BusinessMagazin

Tag: regizor

  • Pe viaţă şi pe moarte

    Povestea filmului surprinde trupele britanice şi ale aliaţilor înconjurate de inamici pe plaja franceză şi forţate să facă faţă unui asalt aproape imposibil de rezistat.

    ”Dunkirk“ reuneşte o distribuţie impresionantă din care fac parte actorii Tom Hardy (”Mad Max: drumul furiei“), Mark Rylance, Kenneth Branagh, Cillian Murphy şi debutantul Fionn Whitehead. Filmul este produs de Christopher Nolan şi Emma Thomas, iar Jake Myers este producător executiv.

    Din echipa de creaţie cu care a lucrat Nolan fac parte: directorul de imagine Hoyte van Hoytema, scenograful Nathan Crowley, editorul Lee Smith, designerul de costume Jeffrey Kurland, iar Andrew Jackson este responsabil de efectele vizuale.

  • Cronică de film: Baby Driver, Grand Theft Entertainment

    Chiar aşa, aproape toate melodiile în limba engleză conţin cuvântul ”baby“. Aşa cum acest alint este foarte important pentru cultura muzicală americană este importantă muzica pentru personajul Baby, respectiv pentru filmul ”Baby Driver“, regizat de Edgar Wright. Baby se asemănă cu eroul mitologic Samson, numai că în acest caz nu părul reprezintă sursa puterii lui, ci muzica.

    Pe la mijlocul filmului este o scenă cât se poate de edificatoare: Baby, aflat într-o maşină pe care tocmai o furase, trece de la un post de radio la altul pentru a găsi melodia potrivită, deşi era în mare criză de timp. Aşadar muzica joacă un rol central în această peliculă. Multe filme au pus muzica la loc de cinste, excluzând musical-urile, însă ce a făcut Edgar Wright diferit este faptul că filmul a pornit de la muzică şi nu invers. Aici nu s-a pus muzică peste imagini, ci imaginile au fost construite de la melodii. Ce înseamnă asta? |nseamnă că aproape toate scenele sunt coregrafiate pe muzică: personajele trag cu armele pe ritmul muzicii, Baby conduce după linia melodică şi parcă întreg universul este sincronizat la muzica din căştile protagonistului. Iar asta se întâmplă în mai toate scenele, nu doar în cele de acţiune. Este absolut impresionantă atenţia la detalii a regizorului, a editorului de imagine şi a celui de sunet. De fapt, parcă regizorul a făcut un clip pentru o melodie destinată MTV-ului.

    Este un film unic din acest aspect, deşi scenariul nu este unul incredibil de original. ”Baby Driver„ spune povestea lui Baby, un puşti incredibil de talentat la condus, care este implicat în jafuri armate (el fiind şoferul) împotriva voinţei lui. Treptat aflăm care este povestea lui şi de ce face ce face. Filmul nu o să câştige un Oscar pentru scriitură, dar are replici memorabile şi mi-a plăcut că acţiunea şi povestea personajului principal sunt dezvăluite treptat, oferindu-ţi puţin câte puţin, în aşa fel încât să completezi puzzle-ul până la final.

    Filmul are parte de o echipă de actori foarte bună, începând cu Kevin Spacey (mafiotul), Ansel Elgort (Baby), Jon Hamm (Buddy) sau Jamie Foxx (Bats). Jocul actoricesc este la un nivel ridicat, poate mai puţin din partea lui Foxx, care nu a portretizat credibil un criminal sărit de pe fix. Nu a reuşit să-l vândă foarte bine, îţi dădeai seama că joacă un rol, pe când ceilalţi au interiorizat foarte bine personajele. Ansel Elgort joacă foarte bine rolul principal şi are o chimie bună cu Lily James (Deborah – interesul romantic al lui Baby). Totuşi, în opinia mea, Jon Hamm (Don Draper din ”Mad Men„) a fost vedeta filmului, interpretând excelent rolul lui Buddy. La nivel de imagine şi editare este ceea ce se aşteaptă de la un regizor precum Edgar Wright (”Shaun of the Dead„, ”Scott Pilgrim vs the World„ sau ”Hot Fuzz„). Imaginile sunt compuse excelent, colorate şi îmbinate cu o editare rapidă, pe ritmul muzicii de data asta; toate acestea fac filmul foarte dinamic, rapid şi nu-ţi lasă timp să te plictiseşti.

