BusinessMagazin

Tag: saracie

  • Comoara NEBĂNUITĂ a celor mai sărace judeţe din România. Cercetătorii au rămas ULUIŢI

    Potrivit calculelor ZF, pe baza informaţiilor publicate de Institutul Naţional de Statistică, cele mai tinere judeţe din România sunt Suceava, Iaşi, Vaslui, Ilfov şi Bistriţa-Năsăud în funcţie de ponderea tinerilor de sub 35 de ani în totalul populaţiei.

    Botoşani, Bacău, Satu Mare sau Sălaj sunt la rândul lor printre judeţele în care mai bine de 40% din populaţie este mai tânără de 35 de ani.
     
    Deşi Iaşi sau Ilfov au intrat în liga mare a businessului local, pentru judeţele aflate la coada clasa­mentuluui, aşa cum este cazul Vasluiului, Botoşaniului sau Sălajului, ponderea mare a tinerilor în totalul populaţiei poate fi o veste bună în vederea atragerii investiţiilor, dacă aceşti tineri decid să rămână în aceste judeţe.
     
    Bucureşti, Timiş sau Cluj, de exemplu, sunt judeţe în care ponderea populaţiei sub 35 de ani a coborât sub 40%, ceea ce pe termen lung poate ridica probleme majore.
     
    De altfel, primele semne sunt vizibile şi acum, identificarea angajaţilor potriviţi în aceste zone devenind un fel de misiune imposibilă pentru companii.
     
    Pe de altă parte, judeţe precum Te­leorman sau Buzău sunt ameninţate de îmbătrânirea populaţiei, acestea fiind zonele în care sunt înregistrate cei mai mulţi pensionari raportat la numărul totalul al populaţiei.
     
    Identificarea structurii pe grupe de vârste a populaţiei din judeţele României este un exerciţiu cât se poate de util în contextul în care studiile arată că disponibilitatea forţei de muncă devine mai importantă decât costul acesteia.
     
    Industria auto, turismul, serviciile financiare, medicina sau industria petrolieră sunt printre marile domenii economice unde decizia de investiţii va depinde în primul rând de disponi­bilitatea forţei de muncă, nu de costuri, aceasta fiind, poate, cea mai importantă trans­for­mare prin care va trece economia locală.
     

  • Victimele războiului din Ucraina devin deschizători de drumuri la Cernobîl

    Şi Vadim Minzuyk a fugit şi şi-a luat ideile de afaceri cu el. Acestui pionier, Cernobîl îi oferă şansa unui nou început şi, de ce nu, a succesului. Despre el scrie BBC într-un reportaj intitulat „Oamenii care s-au mutat la Cernobîl”.
    În fiecare zi, Vadim Minzuyk îşi plimbă câinele de-a lungul gardului de sârmă înalt care marchează începutul zonei de excludere. Este locul lui preferat, unde se bucură de ciripitul păsărilor şi de liniştea pădurii.

    „Este ca şi cum ai trăi în nordul Finlandei sau în Alaska“, spune Vadim. „Această zonă are cea mai mică densitate de populaţie de oriunde în Ucraina – doar două persoane pe kilometrul pătrat.“

    În oraşul de unde a plecat, Horlivka, din estul Ucrainei, Vadim era un întreprinzător cu afaceri de un milion de dolari pe an. Însă după ce oraşul a ajuns pe prima linie a frontului, lovite de artilerie, fabricile şi depozitele sale odinioară înfloritoare au fost rase de pe faţa pământului – pe locul unora dintre ele sunt acum doar cratere. Horlivka este încă pe linia frontului.

    Vadim îşi aminteşte că îi putea vedea prin fereastra din spatele casei pe rebeli ridicând o baricadă chiar din gardul său de la grădină. Uneori, cele două armate ajungeau la numai 100 de metri distanţă una de alta.

    Timp de peste un an, familia sa trecea prin verificări zilnice de identitate la punctele de control militare din oraş. Au văzut cadavre lăsate pe marginea drumului. Au fost chiar martori la o crimă, când un om a fost scos din maşină în faţa lor de rebeli şi executat ziua în amiaza mare.
    După ce şi-au scos copiii din oraş, Vadim şi soţia sa au plecat şi ei. Fugind cu maşina din Horlivka, au lăsat totul în spatele lor.

    Oamenii au plecat de teama radiaţIilor sau goniţi de sărăcia care a urmat. Natura şi-a reintrat complet în drepturi, cucerind străzi, blocuri, case şi fabrici ruinate. Acum, un nou dezastru zdruncină liniştea ucrainenilor – războiul din est dintre armata guvernamentală şi separatiştii sprijiniţi de ruşi. Conflictul a alungat oamenii, iar câţiva dintre ei şi-au ales ca refugiu casele dărăpănate de la marginea zonei de alienaţie.

