BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Dragoş Pătroi: Ţărişoara, valuta şi străinătatea

    După Revoluţia din 1989, una nu tocmai de catifea, aveam să constat că vechile clişee legate de “străinătate” nu numai că nu dispăruseră din peisajul public, dar unele dintre ele – gen “nu a mâncat salam cu soia” sau “vrea să vândă ţara străinilor” – erau mai actuale ca oricând. Probabil, din punct de vedere politic şi electoral, dădeau foarte bine la popor, asta deşi, teoretic, ar fi trebuit să ne debarasăm de mentalităţile societăţii socialiste multilateral dezvoltate…

    Cu timpul, fenomenul de internaţionalizare a pieţelor de producţie şi de desfacere a devenit tot mai vizibil, globalizarea economică fiind noul cuvânt de ordine în lumea afacerilor; astfel, uşor-uşor, teoria lui David Korten a capătat din ce în ce mai multă consistenţă… Se pare că nici noi nu am avut prea multe opţiuni şi – mai de voie, mai de nevoie, mai direct sau mai discret – am intrat şi în NATO şi în UE (nota bene!), iar economia românească a trebuit să se integreze în această “horă competiţională”; cât de pregătiţi am fost să o facem, e deja o altă discuţie!

    Pe cale de consecinţă, sintagma privind “pericolul perfid al străinătăţii” şi-a pierdut din consistenţă şi din virulenţă şi a trebuit să fie repoziţionată în noul context. Cum a fost “reinterpretată”? Simplu, la nivel fiscal, apărând astfel unele voci în mediul public care înfierează, cu aceeaşi mânie proletară de pe vremuri, transferul bazelor impozabile din România către alte jurisdicţii fiscale mai puţin restrictive. Dincolo de retorica evident populistă, am încercat să văd care sunt abaterile de la normele legale în cazul transferului transfrontalier al profiturilor şi/sau veniturilor.

    La nivelul profiturilor, atâta timp cât există un Ghid O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer – prin care se menţionează foarte clar modul de stabilire a valorii de piaţă după “principiul lungimii de braţ” -, iar prevederile acestuia au fost asimilate la nivel de practică în spaţiul comunitar şi transpuse inclusiv la nivelul legislaţiei fiscale interne (fie în Codul fiscal sau de procedură fiscală, fie în Ordinul nr. 222/2008), chiar nu văd care e problema. Cu un singur amendament: preţul tranzacţiilor dintre persoane afiliate să fie cel de piaţă, raportat la conţinutul şi modul de întocmire şi structurare ale dosarului preţurilor de transfer. Desigur, dacă ne raportăm şi la nişte speţe (mai “neconvenţionale”) din jurisprudenţa comunitară, lucrurile devin şi mai “incitante” – asta fără a mai pune la socoteală faptul că Liniile Directoare O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer au fost revizuite în iulie 2010, fiind introduse noi prevederi legate de regimul fiscal pe care îl implică restructurarea unei afaceri.

    Pe de altă parte, la nivelul veniturilor, valul de modificări ale legislaţiei fiscale (aferente perioadei septembrie 2011 – februarie 2012) cred că au avut cel mai mare impact practic, efectiv, la nivelul regimului fiscal aplicabil veniturilor obţinute de nerezidenţi din România. Astfel, anterior apariţiei O.U.G. nr. 30/2011 (ale cărei prevederi au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2012), reconsiderarea statutului de rezidenţă fiscală se realiza dacă cel puţin unul din criteriile de stabilire a rezidenţei fiscale (reglementate la art. 7 pct. 23 Cod fiscal) nu era respectat 3 ani consecutivi, şi nu doar pe parcursul unui singur an! În plus, criteriile respective – deşi destul de restrictive – au şi un grad ridicat de risc fiscal, cel puţin atâta timp cât Normele metodologice nu definesc conceptual, ca atare, noţiunea de “centrul intereselor vitale”, ci doar fac trimitere la unele situaţii (subiective, în opinia mea!) în funcţie de care acesta se poate stabili. Nu în ultimul rând, formularele prevăzute a fi întocmite şi procedura de întocmire şi depunere a acestora (conform reglementărilor aduse de O.M.F.P. nr. 74/2012), îmi dau senzaţia că statutul de nerezident fiscal în România ar avea nevoie de un fel de “viză” a organelor fiscale.

    În ceea ce mă priveşte, cred că s-a plecat iar de la efect şi nu de la cauză. Adică am preferat să limităm posibilităţile practice de optimizare a sarcinii fiscale – privind această “magie neagră” (perfect legală însă!) a schimbării rezidenţei fiscale – decât să procedăm la o relaxare a regimului fiscal de impozitare a dividendelor. Asta în condiţiile în care ţări respectate şi cu tradiţie din U.E. (fără a mă referi aici la paradisurile fiscale “clasice” ale Europei) au înţeles mai bine “mersul lucrurilor” şi au procedat în consecinţă, acest fapt conducând la încheierea unor noi Convenţii de evitare a dublei impuneri între România şi ţările în cauză, în anii 2000 – spre exemplu, cota de impozitare a dividendelor obţinute din România de un rezident austriac nu poate depăşi 5%, conform prevederilor corelative ale Codului fiscal şi ale Legii nr. 333/2005.

    Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards.

  • Esenţa leadership-ului este încrederea

    de Aliz Kosza, CEO al Fabryo Corporation

    De patru ani, de când navigăm prin noua ordine economică, parcă niciuna dintre valorile leadership-ului n-a fost atât de intens dezbătută sau slăvită precum capacitatea de a insufla încredere oamenilor. Este una dintre acele valori preţioase cu care m-am întâlnit, înainte de 2008, în situaţii de achiziţii, în momente de schimbări majore ale organizaţiilor, în momente de derută sau de decizie, dar care în ultimii ani a fost omniprezentă.