    Cei care aţi văzut trailerul filmului probabil că v-aţi dus cu gândul la ”Fast and Furious“, însă filmul este mai inteligent decât cel menţionat, iar cursele de maşini au rămas pe tărâmul realităţii. |n ”Baby Driver“ nu vorbim despre maşini care sar dintr-o clădire în alta, nu zboară şi nu fac lucruri exagerate. Cursele sunt impresionante, te ţin în priză, dar fără a fi neverosimile.

    ”Baby Driver“ pare a fi varianta mai comică a lui ”Drive“, regizat de Nicolas Winding Refn, cu Ryan Gosling în rolul şoferului. |n filmul acesta nu se analizează natura răului sau sursa comportamentelor antisociale, dar ”Baby Driver“ este o cursă excelentă de weekend când vrei doar să ”iei o maşină pe care nu ţi-o permiţi şi să conduci fără niciun plan ascultând ce muzică îţi place“.

    Nota 8/10

     

  • Cronică de film: Baby Driver, Grand Theft Entertainment

    Chiar aşa, aproape toate melodiile în limba engleză conţin cuvântul ”baby“. Aşa cum acest alint este foarte important pentru cultura muzicală americană este importantă muzica pentru personajul Baby, respectiv pentru filmul ”Baby Driver“, regizat de Edgar Wright. Baby se asemănă cu eroul mitologic Samson, numai că în acest caz nu părul reprezintă sursa puterii lui, ci muzica.

    Pe la mijlocul filmului este o scenă cât se poate de edificatoare: Baby, aflat într-o maşină pe care tocmai o furase, trece de la un post de radio la altul pentru a găsi melodia potrivită, deşi era în mare criză de timp. Aşadar muzica joacă un rol central în această peliculă. Multe filme au pus muzica la loc de cinste, excluzând musical-urile, însă ce a făcut Edgar Wright diferit este faptul că filmul a pornit de la muzică şi nu invers. Aici nu s-a pus muzică peste imagini, ci imaginile au fost construite de la melodii. Ce înseamnă asta? |nseamnă că aproape toate scenele sunt coregrafiate pe muzică: personajele trag cu armele pe ritmul muzicii, Baby conduce după linia melodică şi parcă întreg universul este sincronizat la muzica din căştile protagonistului. Iar asta se întâmplă în mai toate scenele, nu doar în cele de acţiune. Este absolut impresionantă atenţia la detalii a regizorului, a editorului de imagine şi a celui de sunet. De fapt, parcă regizorul a făcut un clip pentru o melodie destinată MTV-ului.

    Este un film unic din acest aspect, deşi scenariul nu este unul incredibil de original. ”Baby Driver„ spune povestea lui Baby, un puşti incredibil de talentat la condus, care este implicat în jafuri armate (el fiind şoferul) împotriva voinţei lui. Treptat aflăm care este povestea lui şi de ce face ce face. Filmul nu o să câştige un Oscar pentru scriitură, dar are replici memorabile şi mi-a plăcut că acţiunea şi povestea personajului principal sunt dezvăluite treptat, oferindu-ţi puţin câte puţin, în aşa fel încât să completezi puzzle-ul până la final.

    Filmul are parte de o echipă de actori foarte bună, începând cu Kevin Spacey (mafiotul), Ansel Elgort (Baby), Jon Hamm (Buddy) sau Jamie Foxx (Bats). Jocul actoricesc este la un nivel ridicat, poate mai puţin din partea lui Foxx, care nu a portretizat credibil un criminal sărit de pe fix. Nu a reuşit să-l vândă foarte bine, îţi dădeai seama că joacă un rol, pe când ceilalţi au interiorizat foarte bine personajele. Ansel Elgort joacă foarte bine rolul principal şi are o chimie bună cu Lily James (Deborah – interesul romantic al lui Baby). Totuşi, în opinia mea, Jon Hamm (Don Draper din ”Mad Men„) a fost vedeta filmului, interpretând excelent rolul lui Buddy. La nivel de imagine şi editare este ceea ce se aşteaptă de la un regizor precum Edgar Wright (”Shaun of the Dead„, ”Scott Pilgrim vs the World„ sau ”Hot Fuzz„). Imaginile sunt compuse excelent, colorate şi îmbinate cu o editare rapidă, pe ritmul muzicii de data asta; toate acestea fac filmul foarte dinamic, rapid şi nu-ţi lasă timp să te plictiseşti.