    Timp de mai multe luni, trăind din economii, Vadim a călătorit prin Ucraina în căutarea unor şanse prin care familia să reînceapă o viaţă normală. Într-o zi, a primit un pont.

    O rudă a auzit despre o proprietate ieftină de vânzare pe lângă Cernobîl. S-a dus să vadă un siloz de cereale abandonat în satul Ditiatki. Situată la marginea zonei de excludere, proprietatea era ieftină şi suficient de aproape de capitala Kiev (115 km) pentru a deveni o oportunitate de afaceri viabilă.

    „Acoperişul curgea acolo unde localnicii scoseseră tot metalul. L-am întâlnit pe proprietar şi am ajuns la o înţelegere ieftină.“
    A cumpărat depozitul cu 1.400 de dolari şi alte trei case pentru doar 240 dolari, le-a conectat pe toate la reţeaua de electricitate şi şi-a deschis un mic furnal de oţelărie.
    „Strategia mea a fost să încep o afacere prin producerea unui produs făcut din deşeuri. Primul an a fost cel mai dificil, dar în ultimii doi ani a început să-mi meargă mult mai bine“.

    Vadim a recrutat şapte dintre foştii săi lucrători din Donbas, oferindu-le cazare. Pentru aceasta a transformat una dintre casele sale în cămin.
    „Pot să-mi câştig traiul prin muncă şi să-i ajut pe muncitorii mei să facă şi ei bani. Eu sunt cel mai mare contribuabil aici în sat. Până la urmă sunt ucrainean şi vreau să-mi ajut ţara.“

    Vadim spune că se gândeşte uneori la radiaţii. Chiar şi-a cumpărat un detector Geiger de mână pentru a măsura intensitatea acestora.
    Însă nu este îngrijorat. E convins că nivelul radiaţiilor atmosferice este suficient de scăzut pentru a nu-i afecta sănătatea.
    „După câte  am văzut în război, radiaţia nu este nimic. A fost un miracol că am supravieţuit.“ El se bucură de viaţa de aici. Nu este vorba doar absenţa războiului, ci şi de o linişte specială.

    Pe 26 aprilie 1986, la Cernobîl s-a produs cel mai grav dezastru nuclear din istoria omenirii.
    Un experiment conceput pentru a testa siguranţa centralei electrice a eşuat şi a provocat un incendiu care a generat radiaţii timp de 10 zile. Norii care transportau particule radioactive s-au deplasat la mii de kilometri faţă de epicentrul catastrofei, provocând o ploaie toxică peste tot în Europa.
    Cei care trăiau aproape de Cernobîl – aproximativ 116.000 de oameni – au fost evacuaţi imediat. O zonă de excludere de 30 km a fost impusă în jurul reactorului distrus. Aceasta a fost ulterior extinsă pentru a acoperi mai multe zone afectate.