    O carte interesantă, scrisă de Stephan P. Robbins, sintetizează câteva dintre cele mai importante principii de management şi leadership. Printre altele, “The Truth About Managing People” mi-a reconfirmat ceea ce am simţit dintotdeauna, şi anume că este aproape imposibil să conduci oameni care nu au încredere în tine!Mecanismele încrederii sunt aceleaşi de când lumea: atunci când ai încredere în cineva, te aştepţi să fie onest, drept şi oarecum predictibil astfel încât să poţi conta pe faptul că vor-bele şi faptele sale vor urma aceeaşi cale. De asta încrederea în lideri a contat atât de mult în ultimii ani, oamenii aşteptându-se ca ea să compenseze cumva şi pentru lipsa de predictibilitate a mediului economic.

    Şi mai aştepţi ceva foarte important de la un lider – fie că e criză, fie că nu – să nu profite de încrederea pe care i-o acorzi. Dar cum câştigi încrederea oamenilor cu care lucrezi? Şi cum o păstrezi în vremuri de incertitudine?De multe ori, am fost în postura să preiau companii şi echipe noi. De fiecare dată m-am prezentat succint şi apoi am punctat cât se poate de clar că nu încurajez şi nu tolerez bârfa. De ce? Pentru că oamenii trebuie evaluaţi şi răsplătiţi numai după faptele şi performanţele lor. Iar faptele şi performanţele este bine să le poţi observa direct sau de o manieră obiectivă, nu trebuie să ţi le “povestească” binevoitorii.

    Desigur, este greu la început. Aproape de fiecare dată, în situaţii de incertitudine sau în momente de schimbare majoră, apare un uragan de bârfe şi opinii spuse direct sau pe la colţuri. Pe măsură însă ce angajaţii încep să constate că liderul respectă ceea ce le-a spus în prima zi, lucrurile intră, treptat, în normalitate. Mediul de lucru pe care îl creezi este un alt factor care contribuie considerabil la câştigarea încrederii angajaţilor.

    Pentru fiecare dintre noi, locul de muncă este ca apa pentru plante: atunci când este bine administrat, când atmosfera este plăcută şi nepoluată, dă oamenilor mai multă energie şi plăcere de muncă. În unele dintre organizaţiile pe care le-am preluat lipsa de încredere era cronică: pentru orice decizie minoră mi se solicita o hârtie, o confirmare scrisă… doar pentru că înainte existaseră experienţe negative! Nici nu e de mirare că, deşi respectivele firme aveau rezultate bune, potenţialul lor nu fusese nici pe departe exploatat suficient.

    Paradoxal poate, încrederea nu se câştigă prin închistare şi prin control absolut, ci prin deschidere şi relaxare a controlului. Câştigi încredere când acorzi, la rândul tău, încredere. Încrederea sporeşte când liderul facilitează comunicarea, când angajaţii simt că le este aproape, când informaţiile relevante circulă liber prin companie (individual, în grup sau, când e cazul, către toată organizaţia). Chiar dacă nu e pentru nimeni o noutate, mi se pare obligatoriu să menţionez un lucru extrem de important: liderul trebuie să spună numai şi numai adevărul, iar dacă a greşit, să-şi asume greşelile. Altfel, oamenii ne taxează! Ei sunt atenţi şi nu uită! E suficient să minţi o dată ca să-ţi pierzi încrederea oamenilor şi să nu mai poţi fi considerat integru.

    Şi tot atât de important este ca liderul să-şi ţină promisiunile: din ce în ce mai mulţi candidaţi care se prezintă la interviurile de angajare spun că s-au hotărât să-şi schimbe locul de muncă deoarece nu mai au încredere în managementul companiei care nu şi-a respectat promisiunile! Evident că acest aspect a fost unul foarte delicat în ultima vreme, când împlinirea promisiunilor depindea în mare măsură de condiţii economice din afara organizaţiei sau de evoluţii greu de anticipat. Dar şi aici au contat tot încrederea şi onestitatea liderului.

    Cei care prin onestitatea demonstrată aveau un capital bun de încredere în rândul colegilor şi angajaţilor lor au reuşit să treacă cu bine chiar şi prin momente în care promisiunile s-au năruit sau rezultatele au fost sub aşteptări. Iar organizaţiile lor s-au ridicat din nou sau au valorificat mai bine noile condiţii de piaţă. De aceea este bine să ţinem cont că acest capital de încredere nu e inepuizabil – că, odată folosit, asemeni unei cartele telefonice, trebuie… reîncărcat.

    Departe de a fi ultimul ingredient în reţeta reuşitei, mai există ceva foarte important pentru câştigarea încrederii: liderul să se comporte NORMAL! Pentru mine asta înseamnă că liderul nu trebuie să-şi ascundă latura umană. În puţinele momente de repaus, o glumă sau provocarea la glume destinde atmosfera; exprimarea percepţiilor, a sentimentelor uneori şi un comportament informal inspiră încredere.

  • Camera foto sau telefonul?

    La vremea când mi-am cumpărat prima cameră foto, oferta consta în trei modele: Smena 8 era un aparat compact, ieftin, complet manual, Zenit era un aparat cu vizare prin obiectiv (cu pentaprismă, adică ceea ce azi se cheamă SLR) şi exponometru încorporat, iar Seagull era un aparat TLR (twin-lens reflex) cu film de 6 x 6 cm. Primele două erau de producţie sovietică, iar ultimul era chinezesc şi mult mai târziu am aflat că toate trei s-au vândut cu oarecare succes şi pe pieţele occidentale, ca modele entry-level pentru clasele pe care le reprezentau. Am ales Zenit şi am fost fericit cu el: era o cameră cinstită, puţin cam zgomotoasă, cu optică bunicică şi obiective interşanjabile. Am făcut o mulţime de diapozitive frumoase cu el, pe care acum va trebui să le digitizez pentru că nu mai am cum să le privesc. Epoca aparatelor cu film a trecut.