    Cei care aţi văzut trailerul filmului probabil că v-aţi dus cu gândul la ”Fast and Furious“, însă filmul este mai inteligent decât cel menţionat, iar cursele de maşini au rămas pe tărâmul realităţii. |n ”Baby Driver“ nu vorbim despre maşini care sar dintr-o clădire în alta, nu zboară şi nu fac lucruri exagerate. Cursele sunt impresionante, te ţin în priză, dar fără a fi neverosimile.

    ”Baby Driver“ pare a fi varianta mai comică a lui ”Drive“, regizat de Nicolas Winding Refn, cu Ryan Gosling în rolul şoferului. |n filmul acesta nu se analizează natura răului sau sursa comportamentelor antisociale, dar ”Baby Driver“ este o cursă excelentă de weekend când vrei doar să ”iei o maşină pe care nu ţi-o permiţi şi să conduci fără niciun plan ascultând ce muzică îţi place“.

    Nota 8/10

     

  • Nae Caranfil: Viaţa în România este o dramedie. „Nu ai ce să faci, deschizi televizorul şi te apucă râsul. Îl închizi şi te apucă plânsul”

    „Filmul catastrofă nu e neapărat ceea ce ne obişnuim să ne imaginăm, avionul care se prăbuşeşte prine munţi, deşi avem exemplul la îndemână, ci e un film care începe agreabil, domestic, cu oameni din diferite structuri sociale care se îmbarcă undeva pentru un voiaj, un voiaj cu multe obstacole, căderi în gol, dar care se termină cu bine. Eu sunt optimist, viaţa în România se va termina cu bine la un moment dat. Dar se va termina”, a spus Nae Caranfil, la emisiunea „În faţa ta” de la Digi24.

    „Dramedia este genul meu favorit şi îmbină într-un mod foarte aproape de viaţa reală lucruri care sunt convenţii, convenţia comică cu cea dramatică. Convenţia comică s-ar putea baza pe gag. România e plină de gaguri, oameni politici, fiecare din el e un gag în sine, cei puţini care nu sunt gaguri sunt cazuri dramatice”, a adăugat el.

    Întrebat dacă râde mult atunci când se uită la „dramedie”, el a spus că da.
    „Nu ai ce să faci, deschizi televizorul şi te apucă râsul. Îl închizi şi te apucă plânsul”, a precizat Nae Caranfil.

  • „Nu cred că ar supravieţui nimeni” spune Putin despre un eventual război nuclear între SUA şi Rusia

    Interviurile regizorului care a câştigat un Oscar, au fost realizate între vara lui 2015 şi luna februarie a acestui an. Stone l-a întrebat pe liderul rus care dintre cele două puteri armate ar avea mai mari sorţi de izbândă în cazul unei confruntări. „Nu cred că ar supravieţui nimeni”.
     
    Când Stone a întrebat dacă există vreo şansă de schimbare în ce priveşte relaţiile dintre cele două ţări, Putin a spus: „Întotdeauna există speranţă. Până când vom ajunge la cimitir.”În două teasere diferite pentru seria de interviuri ce vor fi difuzate în această vară. 

  • Cronică de film: Guardians of the Galaxy Vol. 2, una dintre cele mai bune comedii din ultimii ani

    Scena de deschidere este una memorabilă şi setează starea de spirit care va ghida întregul film. Gardienii se pregătesc să apere un oraş de un monstru uriaş, când Baby Groot dă drumul la distracţie şi, în timp ce ceilalţi se luptă pe viaţă şi pe moarte cu caracatiţa uriaşă, ”Crenguţa“, aşa cum e numit Groot de Yondu, îşi exersează mişcările de dans şi se enervează când cineva îndrăzneşte să-i strice numărul. Aşadar, imediat îţi dai seama că accentul cade pe comedie şi că filmul nu se ia foarte în serios, ceea ce e foarte bine.

    Să faci o continuare de succes a unui film extrem de reuşit nu este un lucru uşor de realizat şi este un act de echilibru, între a păstra reţeta originală şi a aduce elemente noi, pe care foarte puţine producţii au reuşit să-l facă. James Gunn, prin Guardians of the Galaxy Vol. 2, reuşeşte în mare măsură această demonstraţie de echilibristică: păstrând umorul viu, melodiile şi dezvoltând personajele, dar picând în păcatul anumitor clişee şi creând un personaj negativ mai puţin convingător.