    În următoarele câteva luni, încă 234.000 de persoane au fost mutate. Aproape toţi au plecat în grabă. Unii au primit doar câteva ore să-şi împacheteze toate bunurile. Alţii au crezut că vor fi plecaţi doar câteva zile, dar nu au fost lăsaţi să se întoarcă niciodată. Mulţi dintre evacuaţi, care practicau agricultura de subzistenţă, au fost mutaţi în blocuri-turn de beton.
    Însă unii oameni nu au plecat niciodată.
    Astăzi este încă ilegal să locuieşti în interiorul zonei de excludere. Cu toate acestea, aproximativ 130-150 de persoane o fac. Multe sunt femei, bătrâne, care încă trăiesc din ce le dă pământul pe care-l au din moşi-strămoşi.
    Vadim şi ai săi vorbesc despre plăcerea lor de a face plimbări lungi şi liniştite în pădure. Traiul este destul de primitiv, însă familia nu vrea să se mute într-un oraş mai mare, chiar dacă ar însemna mai mulţi prieteni sau oportunităţi. Nevoia lor de linişte după ce au fugit din haosul războiului îi aduce cu picioarele pe pământ.
    Vadim spune că soţia sa, Olena, uneori face comparaţii între ruinele din zona de excludere şi fostul lor oraş distrus de război.
    Însă există o distincţie clară – aici, la marginea zonei de excludere, Olena crede că familia lor are un viitor.
    „Am simţit ca şi cum am pierdut totul“, spune Vadim. „Dar acum, trăind aici, lucrurile se îmbunătăţesc.“
    Marina Kovalenko n-are spirit de întreprinzător. Însă are curaj. În această zi caldă de vară, se joacă fotbal în curte cu cele două fete ale sale. Irina şi Olena, la vârsta adolescenţei, râd de cum câinele de familie încearcă să prindă mingea, împrăştiind puii de găină uimiţi. Însă dincolo de gardul curţii din spatele casei, totul este tăcut şi nemişcat.
    Numeroase case, un magazin şi o bibliotecă stau pustii în satul Steşcina din nordul Ucrainei. Numai pădurea câştigă teren, pe măsură ce plantele târâtoare cuceresc crăpăturile din acest sat abandonat. Familia are câţiva vecini, dar aproape toţi sunt trecuţi de 70 de ani.
    În pofida lipsei de facilităţi sau de oportunităţi, în urmă cu patru ani, Marina şi fiicele ei au împachetat tot ceea ce puteau lua cu ele şi au străbătut sute de kilometri pentru a veni să locuiască aici – la doar 30 km de zona de alienaţie de la Cernobîl.
    Casa femeii şi a fiicelor sale are nevoie urgentă de reparaţii. Podelele putrezesc, iar caloriferele metalice sunt crăpate – o problemă majoră într-un loc unde temperaturile pot scădea şi sub -20C în timpul iernii.
    Au facilităţi de bază – gaze la butelie, electricitate şi semnal de telefonie mobilă, ceea ce înseamnă că au acces la internet. Însă pentru a merge la toaletă trebuie să iasă în curte. Apa este o problemă – singura lor sursă este un puţ poluat care se conectează la casă printr-o singură conductă. Apa trebuie fiartă înainte de a fi folosită.
    O casă în stare bună în sat ar putea costa 3.500 de dolari, dar astfel de proprietăţi sunt rare. Cele mai multe dintre casele pustii – multe din lemn – sunt vândute de foştii locatari pentru cel mult câteva sute de dolari.
    Marina era prea săracă pentru a cumpăra chiar şi una dintre acestea când a sosit. De aceea, consiliul de conducere a oferit familiei o soluţie de cazare neobişnuită. În schimbul dreptului de a locui acolo, familia trebuia să aibă grijă de un bărbat în vârstă în fazele terminale ale demenţei. Când acesta a murit în urmă cu doi ani, familia a moştenit casa.
    În curte, Irina şi Olena sunt mândre să-i prezinte pe ceilalţi membri ai familiei – câteva găini, iepuri, capre, chiar şi câţiva porcuşori de Guineea. Când nu sunt la şcoală – aflată la 5 km de mers pe jos – fetele îşi petrec mult timp ajutându-şi mama în grădină, cultivând legume şi îngrijind animalele.
    Singura sursă de venit a familiei sunt ajutoarele de la stat – 183 dolari pe lună (5.135 grivne ucrainene). Cultivarea hranei şi îngrijirea animalelor pentru lapte şi carne sunt esenţiale pentru bugetul lor.
    Marina şi fiicele ei au fugit din Toşkivka, un oraş industrial mare din regiunea Donbas din estul Ucrainei. În patru ani de conflict în estul ţării, aproximativ 10.000 de persoane au fost ucise şi aproximativ 2 milioane au ajuns pe drumuri. Conflictul a început în 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia, separatiştii înarmaţi care pretind că acţionează în numele localnicilor vorbitori de rusă din estul Ucrainei au decis să treacă la acţiune. Luptătorii au declarat două enclave separatiste în jurul oraşelor Doneţk şi Lugansk din Donbas, inima industriei cărbunelui din Ucraina.
    Când separatiştii proruşi au început să cucerească satele şi să-i scoată pe militarii ucraineni din oraşele şi localităţile din regiune, casa Marinei şi a fiicelor acesteia a ajuns sub ploaia de obuze.
    Cu excepţia câtorva ore în fiecare dimineaţă, bombardamentul era  neobosit. În timpul acestor armistiţii temporare, toată lumea încerca să recapete un sentiment de normalitate. Irina şi Olena se duceau la şcoală, în timp ce Marina se ducea la piaţă. Dar la prânz focul era deja în toi. Cele mai multe nopţi au fost petrecute în pivniţă. Venind de la şcoală într-una din aceste pauze, Irina şi Olena au fost prinse neaşteptat sub foc încrucişat. Cu grenadele de mortar picând ca ploaia, Marina nu putea ajunge la ele. Fetele au supravieţuit datorită unui negustor, care le-a târât de pe stradă în siguranţă în pivniţa sa.
    Pentru Marina, acela a fost semnul că trebuie să plece. Există cel puţin zece alte familii din regiunea Donbas care au făcut aceeaşi călătorie lungă în satele abandonate din apropierea zonei de excludere.
    La fel ca Marina, cei mai mulţi dintre ei au venit la recomandarea unor vechi prieteni sau vecini. O femeie chiar spune că pur şi simplu a căutat pe Google „cel mai ieftin loc de trăi din Ucraina“. Rezultatul – aproape de Cernobîl.
    De la dezastru, oamenii de ştiinţă au monitorizat încontinuu nivelurile de radiaţii din sol, de pe copaci, plante şi animale din jurul Cernobîlului, chiar şi în zonele din afara zonei de excludere.
    Nu mai există riscul de emisii de radiaţii în atmosferă, spune Valery Kasparov, de la Institutul de Radiologie Agricolă din Ucraina. Însă în unele zone contaminarea solului ar putea reprezenta o ameninţare pentru sănătatea oamenilor.
    Kasparov şi echipa sa au descoperit recent niveluri potenţial periculoase de cesiu-137 radioactiv în laptele de vacă produs în unele zone din afara zonei de excludere. Particulele de cesiu, absorbite de rădăcinile de iarbă, au fost transmise bovinelor.
    În cantităţi mari, ingerarea poate afecta celulele umane şi în unele cazuri poate duce la boli grave, cum ar fi cancerul tiroidian.
    Dar aceste riscuri, spune Kasparov, sunt limitate la zone specifice. Timp de peste 30 de ani, echipa sa a lucrat pentru a cartografia aceste zone fierbinţi, astfel încât să poată estima riscul potenţial pentru persoanele care locuiesc şi lucrează în jurul zonei de excludere.
    Pe o hartă care prezintă dispersia de cesiu-137 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, Kasparov se uită la satul Steşcina unde locuiesc Marina şi fiicele ei. El spune că riscul de a consuma legume sau lapte de capră produse într-un loc precum Steşcina este foarte scăzut. Însă zona este în curs de investigare pentru riscul de radiaţii în produsele alimentare sălbatice, cum ar fi ciupercile de pădure sau fructele de pădure.
    Marina spune că s-a gândit la posibilele riscuri generate de radiaţii. Însă se gândeşte şi la faptul că familia ei fugea de ceva mult mai periculos – ameninţarea războiului.
    „Radiaţia ne poate ucide încet, dar nu ne împuşcă şi nu ne bombardează“, spune Marina. „Este mai bine să trăieşti cu radiaţii decât cu războaie. Nu-mi pasă de radiaţii. Îmi pasă doar că nu mai există obuze care să zboare peste copiii mei, este linişte aici, dormim bine şi nu mai trebuie să ne ascundem.“

