imagine. Oamenii care imi intra in galerie, de patru ani incoace, s-au obisnuit cu stilul, dar stiti cum e: daca ii dai omului ciorba tot timpul, n-o sa guste icre negre“, completeaza Diana Dochia.