    Dacă întrebai acum câţiva ani cine sunt gardienii galaxiei, probabil că primeai doar priviri nedumerite şi ridicări din umeri, însă acum sigur găseşti câţiva care să zică ”I’m Groot“ sau vreo glumă. Filmul Guardians of the Galaxy a cucerit publicul şi a fost unul dintre peliculele marcante ale anului 2014. Partea a doua continuă acţiunea la puţin timp după ce se termină primul film şi îi găsim pe eroii noştri intrând în bucluc din cauza lui Rocket, ratonul sarcastic. Mai departe aflăm treptat cine este tatăl lui Peter Quill (Chris Pratt) şi ce-l face atât de special pe el (în afară de gustul său în materie de muzică).

    Primul film a fost foarte distractiv şi s-a bazat foarte mult pe carisma şi umorul lui Chris Pratt, el fiind vedeta indiscutabilă. Aici, ceea ce face bine Gunn este că-l lasă puţin în spate pe Pratt şi le oferă o şansă colegilor săi să strălucească; astfel avem parte de o rotunjire, dezvoltare a personajelor. În partea a doua aflăm mai mult despre Rocket (voce Bradley Cooper), despre Youndu (cel care l-a răpit pe Peter Quill când era mic), despre Gamora (Zoe Saldana) şi sora ei, Nebula (Karen Gilan). Asta face ca spectatorii să se ataşeze mai uşor de personaje, crescând farmecul filmului.

    Anumite personaje primesc mai mult timp pe ecran, Gunn vrând să transmită ideea că gardienii nu sunt doar colegi, ci o familie, mai potentă. Scenariul unei echipe de supereroi devenite familie nu este nou, dar în cazul acesta pare mai verosimilă – te cerţi (şi cât de mult ţipă unii la alţi în film!), te baţi (mai mult Baby Groot), dar până la urmă nu laşi pe nimeni la greu.

    După cum spuneam, filmul continuă umorul, care a făcut celebru prima parte, şi pot să spun că este unul dintre cele mai amuzante filme pe care le-am văzut anul acesta. Dave Bautista joacă rolul lui Drex, gigantul puţin stupid care nu ştie niciodată când să tacă, primind foarte multe scene amuzante; dar la fel şi Rocket sau Baby Groot. Apropo de micuţul copăcel, drăgălăşenia acestuia este exploatată la maximum şi îţi este greu să nu zâmbeşti când îl vezi pe ecran. Cele două nume noi, Kurt Russell şi Sylvester Stallone, îşi fac partea în această producţie, dar fără a fi marcanţi.

    Guardians of the Galaxy Vol 2. este un film foarte arătos, iar efectele speciale sunt foarte bune. Avem parte de bătălii spaţiale, explozii, monştri şi planete spectaculoase. Pe lângă asta, este evidentă atenţia la detalii a echipei; de pildă, interioarele sunt foarte bine realizate şi puse la punct, indiferent că vorbim de o navă spaţială sau despre casa unui zeu. Regizorul James Gunn a dorit ca aspectul filmului să amintească de romanele pulp din anii ’50-’60. Astfel, el s-a inspirat din arta vintage Wally Wood şi s-a uitat la Flash Gordon, film din care s-a inspirat şi George Lucas atunci când a creat Star Wars. Una dintre provocări a fost filmarea lui Baby Groot, micuţul personaj de numai 25 cm trebuind să fie încadrat de către actori. Astfel, realizatorii filmului au folosit macheta originală pentru a arăta cum este inclus în scenă Baby Groot. Apoi, directorul de imagine Henry Braham şi regizorul James Gunn a trebuit să-şi dea seama cum să amplaseze camerele pentru a-l surprinde pe micuţul Groot în raport cu personajele umane.

    În aceeaşi tradiţie, volumul doi continuă utilizarea muzicii pop din anii ’80, însă parcă nu are acelaşi efect ca în cazul primului. Problema filmului stă în construirea acţiunii; spectatorul are nevoie de o oră (durata totală este de două ore şi şaisprezece minute) pentru a afla care este exact subiectul peliculei. Până atunci, filmul ne ţine distraţi, dar întârzie să ne prezinte miezul acţiunii pe care urmează să o vedem. Un alt minus pe care l-aş semnala este personajul negativ principal, cel pe care eroul nostru trebuie să-l învingă. Nu o să vă spun despre ce este vorba, ci doar o să menţionez că personajul negativ nu este palpabil, ceea ce face ca acţiunea să nu fie la fel de intensă.