  • Alerta in Europa! Din cauza saraciei din Sicilia, mafia Cosa Nostra se muta in alta tara! Ce tinta au ales

    Cea mai cunoscuta organizatie mafiota din lume, Cosa Nostra, a inceput sa isi desfasoarele operatiunile in alte tari europene din cauza saraciei din Sicilia.

    Potrivit Independent, mafiotii italieni se muta usor usor cu toate operatiunile lor in Germania, o tara prietenoasa cu imigrantii si cu o economie puternica.

    La indepartarea Cosa Nostra din Sicilia au contribuit si autoritatile italiene, care au trimis la inchisoare in ultimii 20 de ani multi dintre liderii retelei mafiote ce a terorizat intreaga lume de-a lungul istoriei.

    Autoritatile germane sunt alerta, traficul de marijuana si cocaina fiind tot mai mare in ultima perioada. Se pare ca mafiotii italieni aduc drogurile in Germania prin Albania si isi spala banii prin intermediul jocurilor mecanice de noroc, pe care le-au instalat cu forta in baruri si magazine din zonele mai sarace ale Germaniei. Este o practica veche a mafiei italiene.

    Cosa Nostra e suspectata ca foloseste banii proveniti din traficul de droguri pentru a cumpara arme din zona Balcanilor.

    Recesiunea din 2008 a afectat grav zona Siciliei, care nu si-a revenit nici acum in urma ei. Asta a facut ca proprietarii afacerilor mici din zona sa nu mai poata plati taxe de protectie catre Cosa Nostra. Se spune ca peste 1000 de firme s-au revoltat impotriva Cosa Nostra in ultima decada si au refuzat sa achite taxele cerute, scrie sport.ro

  • Un şomer invalid, care trăia într-o sărăcie lucie, a aflat că a fost dintotdeauna milionar

    Viaţa lui Krytzer s-a schimbat în mod definitiv atunci când şi-a dat seama că o pătura veche de peste 200 de ani, aparţinând tribului Navajo, strângea praf în sufrageria casei sale. A aflat că pătura valoarează în jur de 1,5 milioane de dolari la timp, pentru că situaţia lui devenise extrem de complicată, scriu cei de la CNBC.

    Loren Krytzer îşi pierduse un picior în urma unui accident extrem de violent şi trăia într-o casă dărâmată de la marginea oraşului Liona Valley, din California. Astăzi, el locuieşte într-o casă de 250.000 de dolari.

    “Vânzarea păturii mi-a dat o nouă şansă la viaţă”, a povestit Krytzer celor de la CNBC. Dar acea şansă nu a venit fără provocări neaşteptate, aşa cum ar fi probleme cu taxele sau o dramă de familie.