    Acum, ca şi atunci, piaţa este dominată de camerele compacte (digitale acum) şi doar cei pretenţioşi îşi mai doresc aparate SLR, care sunt substanţial mai scumpe şi mai greu de folosit. La orice petrecere sau la orice obiectiv turistic vedem o mulţime de fotografi amatori care n-au nicio problemă să mânuiască o cameră cu zoom şi autofocus, nu degeaba sunt numite “point and shot”. Nu doar calitatea senzorilor a crescut, ci şi numărul megapixelilor, aşa că obişnuitele poze “de amintire” ies întotdeauna mulţumitor, iar dacă subiectul e interesant şi condiţiile sunt prielnice, oricine poate reuşi o poză foarte frumoasă. La urma urmei, majoritatea oamenilor n-au niciun chef să jongleze cu focalizare manuală sau cu expuneri sofisticate, aşa că aparatele compacte oferă un raport calitate – preţ care pare fără concurenţă.

    Însă apare, totuşi, un concurent: camera încorporată în telefonul mobil. De cinci ani încoace nici nu prea mai poţi găsi un telefon fără cameră foto, dar experienţele mele trecute au fost absolut dezamăgitoare. Singura utilitate practică pe care am găsit-o camerei din telefon a fost să pozez orarul de funcţionare a unui birou sau magazin. Însă tehnologia n-a stat pe loc, iar inginerii au reuşit performanţe destul de bune cu senzorii de mici dimensiuni. Desigur, cele mai multe camere compacte trec de 10 megapixeli, în vreme ce la telefoane norma este cam de 5 megapixeli şi doar modelele de vârf merg pe 8, însă numărul pixelilor nu este singurul criteriu (de fapt, dincolo de o anumită limită, optica este cea care face diferenţa). Mi-am încercat zilele trecute camera din telefon (uitasem că există), am trimis o poză pe Picasa şi am constatat că e cel puţin onorabilă.

    Statisticile de la Flickr spun că vara trecută iPhone 4 a devenit cel mai popular aparat de pe care sunt încărcate pozele: mai mult de 5.000 de utilizatori încarcă circa 73.000 de fotografii în fiecare zi. Dacă adăugăm şi telefoanele cu Android sau Windows Phone cu camere bune, avansul ar fi mult mai mare. Alte statistici spun că în 2011 vânzările de camere point-and-shot au scăzut cu 30% din punct de vedere valoric, ceea ce poate însemna că s-au ieftinit, dar vânzările masive de telefoane deştepte sunt cu siguranţă un factor important. Deocamdată, camerele compacte au avantajul calităţii fotografiilor (şi probabil îl vor păstra, măcar datorită zoom-ului optic), dar pentru utilizatorul obişnuit nu acesta este singurul criteriu care contează. Altul este portabilitatea, iar aici avantajul este al telefoanelor. Eu îmi iau aparatul de fotografiat doar când vreau să fac poze, dar telefonul îl am tot timpul la mine. De ce să porţi două aparate cu tine când unul ţi-ar putea fi suficient? Iar telefoanele inteligente mai au un avantaj: poţi transfera foarte uşor pozele într-un serviciu de partajare, le poţi publica instantaneu în Facebook sau Google Plus şi le poţi trimite prin e-mail.

    Nu cred totuşi că aparatele de fotografiat compacte vor dispărea, deşi este sigur că smartphone-urile le vor eroda considerabil cota de piaţă. Nu doar pentru că imaginile vor fi mereu mai bune… E şi ceva care se leagă de ideea de vacanţă, de timp liber. Poate ţinem la imaginea noastră de turişti, cu camera la gât. Pe de altă parte, nici fabricanţii nu vor depune armele cu una, cu două. De pildă, Samsung experimentează o idee interesantă: camere echipate cu Android. Nu doar că pozele ar putea fi transferate ca de pe un smartphone, dar ar exista avantajul de a folosi diverse aplicaţii direct de pe cameră (de exemplu programe de retuş) sau posibilitatea de a vedea şi de a comenta pozele prietenilor.

    De fapt, de ce nu s-ar putea vorbi şi la telefon cu aparatul foto? La serviciu vom lua telefonul, în vacanţă vom lua camera.

  • Sărbătoarea cununilor de trandafiri

    Albrecht Dürer a fost un neamţ care nu a pictat ca un neamţ. Căutaţi-i autoportretul din 1500, lăsaţi-l să vă privească în ochi şi veţi înţelege ce spun. Pictura de astăzi se numeşte “Sărbătoarea cununilor de trandafiri”. Tabloul a fost pictat în 1506, la Veneţia; la 35 de ani, Dürer nu mai e un june zvăpăiat (priviţi-i a doua oară autoportretul şi veţi înţelege de ce), ci un pictor faimos. Iar negustorii nemţi din Veneţia îi comandă o pictură uriaşă – Sărbătoarea – pentru capela germană a bisericii San Bartolomeo de lângă podul Rialto.

    În cinci luni lucrarea este gata şi stârneşte invidie şi admiraţie: dogele Loredano, pictorul Bellini şi patriarhul Veneţiei Antonio Suriano trec prin faţa marelui panou şi se scarpină în barbă cu admiraţie. Criticii vor spune, sute de ani mai târziu, tot scărpinându-se în bărbi, că tabloul marchează trecerea picturii din Gotic spre Renaştere. Au trecut mulţi ani de la moartea pictorului. La Praga, împăratul Rudolf al II-lea este un pasionat de artă, care îşi alungă mareşalii, dar se înconjoară de antichităţi, ciudăţenii, ştiinţă, şi, desigur, artă. Agenţii săi au bătut de atâtea ori la poarta bisericii San Bartolomeo, încât parohia a cedat şi, în 1600, acceptă să vândă Sărbătoarea; preţul nu este cunoscut, dar se pare că a fost enorm. Pentru transport, pictura a fost învelită în covoare moi, un strat de bumbac şi un înveliş impermeabil şi, la ordinul împăratului, este adusă pe jos de la Veneţia la Praga. Totul pentru a o feri de şocurile drumului într-o trăsură – un act fără precedent de respect faţă de o operă de artă la acea vreme.

    În 1612 Rudolf moare, cu mintea întunecată, iar colecţia sa de artă începe să se risipească. Sărbătoarea rămâne încă la Praga pentru şase ani, dar este alungată de războiul de 30 de ani. Tabloul este ascuns în 1631, se pare la Viena, revine apoi la Praga şi pleacă iar spre Viena. În 1648 se află din nou la Praga; prost moment, pentru că armata suedeză năvăleşte în oraş. Tabloul este ascuns în grabă şi apare într-un inventar al Cabinetului de artă praghez, în 1650, drept “tablou vechi pe lemn”.