    Guardians of the Galaxy Vol. 2 merge pe linia trasată de primul film, îmbunătăţind anumite elemente, fără a fi perfect; este însă o comedie savuroasă. Un început numai bun al perioadei de vară, de blockbuster.


    NOTA 8/10

  • Cronică de film: Gold

    În 1993, compania canadiană de minerit Bre-X a cumpărat drepturile de exploatare a unei zone din Busang, Indonezia. 2 ani şi jumătate mai târziu, aceeaşi companie a anunţat descoperirea unui depozit imens de aur (care ar fi fost verificat şi de experţi în domeniu). Acţiunile Bre-X au explodat, ajungând în doar 6 luni de zeci de ori mai valoroase; problemele au început însă în 1997, atunci când analize amănunţite asupra unor mostre de aur au demonstrat că acestea erau false. Chiar dacă Gold foloseşte doar secvenţe ale poveştii adevărate, elementele de bază pot fi regăsite de-a lungul celor două ore.

    Vorbim de un proiect la care s-a lucrat mult timp: au fost anunţaţi ca regizori, pe rând, Michael Mann şi Spike Lee. În cele din urmă, filmul a ajuns pe mâinile lui Stephan Gaghan, cunoscut publicului larg pentru Syriana – de altfel, pelicula din 2005 e şi ultima semnată de regizor înainte de Gold.

    Cu atingerea unui alt regizor, filmul ar fi putut fi unul memorabil; regizorul a încercat însă să combine stiluri foarte diferite, preluând elemente atât de la Scorsese, cât şi de la David O. Russell, iar rezultatul a fost unul bizar. Astfel, cea mai mare parte a filmului îl prezintă pe Kenny Wells (interpretat de Matthew McConaughey) făcându-şi loc printre oameni de afaceri care vor să îl cumpere, grupuri politice care vor să îi fure averea şi prieteni care nu sunt foarte de încredere. Ideea de a cheltui fără limite e prezentată într‑un mod menit parcă să explice cum un câştigător de loterie poate ajunge falit într-un timp extrem de scurt. Succesul lui Kenny vine ca urmare a unui „pariu” pe termen lung, iar atunci când rezultatele apar, el găseşte un mod de a scăpa de bani mai repede decât banii îi ajung în cont.

    Gaghan, care a semnat şi scenariul, este un scriitor talentat, dar subiectul de aici pare să-i fi fost peste mână. Chiar dacă McConaughey şi restul actorilor fac o treabă decentă, povestea nu este relatată într-un mod care să implice în vreun fel spectatorul. Mai pe scurt, lipsa de viziune a regizorului este una evidentă.

    Trecând peste problemele pe care le-am semnalat, Gold e un film care merită urmărit; deşi acţiunea se desfăşoară în urmă cu două decenii, povestea e încă relevantă pentru ziua de azi.

    Nota: 6,5/10

     

  • 2017 pare să fie anul blockbusterelor: ce filme ne aşteaptă vara asta?

    Începem lista cu Guardians of the Galaxy Vol. 2, continuarea succesului de box-office lansat în 2014. Chris Pratt, Zoe Saldana, Bradley Cooper şi Vin Diesel se întorc cu noi aventuri, având din nou misiunea de a salva galaxia. Primul film a declanşat o reacţie foarte bună din partea publicului, depăşind aşteptările celor de la Disney în ceea ce priveşte încasările: volumul 1 a adus peste 770 de milioane de dolari, în condiţiile în care studiourile Marvel se aşteptau la venituri de sub 500 de milioane. Aşteptăm aşadar cu nerăbdare noul film, mai ales că regizor e tot James Gunn; de altfel, el a acceptat deja să regizeze şi partea a treia, ce va avea probabil data de lansare prin 2019.

    Dacă aveaţi impresia că toate filmele din anii ’80 au fost deja relansate, pregătiţi-vă pentru costumele roşii de salvamari care vor inunda sălile de cinema. Baywatch, celebrul serial cu David Hasselhoff, se transformă vara aceasta într-un lungmetraj. Dwayne „The Rock” Johnson este noul salvamar-şef, iar alături de el îi are pe Zac Efron şi Alexandra Daddario.