    După ce a cumpărat două case în centrul statului California, bărbatul spune că pierde în jur de 10.000 de dolari pe an doar în urma impozitelor. Fiind eliminat de pe lista celor care sunt eligibili să primească pensie pe caz de boală, Krytzer se gândeşte să se mute într-o zonă unde taxele sunt mai mici.

    O altă problemă a fost aceea a rudelor care au început să îl sune după ce au aflat de vânzare. Sora lui l-a ameninţat că îl va da în judecată pentru o parte din bani. Krytzer spune că a avut atacuri de panică şi a trebuit să stea cinci nopţi la un hotel, pentru a-şi pune gândurile în ordine.

    Cu toate acestea, Krytzer recunoaşte că aspectele pozitive le depăşesc cu mult pe cele negative. El nu a aruncat banii pe lucruri inutile, investind mai ales în proprietăţi sau acţiuni la bursă.

    Loren Krytzer spune că banii nu l-au schimbat, dar că viaţa a devenit ceva mai uşoară după acea licitaţie. “Contează să ai credinţă şi o minte puternică”, spune bărbatul. “Fără acestea nu vei avea sorţi de izbândă.”

  • Surpriză în sudul ţării: Unul dintre cele mai sărace oraşe din ţară vrea transport public exclusiv cu autobuze electrice

    „În cadrul proiectului sunt prevăzute pe lângă achiziţia autobuzelor electrice şi amenajarea infrastructurii de transport – staţii de călători, autobază, depou aferent, staţii de încărcare şi parcare de tip park&ride, piste de biciclete, staţii de bike sharing şi reabilitarea traseelor pietonale. Sunt prevăzute a fi achiziţionate 10 autobuze electrice care vor intra în dotarea operatorului de transport local.

    În prezent în Alexandria operatorul de transport local face parte din ADI (Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară) de transport local care operează inclusiv pe teritoriul comunelor limitrofe. În perspectiva accesării fondurilor nerambursabile în vederea realizării investiţiilor privind transportul local de călători, acesta se va desfăşura doar pe traseele aferente municipiului Alexandria”, a spus Augustin Ioan, viceprimarul municipiului Alexandria.

    Demararea procedurilor de achiziţie publică a mijloacelor de transport şi de amenajare a infrastructurii serviciului de transport local se va face după semnarea contractelor de finanţare. În acest moment primăria colectează sugestiile cetăţenilor cu domiciliul în Alexandria şi este în faza de elaborare a documentaţiilor tehnico-economice şi studii de fezabilitate.
     
    „Valoarea prealocărilor pentru Alexandria, în vederea realizării investiţiilor privind transportul local de călători, transportul nemotorizat şi infrastructura aferentă – piste de biciclete – reabilitarea şi modernizarea zonelor pietonale, se ridică la 17,07 mil. euro – conform acordului de negociere privind alocările financiare pentru Axa Prioritară 4 a POR 2014-2020, ceea ce reprezintă fonduri europene nerambursabile şi reprezintă maxim 98% din valoarea eligibilă a proiectului la care se vor adăuga 2% cofinanţarea solicitandului cât şi valoarea cheltuielilor neeligibile aferente proiectului”, a spus viceprimarul municipiului Alexandria.
     

  • Birocraţie, neglijenţă crasă, sărăcie şi dispreţ. SALARIILE nu sunt prima cauză pentru EXODUL MEDICILOR

    Medicii au renunţat la halate şi au luat drumul străinătăţii, lăsând în urmă săli goale de operaţii, tineri încă nepregătiţi sau gata şi ei să plece şi pacienţi care aşteaptă pe holuri, sperând că sistemul va avea grijă de ei. Un medic român vorbeşte, în cadrul campaniei #roMânia, despre motivele care l-au determinat să plece. Şi niciunul nu e legat de bani. Birocraţia, sărăcia din clinici şi un stat greoi au “curăţat” sistemul de medici chiar şi acolo unde putea fi tratat.

    Horia Roman a activat în sistemul de sănătate din România peste 20 de ani, timp în care a fost medic, cadru universitar şi director medical la un lanţ de clinici private de proctologie şi flebologie. În urmă cu doi ani, a plecat în Elveţia şi susţine că sistemul de sănătate elveţian se află la 50 de ani distanţă faţă de cel românesc, fapt care-l determină să nu mai profeseze vreodată în România.

    “Provin dintr-o familie de medici, suntem zece medici în familie. Părinţii mei mi-au spus întotdeauna să nu cer bani de la bolnav, iar eu nu am cerut niciun ban de la vreun pacient, niciodată, chiar dacă aveam un salariul de 1.900 de lei. Medicina privată m-a făcut să am un venit care să nu cad în “tentaţiile” şpăgii. În Elveţia am fost primit cu braţele deschise, mi-au recunoscut meritele. Sunt recunoscut profesional aici. (…)  Aveam toate calităţile să fiu promovat la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, cu toate asta am rămas 20 de ani asistent universitar”, povesteşte Horia Roman, medic român stabilit în străinătate.