    Urmează o perioadă neclară – apare în inventare din perioada 1700 – 1800 drept foarte deteriorat, iar documentele mai târzii nici nu-l mai pomenesc. Într-o zi un îngrijitor îl găseşte într-o debara a castelului din Praga şi îl foloseşte pentru a astupa o lucarnă deschisă. Între 1764 şi 1782 stă în bătaia directă a ploii, soarelui şi ninsorii. În 1780, gravorul Christian von Meckell începe să caute tabloul, la îndemnul împăratului Iosif la II-lea. Dar este găsit distrus şi Viena nu-l mai doreşte.

    Salvatorul se numeşte Fillbaum şi este directorul general al poştelor, care plăteşte un fleac pentru chinuita pictură. De la Fillbaum trece la un abate, apoi la un conte aventurier, Sternberg. Zace pe un perete umed cam trei decenii, până când un prelat, Hieronymus von Zielder, ia iniţiativa salvării picturii martirizate. În 1839 pictorul Grusz Johann începe restaurarea tabloului, acţiune discutabilă, cam neglijent realizată, practic o repictare a operei. Pe de altă parte Grusz a avut probleme serioase, pentru că porţiuni întregi din pictură dispăruseră, iar omul s-a bazat pe copii nesigure şi gravuri fără culoare.

    Tabloul se află acum la Praga.Priviţi-l. De undeva din cel mai îndepărtat plan al tabloului, de sub copacul din dreapta, Dürer – personajul cu plete şi cu o hârtie în mână – ne priveşte întrebător: cum ne raportăm la obiectele pe care ni le dorim?

  • Urmează Cloud 2.0

    În naivitatea tinereţii, am căzut victimă unei înşelătorii: am fost ademenit de o facultate care promitea să mă înveţe informatică, dar s-a dovedit că scopul ascuns mişeleşte era să mă ucidă cu matematici superioare. Până şi cursurile care sugerau tematici informatice începeau cu sigma-algebre, treceau prin leme şi teoreme şi se terminau cu inevitabilul QED. Marea mea realizare este că am supravieţuit. Nu cred că îmi va folosi vreodată ceva din ce-am învăţat pe-atunci, dar astăzi mi-am propus să mai acord o şansă educaţiei mele academice, pornind de la teorema care spune că dacă ceva se poate calcula, se poate calcula folosind doar trei operaţii elementare: incrementarea unui număr întreg, decrementarea (până la zero) şi comparaţia cu zero (pentru un matematician, presupunerea că memoria este infinită este absolut rezonabilă). Să vedem acum până unde putem ajunge pornind de aici.

    Dată fiind simplitatea operaţiilor, n-ar fi greu de construit un procesor care să le implementeze. Sigur că ar fi ineficient, dar mă folosesc de acest formalism ca să evit diversitatea procesoarelor şi să ajung repede la nivelul la care am un procesor şi un limbaj de programare de nivel jos (low level). Cum nimeni nu e atât de nebun încât să programeze într-un astfel limbaj, au fost concepute limbaje de nivel mai înalt, mai apropiate de limbajul uman. Dar cum procesorul nostru nu ştie decât trei operaţii, programele trebuie traduse în ceva ce poate fi executat de procesor, iar de treaba asta se ocupă alte programe, zise compilatoare.

    E chiar atât de simplu? Nu chiar, pentru că un computer trebuie să facă o mulţime lucruri aparent mărunte (de exemplu să citească şi să scrie nişte date de pe un disc hard, să administreze memoria şi procesele etc.), aşa că pe fiecare computer rulează un program numit sistem de operare, care furnizează servicii de nivel jos programelor. Dar aici lucrurile se complică, pentru că există diverse sisteme de operare, fiecare cu altă organizare a serviciilor, aşa că programele dezvoltate pentru un sistem de operare nu rulează pe altul, chiar dacă în final tot la cele trei operaţii simple se ajunge.

    Există diverse soluţii pentru a rezolva această problemă, dar cea mai radicală este virtualizarea: un întreg sistem de operare poate fi rulat de un alt sistem de operare (numit gazdă). De fapt, programul de virtualizare “păcăleşte” sistemul oaspete, făcându-l să creadă că are la dispoziţie toate resursele hardware. Gazda interceptează toate apelurile de nivel jos ale oaspetelui şi le execută cu propriile mecanisme. Astfel se pot rula mai multe sisteme de operare pe acelaşi computer. Această tehnologie a fost perfecţionată astfel încât un întreg computer poate fi virtualizat: de fapt, totul se execută pe un server, iar computerul nu face decât să trimită şi să primească date, dar se comportă ca şi cum totul se petrece local. Cloud computing-ul a dus lucrule şi mai departe: un întreg centru de date poate fi virtualizat, comunicarea făcându-se prin internet.

    Pe baza unui algoritm extrem de eficient de compresie, OnLive a dezvoltat o tehnologie prin care jocuri (sau mai nou, programe Windows) sunt rulate în cloud, computerului client rămânâdu-i doar rolul de a decompresa şi afişa imagini şi de a trimite intrările. Însă abia cu vreo două săptămâni în urmă, un startup numit Numecent a prezentat o tehnologie care are şanse să revoluţioneze şi să bulverseze totul.

    Se numeşte “cloud paging”, se bazează tot pe virtualizare şi ca idee pare simplă. Un software oarecare (chiar un sistem de operare) este “pre-virtualizat” (sau “cloudificat”) de un program numit Application Jukebox Studio, imaginea rezultată fiind descompusă în pagini. Pe computerele locale rulează un player, care creează un mediu virtual (sandbox) pe discul local, unde paginile vor fi executate. Când un player solicită o aplicaţie (de exemplu Photoshop), serverul îi va trimite doar acele pagini care asigură pornirea programului, pe celelalte urmând să le trimită doar când sunt necesare pentru executarea unor funcţionalităţi ale programului. Esenţial este că programul nu este executat în cloud, ci local, fără instalare. Mai mult, paginile descărcate sunt păstrate, astfel încât programul poate funcţiona chiar şi offline. Mai adăugăm un algoritm care prevede care pagini urmează să fie solicitate, un nou sistem de licenţiere şi toată paradigma se răstoarnă: computerul local revine la putere.