    Luna mai va fi una importantă şi pentru fanii francizei Alien, care revine cu Covenant. Deşi Ridley Scott a revenit în mijlocul acţiunii încă de acum cinci ani, pelicula Prometheus (2012) nu a avut rezultatele dorite. Noul film, care se apropie mai mult de seria originală Alien, arată deja mult mai bine. Katherine Waterston şi Danny McBride sunt în echipajul de pe nava spaţială Covenant, care arată ca paradisul, dar se dovedeşte a fi un loc mult mai puţin prietenos. Nu doar Prometheus a primit recenzii negative, ci şi Alien: Resurrection, ultima producţie care a avut-o în rolul principal pe Sigourney Weaver. E uşor de înţeles, astfel, cât de important este Covenant pentru viitorul francizei.

    Johnny Depp se întoarce în rolul lui Jack Sparrow pentru Piraţii din Caraibe 5: Morţii nu spun poveşti. Alături de el îi vom revedea pe Geoffrey Rush în rolul lui Barbossa, şi Orlando Bloom îl întruchipează pe Will Turner. Surpriza este apariţia lui Javier Bardem, cel care va da viaţă personajului Salazar. E interesant de văzut cum va trata Disney această nouă etapă a francizei, dar şi modul în care Johnny Depp – a cărui carieră nu se află într-un moment prea bun – va reuşi să readucă la viaţă unul dintre cele mai apreciate interpretări ale sale.

    O prinţesă de pe vremuri este trezită din cripta ei, iar ca mulţumire ea va aduce toate nenorocirile – posibile şi imposibile – asupra umanităţii. Cam aşa sună scenariul pentru The Mummy, un film de acţiune sau de groază, nu ştim încă, avându-l în rolul principal pe Tom Cruise. Aşteptăm cu mare interes.

    Christopher Nolan semnează anul acesta Dunkirk, o dramă despre unul din momentele de cotitură ale celui de-al doilea război mondial. Numele regizorului e un motiv suficient de bun pentru a merge în sălile de cinema în luna iulie, dar poate ajută să menţionez şi că în rolul principal îl veţi regăsi pe Tom Hardy.

    Harrison Ford îşi reia unul dintre cele mai cunoscute roluri în Blade Runner 2049. Acesta este unul dintre cele mai costisitoare filme din 2017, dar detaliile sunt păstrate strict. Distribuţia îi mai include pe Ryan Gosling, Robin Wright, Jared Leto şi Dave Bautista. Blade Runner 2049 ajunge pe marile ecrane la toamnă, în octombrie, dar părea un film prea important pentru a fi ignorat.

    Mai trec în revistă câteva titluri ce s-ar putea dovedi pariuri câştigătoare vara asta: It Comes at Night (thriller, 9 iunie), Despicable Me 3 (comedie, 30 iunie), The House (comedie, 30 iunie), Spiderman: Homecoming (aventuri, 7 iulie), War for the Planet of the Apes (acţiune, 14 iulie), Detroit (acţiune, 4 august).

  • Cronică de film: Split

    M. Night Shyamalan revine, aşadar, după o serie de eşecuri spectualoase precum After Earth sau The Last Airbender. Nu aveam foarte mari aşteptări de la Split, deşi recenziile păreau să îl laude; trebuie să recunosc că regizorul a făcut o treabă bună de data aceasta, amintindu-mi de vremurile în care regiza filme precum The Sixth Sense.

    Povestea din Split este, la suprafaţă, una simplă: un om cu grave probleme psihice care o ia pe arătură. Profunzimea personajelor este însă spectaculoasă – a personajului, mai bine spus, pentru că James McAvoy interpretează vreo 30 de roluri în Split.

    Stilul în care a fost regizat filmul îmi aduce aminte de Hitchcock, mai cu seamă de inegalabilul Psycho. Sigur, comparaţia e puţin exagerată, dar tensiunea din Split nu e la mare distanţă de cea din pelicula lui Hitchcock.
    De remarcat este, evident, prestaţia lui James McAvoy, un actor extrem de talentat dar care a lăsat de-a lungul timpului impresia că nu-şi poate atinge potenţialul. O face însă în Split, iar modul în care jonglează cu diferitele roluri arată versatilitatea sa.

    Split este un succes şi din punct de vedere financiar: realizat cu un buget de doar 9 milioane de dolari, filmul a adus până în prezent încasări de aproape 270 de milioane de dolari la nivel global. Este al doilea film consecutiv regizat de Shyamalan care se bucură de asemenea reacţii din partea publicului: The Visit, lansat în 2015, a generat venituri de 98 de milioane de dolari în condiţiile în care bugetul a fost de doar 5 milioane de dolari. Cu alte cuvinte, M. Night Shyamalan e pe cale să se împace cu studiourile de producţie.