    Nu sărăcia l-a alungat, ci compromisurile din sistem.

    “Câştigam suficient ca să fie în regulă, însă nu mai puteam suporta compromisurile profesionale. În spital nu aveam ce ne trebuia. M-am trezit într-o gardă de urgenţă la 3 noaptea încercând să suturez un intestin la un bătrân care a avut ocluzie intestinală şi nu aveam fire de sutură. Am stat cu bolnavul vreo 2-3 ore, aşteptând să caute asistentele pe undeva un fir de sutură. Acest fir de sutură costă 9-11 lei, nu se punea problema că nu sunt bani să se cumpere un astfel de fir sau că vorbim despre chirurgie robotică, ci doar de neglijenţă crasă şi lipsă de aprovizionare. Nu am mai suportat să vină pacientul la mine, iar eu să-i promit că intervenţia chirurgicală se va desfăşura în condiţii bune, când eu foarte bine ştiam că nu va fi aşa”, povesteşte medicul român.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

     

  • Noi am avut o criză economică a bogăţiei, nu una a sărăciei, ca părinţii noştri

    După zece ani, cineva constată: „Noi, în România, generaţia noastră, a celor care am început să muncim pe la mijlocul anilor 2000, am avut o criză a bogăţiei, nu una a sărăciei, aşa cum a fost criza de pe vremea părinţilor noştri imediat după căderea comunismului”.
    Prăbuşirea sistemului comunist a însemnat căderea şi închiderea a aproape o treime din fabrici, scăderea numărului de salariaţi de la 8 milioane, la 6 milioane şi apoi la 5 milioane, scăderea dramatică a veniturilor prin amputarea lor reală prin explozia inflaţiei şi devalorizarea monedei naţionale. La toate acestea s-a adăugat o perioadă gri pentru România – între 1990 şi 2000 – în care nu se vedea niciun viitor, decât cel de a pleca din ţară.

    Familii întregi s-au trezit peste noapte şomere tocmai când aveau copiii mici sau în primii ani de şcoală. Noroc că aceste familii au devenit proprietari ai apartamentelor unde stăteau la un preţ extraordinar de mic, aceasta fiind de fapt cea mai mare avere a românilor. 
    Apariţia capitalismului românesc nu a adus şi noi locuri de muncă, ci doar a transferat active, contracte şi bani din buzunarul statului într-un buzunar privat. Afacerile private rezistau pentru că puteau să plătească salarii care creşteau în acelaşi ritm cu inflaţia sau creşterea dolarului.
    Opţiunea de a lucra peste hotare era limitată doar la varianta rămânerii în Germania, Austria, Grecia, Statele Unite după vreun meci de fotbal, având în vedere că în primul deceniu după Revoluţie nu se deschiseseră graniţele şi nu puteam circula liber în Europa.
    După anul 2000 lucrurile s-au schimbat, odată ce am fost traşi în NATO şi Uniunea Europeană şi au început să apară investitorii străini, care au atras apoi şi investiţii româneşti. Au apărut joburi noi, mai bine plătite, au apărut clădiri de birouri, multe dintre fabrici au fost înlocuite cu alte industrii, cu o valoare adăugată mai mare.
    Timp de opt ani, între 2000 şi 2008, România a traversat o perioadă economică extraordinară: au apărut creditele, maşinile au devenit accesibile, au apărut creditele pentru locuinţe, creditele pentru vacanţă, salariile au crescut, inflaţia s-a redus, iar cursul valutar, coşmarul primului deceniu, chiar a scăzut. Dolarul a coborât de la 4 lei, la 2,8 lei.

    Criza începută în septembrie 2008 a fost total diferită de cea de după căderea comunismului: adică a fost o criză a bogăţiei. Cu excepţia perioadei 2009-2011, când numărul de locuri de muncă s-a redus cu 600.000 – de la 4,8 milioane la 4,2 milioane –, cu excepţia perioadei de creştere a cursului de la 3,6-3,8 lei la 4,2 lei pentru 1 euro, cu excepţia reducerilor salariilor întâi în sectorul privat apoi în sectorul de stat, lucrurile nu au fost dramatice, ca pe vremea părinţilor sau bunicilor.

    Cei care s-au trezit şomeri au plecat imediat la muncă în străinătate fără probleme – iar Anglia stă mărturie –, reuşind să câştige mult mai mult decât în ţară. Chiar în perioada crizei, nu numai că fabricile nu s-au închis, ci dimpotrivă, au început să facă din nou angajări, având comenzi din afară.