    Şi teorema cu cele trei operaţii? M-a ajutat doar să arăt cât de simplă e informatica în teorie şi cât de complicată este în practică.

  • Micii contabili şi marele artist

    Rembrandt a fost un pictor minunat, dar nu s-a priceput deloc la calcule. A câştigat bani buni, dar nu tot timpul, şi, în cele din urmă, a fost îngenuncheat de creditori. Şi nu a fost un cheltuitor, dar nu a ştiut să îşi administreze veniturile; pe de altă parte, olandezii, naţie ordonată, au consemnat cam fiecare bănuţ pe care Rembrandt l-a câştigat, l-a cheltuit sau l-a împrumutat. De aceea, istoria financiară a pictorului este o poveste uşor de urmărit, veselă şi tristă: zece ani de fericire, paisprezece ani de necazuri şi doisprezece ani de mizerie.

    Succesul l-a găsit pe Rembrandt de timpuriu: la 25 de ani se mută la Amsterdam din Leydenul natal şi, în scurt timp, comenzile încep să curgă. Totul începe cu “Lecţia de anatomie a profesorului Tulp”, dar oamenii vin la Rembrandt în special pentru portrete. Nu-s ieftine, costă între 500 şi 600 de guldeni, ceea ce este foarte mult (o casă cu trei etaje, în Amsterdam, costă 13.000 de guldeni, pentru comparaţie). O cunoaşte pe Saskia, verişoara negustorului de artă Hendrick van Uijlenburgh, la care pictorul locuieşte.

    O pictează pe tânăra fată – Saskia din profil, cu pălărie de catifea, cu două rânduri de coliere, cu pălărie cu pene, cu beretă cu pană galbenă de struţ, cu un pandantiv greu din aur pe umărul stâng -, muzeele lumii sunt pline de Saskii. Îndrăgostit de vioiciunea fetei, se căsătoreşte cu ea în 1634. Iată-l în tablou, sărbătorindu-şi dragostea: fata de familie înstărită şi fiul morarului. El este exuberant, împodobit cu spada de cavaler şi ridicând paharul – un chefliu încântat de reuşita sa. Ea pare încurcată de postură, puţin nesigură, aşezată pe genunchiul bărbatului.

    În 1639, Rembrandt cumpără casa pe care am pomenit-o mai sus în cartierul evreiesc al Amsterdamului. Nu-s bani mulţi, pentru că Saskia i-a adus o zestre de 40.000 de guldeni, iar casa trebuie să o plătească în cinci ani, cu un an de graţie. Artistul nu se mulţumeşte să lucreze intens, ci îşi construieşte şi o colecţie solidă de artă şi îşi transformă locuinţa într-o şcoală de pictură.

    În 1641, Saskia aduce pe lume un băieţel, pe Titus; naşterea şubrezeşte sănătatea femeii, care suferă luni de-a rândul. Rembrandt picta ceea ce a devenit în timp “Rondul de noapte” – o intrigă complicată şi 16 personaje care trebuia să plătească, fiecare, câte 100 de guldeni. Este un prim sacrificiu pe care îl face pictorul, pentru că trei portrete mici i-ar fi adus tot atâţia bani, fără bătaie de cap.

    La 5 iunie 1642, Saskia moare, în vârstă de 36 de ani; un an după, el încă o mai pictează. Şi odată cu Saskia moare şi bunăstarea în casa lui Rembrandt. Are mai puţine comenzi, căci “Rondul” a bulversat piaţa într-un mod ciudat. În ianuarie 1645 Rembrandt apare în faţa curţii cu juri pentru o datorie de 4.180 de guldeni, iar în 1653 notarul Van der Piet îi cere pentru casă 8.470 de guldeni reprezentând rate şi dobânzi. Disperat, împrumută pentru un an 4.200 de guldeni. Pierde tablouri, pe care întâi le amanetează, dar pe care nu le mai poate recupera, se luptă pentru fiecare bănuţ cheltuit în casă, iar în mai 1656 trece toată averea pe numele lui Titus, acţiune care nu este recunoscută. Pierde casa, tablourile îi sunt vândute la preţuri de nimic (“Maria şi Iosif” – 36 de guldeni, “Estera şi Ahaşver” – 350, “Coborârea de pe cruce” – 400 de guldeni).

    Cade, uşor, în uitare. Vinde, pentru a-l îngriji pe Titus, “Cartea despre pictură” a lui Lucas van Leyden cu 600 de guldeni. Degeaba, pentru că Titus moare în septembrie 1668, iar Rembrandt însuşi piere un an mai târziu. Moştenirea: un pat, o masă, scaune, un lighean cu cană, un încălzitor pentru pat, un sfeşnic ieftin, oale şi crătiţi, îmbrăcăminte veche, câteva tabouri neterminate. Cheltuieli de înmormântare, 15 guldeni, au mai notat scribii cei ordonaţi.

    Restul e artă şi clarobscur.

  • Zmeură aproape gratis

    Am fost printre pionierii presei informatice din România şi am asistat din postura de “insider” la ascensiunea, apogeul şi decăderea revistelor de IT. Este o poveste interesantă privită retrospectiv, pentru că proiectează o perspectivă relevantă asupra atitudinii publicului în privinţa tehnologiei.Prima fază a fost cea a interesului major pentru “dedesubturi”. Oamenii erau interesaţi de arhitectura şi funcţionarea procesoarelor, a discurilor hard sau optice, de facilităţile diverselor sisteme de operare şi, nu în ultimul rând, de programare.