    În ultima vreme, genul horror s-a divizat în două categorii: filmele psihologice, care îşi sperie spectatorii prin aluzii şi mijloace care nu implică neapărat violenţa, şi cele sângeroase, cu monştri, mutanţi şi alte creaturi atât de respingătoare încât publicul nu ştie dacă să se îngrozească sau să se scârbească. Rămâne însă cel mai profitabil gen de la Hollywood: e greu de crezut că un film mainstream va reuşi să doboare recordurile deţinute de Blair Witch Project (60.000 de dolari buget, 248 milioane de dolari încasări) sau de Paranormal Activity (15.000 de dolari buget, 193 milioane de dolari încasări).

    Filmele lui M. Night Shyamalan induc groaza, o sugerează subtil. Cu toate acestea, spectatorul pleacă profund tulburat din sala de cinematograf, iar acţiunea, personajele şi sensurile ascunse rămân subiecte de dezbatere multă vreme. Să sperăm că regizorul va rămâne pe acest drum şi cu următoarele sale proiecte.

     

  • Cronică de film: Kong: Skull Island

    După filmul din 2005, nu foarte bine primit de critici sau de public, varianta regizată de Jordan Vogt-Roberts aduce o gură de aer prospăt. Acţiunea este rapidă, efectele speciale aproape impecabile, iar apariţie actorilor pe care îi aminteam mai sus dă acea doză de superficialitate care lipseşte de multe ori la blockbusterele de azi. Acestea fiind spuse, să analizăm mai în detaliu diferenţele dintre cele două filme.

    Fără a da prea multe detalii, trebuie spus că elementele definitorii ale celuilalt film (şi ale tuturor versiunilor anterioare, de altfel) erau, în ordine: călătoria către insulă, întâlnirea cu King Kong, povestea de dragoste (să-i spunem aşa) şi confruntarea de pe meleagurile americane. Unele dintre aceste elemente lipsesc, unele sunt uşor modificate; vă las pe voi să aflaţi care.

    O altă diferenţă sesizabilă e dimensiunea lui Kong – nu am datele exacte, dar cred că producătorii au vrut să vadă cât de mult spaţiu poate o maimuţă să ocupe. Le-a reuşit, cred, pentru că este cea mai mare versiune a lui Kong de până acum.

    Un element oarecum nou este dat de animalele cu care Kong trebuie să se lupte (spun oarecum pentru că maimuţa s-a mai confruntat cu diverse creaturi de-a lungul timpului); acestea sunt bine schiţate şi produc efectul de frică pe care presupun că regizorul l-a căutat.

    În rest, Skull Island respectă reţeta clasică imaginată în urmă cu 84 de ani de James Ashmore Creelman şi Ruth Rose. Dacă vă aflaţi printre cei câţiva oameni de pe planetă care nu ştiu despre ce e vorba în film, nu vă aşteptaţi la ceva foarte logic sau care să conţină vreun mesaj memorabil. Filmul este un blockbuster şi trebuie tratat ca atare.

    Distribuţia este una mai mult decât respectabilă, aducând la un loc un premiu Oscar (Brie Larson), o nominalizare la aceleaşi premii (Samuel L. Jackson) şi un Glob de Aur (Tom Hiddleston).

    Trebuie să mă refer şi la durată, pentru că în cazul filmului din 2005 regizorul Peter Jackson nu a primit chiar cuvinte de laudă pentru cele 3 ore lipsite de suspans. Sigur, scuza lui Jackson poate fi puterea obişnuinţei – trilogia Stăpânul Inelelor a avut o durată media de 3 ore şi 6 minute pe film.

    După cum scriam şi la începutul acestei cronici, efectele speciale sunt realizate fără cusur, mult superioare celor din 2005 – sigur, tehnologia de azi ajută mult în acest sens. Dar realismul creaturilor este cel care mă face să cred că scenariştii au avut şi ei ceva de spus în această privinţă.

    Până la data redactării acestei cronici, Kong: Skull Island a generat încasări de 393 de milioane de dolari contra unui buget de 185 de milioane. Cu alte cuvinte, pregătiţi-vă pentru Kong: Multe alte părţi.

    În concluzie, filmul este mai mult decât decent; cea mai bună parte? Nu încearcă să fie mai mult decât este.

    Nota: 7/10