    Au început să apară lanţuri de supermarketuri care se extindeau exploziv deşi era criză, cum ar fi Lidl, Kaufland, Mega Image etc.
    S-au creat noi locuri de muncă în retail, dar şi în industria automotive. Au apărut noi lanţuri – poate nu vă aduceţi aminte, dar H&M a venit în 2011 şi a avut aproape cele mai mari vânzări pe metrul pătrat din tot grupul la deschidere; s-au construit noi malluri – Promenada, Mega Mall, ParkLake etc.; au apărut noi clădiri de birouri, iar marile multinaţionale, în special din industria IT, reîncepeau să crească salariile pentru a atrage forţă de muncă. Salariile mici – cele situate în jurul nivelului minim pe economie – s-au dublat, iar salariul mediu a crescut de la 350 de euro (2008) şi 325 de euro (2009) la 530 de euro în 2017.

    Cursul leu euro s-a stabilizat în jurul a 4,3-4,4 lei pentru un euro imediat după creşterea din 2008-2009, inflaţia a început să scadă, atingând un nivel de 0, iar dobânzile la lei, spre stupoarea tuturor economiştilor, au scăzut de la 6-8% la 0,6-1%.
    În plină criză a apărut programul Prima Casă, care a revigorat piaţa imobiliară. Pentru tineri acest program a fost extraordinar, o oportunitate cu care te întâlneşti o singură dată în viaţă: să ai posibilitatea să-ţi cumperi un apartament de 50.000-60.000 de euro pe care să-i plăteşti în 10-15 ani, spre deosebire de bunici şi părinţi, care îşi plăteau apartamentele în 30 de ani.

    Bineînţeles că au fost pierzători în criză, antreprenori români, patroni, oameni de afaceri care s-au trezit că au făcut datorii prea mari în perioada de boom, iar businessul, aflat într-o scădere a veniturilor, nu le mai poate plăti. Au pierdut cei care s-au trezit cu salariile tăiate în timp ce trebuia să-şi plătească ratele la bancă. Au pierdut cei care au avut credite în franci elveţieni pentru că s-a dublat cursul valutar al francului, au pierdut cei care au avut credite în euro şi care trebuia să plătească creşterea cursului, au pierdut cei care trăiau în oraşe mijlocii şi mici pentru că nu mai venea niciun investitor, cele mai multe investiţii îndreptându-se către oraşele mari.
    Patronii care nu au putut să facă faţă scăderii businessurilor şi-au băgat firmele în insolvenţă, reuşind să scape, cel puţin parţial, de plata datoriilor.

    Dacă tragem linie şi adunăm, criza din 2008 a fost o criză cu salarii în creştere, cu păstrarea maşinii în cele mai multe din cazuri – nu cred că a dispărut aglomeraţia de pe străzi –, a fost o criză cu noi locuri de muncă, a fost o criză chiar şi cu ştergeri de datorii atât pentru companii cât şi pentru persoane fizice, a fost o criză în care au crescut economiile în bănci, a fost o criză în care mulţi şi-au luat apartamente, a fost o criză cu creşterea consumului, a fost o criză cu schimbarea mai des a hainelor, a fost o criză cu vacanţe în străinătate şi city-breakuri, a fost o criză cu smartphone-uri şi cu Converse.
    Chiar nu a fost atât de rea această criză. 

  • „Donator de zâmbete” omul care floseşte reţelele de socializare pentru a construit case pentru familiile sărace din România. “Fără el rămâneam pe drumuri cu copiii”

    Prin intermediul reţelelor sociale, face cunoscute poveştile unor oameni sărmani, apoi încearcă să îi convingă pe internauţii cu suflet mare să întindă o mână de ajutor. De pildă, două familii au acum un acoperiş deasupra capului datorită lui şi celor care au răspuns invitaţiei de a face bine.

    Această familie cu patru copii din comună Hălăuceshti, judeţul Iaşi, avea o casă veche, dărăpănată, aşa că dormea pe la vecinii milostivi. Viaţa lor s-a schimbat însă când l-au întâlnit pe Adrian, un om cu suflet mare, care le-a spus povestea pe Facebook. Astfel, bărbatul a adunat din donaţii 12 mii de euro – bani pe care i-a folosit pentru a dărâma vechea locuinţă şi pentru a construi un nou cămin.
     
    Adrian Cobzaru, iniţiatorul proiectului „Donator De Zâmbete” “Am avut mare ajutor din partea directoarei de la scoala Mirceşti Iugani, care a mobilizat elevii din comună, printr-un târg de dulciuri şi bunătăţuri. Apoi, am avut un ajutor din partea surorilor franciscane din localitate.”
     
    Acum, toţi spera la un trai mai bun. “Nu-mi vine să cred că este casa mea. Dacă nu erau domnii, rămâneam pe drumuri cu copiii”, spune mama celor mici, scrie stirileprotv.ro
     

  • Povestea incredibilă a unui oraş-fantomă – GALERIE FOTO

    Naypyidaw a devenit capitala Birmaniei în 2005, fiind în acea vreme mai mult un proiect decât un oraş bine definit.