    Toţi vroiau să programeze şi mulţi chiar o făceau. Cred că am învăţat vreo zece limbaje de programare în acea perioadă, fie pentru că le prezentam, fie pentru că le editam pe ale colaboratorilor şi era obligatoriu să înţeleg şi să verific cu mâna mea. Pe măsură însă ce computerele au devenit mai accesibile – atât ca preţ, cât şi ca utilizare – s-a trecut într-o altă fază, cea a bricolajului. Cititorii “veterani” erau în continuare interesaţi de noile tehnologii, dar oarecum mai mult pentru cultura generală. În schimb, pentru noile generaţii întrebarea nu mai era “cum funcţionează”, ci “cum să fac cutare sau cutare lucru”. Orice, de la overclocking sau înlocuirea unui disc hard până la asamblarea unui întreg computer din componente (metoda zisă “pe genunchi”). Cam aceeaşi problematică şi în partea de software.

    Evident, revistele au urmat tendinţa şi au devenit din ce în ce mai practice, având acum concurenţa (dar şi beneficiile) internetului. În această perioadă, PC-urile au continuat să se “comodizeze”, aşa că interesul pentru bricolaj a scăzut, la fel cum s-a întâmplat cu bricolajul electronic acum câteva decenii. Aşa că faza următoare a fost cea a testelor de performanţă şi a sfaturilor privind achiziţiile. Orice produs era trecut prin diverse benchmark-uri, se făceau comparaţii şi topuri, se recomandau pentru anumite utilizări în funcţie de rezultate. Dar interesul pentru tehnologia în sine a scăzut atât de mult, încât revista BYTE (etalonul în domeniu) a ieşit din business, urmată în scurt timp şi de ediţia românească (pe care am avut cinstea să o conduc la începuturi). Ultima fază a fost cea a business-ului IT.

    În această privinţă am fost sincroni cu lumea: aşa s-a întâmplat peste tot. Este interesant că şi învăţământul informatic din şcoli a mutat, cu timpul, accentul de la însuşirea tehnologiilor spre utilizarea lor, din păcate limitându-se adesea la programele de birotică. Aşa se face că, deşi mult mai familiarizaţi cu noile tehnologii, printre liceenii de astăzi sunt mult mai puţini cei capabili să scrie un program util decât erau printre liceenii anilor ’90. Desigur, nu toată lumea va avea de-a face cu programarea, dar din ce în ce mai multe aparate sunt computerizate şi puţin scripting nu strică.

    Cei mai nemulţumiţi sunt însă profesorii din mediul universitar (nu doar din zona IT), care se aşteaptă ca studenţii să aibă deja o oarecare dexteritate în programare, dar cel mai adesea bobocii au doar ceva deprinderi de web design şi eventual ceva macro-uri în suitele de birotică. Dacă cel puţin un an de studiu este consumat cu deprinderea programării, rămâne mult mai puţin timp pentru inginerie software şi tehnici avansate. Dar nevoia de buni programatori nu scade, ci creşte în toate domeniile. Nu doar informaticienii vor avea de-a face cu softul, ci şi inginerii, economiştii şi chiar medicii.

    Acesta este contextul în care Eben Upton şi câţiva colegi de la Universitatea Cambridge s-au gândit că ar trebui să încerce să facă ceva pentru a resuscita programarea ca hobby printre elevii de nivel preuniversitar. Era în 2006 şi computerele deveniseră tot mai scumpe şi mai complexe, cu adevărat mai uşor de utilizat, dar mult mai puţin “prietenoase” cu programatorul. Ca să scrii un program care să arate ceva în Windows e nevoie de o mulţime de abilităţi şi cunoştinţe despre sistemul de operare, ceea ce nu este la îndemâna unui începător şi poate fi chiar riscant. Ideea lor a fost un computer foarte ieftin şi prietenos cu programatorii amatori, care să-i încurajeze să experimenteze.

    A durat 6 ani, dar au reuşit, iar zilele trecute au fost lansate pe piaţă primele computere într-un cip, sub numele Raspberry Pi. Sunt două modele, unul la 25 de dolari şi celalalt la 35, au dimensiunea unei cărţi de credit şi n-au periferie şi nici carcasă (deocamdată). Procesor ARM la 700 MHz, sistem de operare Linux redus, mediu de programare Python, ieşire HDMI, porturi USB. Iată deci că, după ce telefoanele s-au inspirat din computere, a venit timpul ca şi telefoanele să inspire computerele.

  • Înţelepciunea mulţimii

    “Proşti, dar mulţi”, îi răspunde Lăpuşneanu vornicului Moţoc, care a pus în balanţă stupizenia gloatei cu calitatea sa de mare boier şi poziţia de “tehnocrat”. E vorba deci de o ecuaţie în care intră calitatea şi cantitatea. Nu ne interesează rezolvarea pe care i-a dat-o Negruzzi, ci faptul că, în general, mulţimea este considerată proastă. Dacă nu vă place Negruzzi, vin cu o altă referinţă: agentul K din filmul “Men in Black” exprimă cam aceeaşi idee: “A person is smart. People are dumb”. Să recunoaştem că ne plac indivizii inteligenţi, experţii adevăraţi, elitele şi, deşi nu e tocmai corect politic, dispreţuim “mulţimea”. Cei dintâi par mult mai abilitaţi să conducă societatea, iar mulţimea face numai boacăne.

    Cam aceasta era şi viziunea lui Sir Francis Galton, un om de ştiinţă polivalent de la sfârşitul secolului 19, care s-a ocupat printre altele de statistică şi studiul eredităţii. Una dintre ideile sale era încrucişarea controlată (breeding) care să producă indivizii inteligenţi ce vor forma elitele capabile să conducă societatea. Dar curiozitatea sa pentru ereditate şi firea umană l-au purtat într-o zi la un târg de animale din apropierea oraşului în care locuia (Plymouth, în vestul Angliei). Printre atracţiile târgului era un concurs în care participanţii trebuiau să estimeze greutatea unui bou după tăiere şi tranşare. Cel care era cel mai aproape de rezultatul exact primea ca premiu toată carnea. Fiindcă s-au strâns vreo 800 de participanţi (fermieri, măcelari şi mulţi gură-cască), Galton a împrumutat biletele după terminarea concursului, în ideea de a face nişte calcule statistice. Printre altele, a calculat şi media estimărilor, iar rezultatul l-a uimit: se potrivea perfect cu greutatea cântărită în concurs.