    Autorităţile au decis construirea oraşului având de la început intenţia ca acesta să fie capitala statului. Investiţiile în infrastructură au fost uriaşe, deşi Birmania este o ţară cunoscută mai ales pentru conflictele militare şi traficul de droguri, iar majoritatea populaţiei trăieşte la limita sărăciei.

    Deşi proiectul este în proporţie de 80-90% finalizat, gradul de ocupare al oraşului este de sub 5%. De aici provine şi numele de “capitala fantomă”, aşa cum a fost Naypyidaw denumit de către presa internaţională.

    Autostrada ce duce la Naypyidaw are 11 benzi pe sens, însă în marea parte este goală. Încrederea autorităţilor în acest proiect este de neînţeles, avaând în vedere comparaţia dintre preţul apartamentelor şi faptul că doar cei mai bogaţi oameni din Burma îşi permiteau accesorii de bază, precum telefoanele mobile.

    Naypyidaw a fost construit, susţin autorităţile, datorită poziţiei mai “sigure” decât vechea capitală (Rangoon). Cu toate acestea, există zvonuri că liderii militari ai statului ar fi fost îndemnaţi de către aşa-numiţii cititori în stele să demareze proiectul.

    POVESTEA INCREDIBILĂ A UNUI ORAŞ-FANTOMĂ

  • Cum au ieşit din sărăcie 5 dintre miliardarii lumii

    1. Howard Schultz, fondator Starbucks

    “În copilărie simţeam că mă aflu de cealaltă parte a baricadelor. ştiam că oamenii din partea cealaltă au mai multe resurse, mai mulţi bani, familii mai fericite. Simţeam nevoia să mă caţăr peste gardul care ne despărţea şi să realizez ceva ce părea imposibil celorlalţi. Poate am o cravată şi un costum acum, dar nu am să uit niciodată de unde vin”, spunea Schultz într-un interviu anterior acordat tablodiului britanic Mirror. Schultz a câştigat o bursă sportivă la Universitatea Northern Michigan şi, după încheierea studiilor, a început să lucreze în cadrul Xerox. La scurt timp, a preluat conducerea lanţului de cafenele Starbuck, care avea în acel moment 60 de cafenele în reţea. A devenit CEO-ul companiei în 1987 şi a adus Starbucks la peste 16.000 de cafenele răspândite în întreaga lume. Are o avere estimată la două miliarde de dolari.

    2. Oprah Winfrey,fondator reţeaua de televiziune OWN

    Oprah Winfrey are în prezent o avere estimată la 2,9 miliarde de dolari, dar s-a născut într-o familie săracă din Mississippi. A câştigat o bursă de studii la Tennesse State University şi a devenit primul corespondent de ştiri afro-american din Statele Unite ale Americii la vârsta de 19 ani.În 1983 s-a mutat la Chicago pentru a lucra pentru un talk-show care s-a transformat ulterior în “The Opraw Winfrey Show”.

    3.Leonardo Del Vecchio, Ray-Ben

    Născut într-o familie cu cinci copii, a fost singurul trimis de mama sa, care, după ce a rămas văduvă, nu mai reuşea să îl întreţină. S-a angajat într-o fabrică producătoare de componente auto şi rame de ochelari, iar la vârsta de 23 de ani, şi-a deschis primul atelier care a ajuns ulterior cel mai mare producător de ochelari de soare, cu branduri precum Ray Ban şi Oakley în portofoliu şi care i-au adus o avere de 15,3 miliarde de dolari.

    4. Larry Ellison, Oracle

    Ellison s-a născut în Brooklyn, New York. Fiind fiul unei mame singure, a fost crescut de către unchiul şi mătuşa lui din Chicago. După ce mătuşa sa a murit, Ellison a renunţat la colegiu şi s-a mutat în California unde a avut numersoae joburi. În 1977, a fondat Oracle, una din cele mai mari companii de tehnologie din lume şi care i-a adus o avere estimată la 41 miliarde de dolari.

    5. George Soros

    În adolescenţă, Soros s-a prefăcut drept nepotul unui angajat al Ministerului de Agricultură din Ungaia pentru a fi în siguranţă în perioada ocupaţiei naziste. A fugit din ţară în 1947 şi s-a stabilit în familia unor rude din Londra. A reuşit să se înscrie la London School of Economics după ce a strâns bani muncind ca hamal şi chelner. Înainte de a primi un job de banker, s-a angajat la un magazin de suveniruri din New York. În 1922, faimosul său pariu împotriva lirei britanice l-a transformat în miliardar în dolari, cu o avere estimată în prezent la 20 de miliarde de dolari.

    Sursa: Business Insider