    Într-unul din episoadele seriei de popularizare a ştiinţei realizată de BBC (“The Code”), matematicianul Marcus du Sautoy prezintă un experiment asemănător. A îndesat 4.510 bombonele într-un borcan mare, după care a purtat borcanul prin diverse locuri şi a obţinut 160 de estimări privind numărul bomboanelor. Estimările variau între 400 şi 50.000, dar media lor a fost incredibil de apropiată de rezultatul corect: 4.514,89. Sautoy recunoaşte în aceste rezultate “înţelepciunea mulţimii” (the wisdom of the crowd), cea pe care prea adesea o dispreţuim.

    Există însă şi exemple mai complexe din lumea reală, cum este cazul submarinului american Scorpion, care a dispărut în apele Atlanticului de nord în anul 1968. Pentru a afla ce s-a întâmplat cu submarinul, un ofiţer al marinei (John Craven) a preferat o abordare mai specială. În loc să adune câţiva experţi care să evalueze toate datele şi să aproximeze o poziţie, a adunat o echipă mai largă compusă din oameni cu specializări diferite (matematicieni, specialişti în submarine, oameni de pe vase de salvare) şi le-a furnizat un set de scenarii posibile. În loc să le ceară să se consulte şi să furnizeze un rezultat, a cerut fiecăruia în parte să se exprime asupra scenariului cel mai plauzibil. Ba chiar a şi stabilit pariuri, cu sticle de Chivas Regal ca premii. De data aceasta nu se mai putea aplica o simplă medie, aşa că Craven a aplicat asupra rezultatelor nişte formule matematice mai sofisticate (bazate pe teorema lui Bayes) şi a agregat un scenariu nou, care nu mai corespundea niciunuia dintre cele iniţiale. Scorpion a fost găsit la mai puţin de 200 de metri de locul indicat de scenariul final.

    Sigur că nu-i atât de simplu. Inteligenţa mulţimii se manifestă doar în anumite condiţii, iar studiile actuale încearcă să le identifice. În exemplele pe care le-am prezentat, nivelurile de expertiză sunt fie irelevante (ca în cazul borcanului cu bomboane), fie diverse (ca în celelalte). Comunicarea în cadrul grupului nu apare în niciun caz, dar se consideră că poate fi benefică doar dacă este limitată. În primele cazuri e vorba de estimări cantitative relativ simple, dar cazul submarinului este mai interesant, pentru că scenariile furnizau extrem de puţine date (nimic despre adâncime şi viteza de deplasare), aşa că s-a mers tot pe ghicite. Oricum, în toate cazurile rezultatul grupului a fost mai exact decât oricare rezultat individual.

    S-ar părea că este vorba de excepţii, dar de fapt e mai degrabă regula. Înţelepciunea mulţimii face bursa să funcţioneze, societatea se bazează pe ea, iar internetul a valorificat-o la maximum: motoarele de căutare o folosesc, Wikipedia i se datorează, ştirile din Digg.com sunt ordonate de public, iar exemplele sunt nenumărate. Se pare că Vodă Lăpuşneanu a făcut oleacă de crowdsourcing.

  • Empatia: patetică sau igienică în conducerea oamenilor?

    …sunt doar câteva dintre afirmaţiile pe care încă le fac mulţi dintre liderii timpurilor în care trăim, dar, este adevărat, se întâmplă din ce în ce mai rar. Ce stă oare în spatele acestor declaraţii? Ce aude cel care le primeşte? Ce se simte inspirat să facă? Desigur, cel care le face are tot dreptul: e nervos! Dar cei conduşi astfel devin mai performanţi?

    Dacă le vorbeşti acestor lideri despre empatie, îi buşeşte râsul şi spun că asta e ceva patetic, îşi încrucişează braţele la piept şi ridică din sprânceană. Dacă le spui că trebuie să aibă grijă de oameni, spun că nu suntem la pensiune. Dacă le vorbeşti despre emoţii, spun că atunci când ai o treabă de făcut nu e nimic despre emoţii, pui mâna şi faci. Am avut marea satisfacţie să interacţionez în ultima vreme cu oameni complet îndepărtaţi de gânduri care i-ar putea determina să facă astfel de afirmaţii. Intrigată de bine, am căutat să găsesc împreună cu ei unghiurile din care ne putem sprijini pe aceste cuvinte care sunt soft doar aparent şi am măsurat cât impact au ele în conducerea performantă a oamenilor. Prima lor reacţie a fost că nu se pot conduce oamenii dacă nu te poţi pune în pielea lor.

    De ce m-aş urma eu pe mine însumi dacă aş fi liderul meu? Ce trebuie să ştiu eu despre mine ca să scot maximum posibil din mine? M-aş suporta dacă mi-aş fi şef? Sunt foarte puţini cei care au curajul să răspundă acestor întrebări, dar când o fac se cheamă empatie. Nu există un răspuns bun la aceste întrebări, ideal este să ajungi să îţi pui întrebările. Empatia nu este despre a fi patetic , sau mai puţin masculin sau cu mai puţină autoritate, este pur şi simplu despre a avea în minte faptul că poţi lua maximum din ce are cineva de dat doar în măsura în care ştii exact ce are de dat acea persoană şi ai curajul să te întrebi de ce ar face-o în relaţia cu tine, dincolo de angajamentul formal oferit de leafă.

    Empatia nu este despre a simţi ce simte celălalt judecând cu unităţile tale de măsură, ci cu unităţile celui care simte. Disponibilitatea de a face acest lucru este de fapt un proces, nu o acţiune izolată, iar parcurgerea lui are cel puţin două consecinţe extrem de profitabile, şi de o parte, şi de alta. Mai întâi este vorba despre claritate în relaţia dintre cel condus şi cel care conduce, iar claritatea pune limitele relaţiei şi îmi asigură cadrul în care o interacţiune are loc. Dacă eu cunosc şi înţeleg, pe de o parte, limitele competenţei cuiva şi, pe de altă parte, aspiraţiile acelei persoane, pot afirma că sunt în controlul spaţiului în care interacţionăm, iar ca lider am totdeauna această responsabilitate. Mai multul pe care îl vreau de la acea persoană acum nu poate fi livrat decât din două direcţii: îmbunătăţirea competenţei, şi acesta este un proces raţional, tehnic, sau creşterea nivelului aspiraţiilor, demers care este mult mai complex, emoţional, mai greu de făcut, dar cu impact mult mai mare pe termen lung.

    Astfel, prin creşterea conştientă a aspiraţiilor cuiva ajungem la al doilea beneficiu al folosirii empatiei: expansiunea, sau dezvoltarea relaţiei. Nu ajung la performanţă sau la progres în nicio relaţie, de orice natură este aceasta, dacă nu mă folosesc şi de empatie. Nu este deloc un demers uşor şi rapid, iar în dinamica vremurilor în care funcţionăm e legitim să vă întrebaţi dacă e ceva ce ar trebui să facem cu toţi oamenii cu care interacţionăm. De cât timp am avea nevoie ca să facem asta cu toţi cei cu care interacţionăm? Ne putem pune zilnic în papucii a zeci sau sute sau mii de oameni? Paradoxul este că doar aparent consum mai mult timp punându-mă în papucii celuilalt, de fapt consum exact la fel de mult timp ca atunci când mă enervez că celălalt este incompetent.

    Aşadar, măsura în care suntem dispuşi să ne enervăm arată măsura în care putem fi capabili să câtigăm timp şi calitate folosindu-ne de empatie. Empatia este asemeni unui sport până la urmă, oferă numai beneficii dacă îi dau şansa să o practic. Cui îi este uşor să meargă zilnic să facă sport? Doar celui care a încercat şi a continuat pentru că vede beneficiile. Rareori am auzit însă pe cineva să spună că în sfârşit este fericit că, după ce a făcut câţiva ani sport, nu mai face şi e tare bine. Empatia e un sport al minţii, la fel ca cititul şi doar cei care îl practică îi simt beneficiile.

    Este un dar sau un talent doar în măsura în care pasiunea pentru sport sau pentru citit este un talent, altfel este o deprindere care, pentru a produce performanţă, are nevoie de antrenament şi practică, este concluzia la care au ajuns majoritatea persoanelor care se consideră de succes în conducerea oamenilor, iar performanţa lor susţine aceste concluzii. Odată ce i-ai prins gustul, empatia este o unealtă fără de care nu te mai poţi descurca.

    Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics Romania

  • 350 de cuvinte pe minut

    Peste tot în lume se vorbeşte enorm despre sistemul educaţional. Avizaţi sau nu, direct interesaţi sau doar chibiţi, toţi au convingeri ferme şi par să deţină reţetele cele mai bune. Întotdeauna un sistem dintr-o anumită ţară este considerat “performant” şi, în consecinţă, un model demn de adoptat, pentru ca în scurt timp să se constate că respectivul sistem este contestat chiar în ţara de origine. De exemplu, sistemul american, care cuprinde multe dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Iar cum o mare parte dintre studenţii acestora provin din liceele americane, se poate presupune că sistemul este bun în ansamblu. Când crezi că ai găsit modelul ideal, găseşti în YouTube un interviu în care Frank Zappa zice cam aşa: “Şcolile (americane) antrenează oamenii ca să devină ignoranţi cu stil. Îţi oferă echipamentul necesar ca să ajungi un ignorant funcţional”. Toată lumea îl aprobă, iar un comentator notează că afirmaţiile sunt valabile pentru orice sistem de învăţământ din oricare parte a “civilizaţiei industriale”.

    Aici însă se ridică două probleme. Prima este de ordin general şi voi reveni asupra ei: mai trăim astăzi într-o civilizaţie industrială? A doua este mai specifică: în prea mare măsură şcoala românească produce ignoranţi nefuncţionali, cu un bagaj de cunoştinţe sărac, cu abilităţi de comunicare precare şi, cel mai adesea, fără nici o aderenţă la problematica societăţii în care trăiesc. În această privinţă, avem într-adevăr de învăţat de la şcoala anglo-saxonă, iar primul lucru la care mă gândesc este practica dezbaterii (“debate”), care, cel puţin în America, este un sport naţional cu rezultate vizibile. Un american de pe stradă poate să emită fără probleme câteva fraze coerente despre un subiect oarecare, iar unul educat poate susţine o prezentare publică interesantă, în vreme ce la noi auzim cel mai adesea nişte păreri alături de subiect într-o română aproximativă în primul caz şi expuneri adormitoare în al doilea. Diferenţa nu este de inteligenţă, ci strict de educaţie şi antrenament: în şcolile noastre, elevul pur şi simplu nu are ocazia să se exprime. M-am bucurat cu naivitate când în programa de liceu a apărut o materie numită “Logică şi argumentare”, imaginându-mi că va aduce şi exerciţiul practic. M-am înşelat.

    În şcolile din Statele Unite, dezbaterile sunt o practică uzuală, cu dublu scop. Pe de-o parte, elevii sunt încurajaţi să se documenteze din surse diverse pe subiecte interesante şi cel mai adesea de actualitate, iar pe de altă parte să susţină argumentat un punct de vedere (adesea se trage la sorţi care echipă susţine pro şi care contra). La o scurtă privire peste tematică, am găsit subiecte precum “Guvernul federal trebuie să-şi sporească substanţial eforturile de explorare şi/sau dezvoltare dincolo de mezosferă” sau “Impactul căderii bursei de valori asupra economiei”, dar şi unele precum “Football or Soccer” sau “Pro şi contra uniformelor şcolare”. Nu îndrăznesc să-mi imaginez cum s-ar desfăşura (dacă, prin minune, s-ar desfăşura) la noi o dezbatere la nivel de liceu despre o oarecare politică guvernamentală, iar o dezbatere despre uniformele şcolare pe care am urmărit-o pe un forum web românesc a reuşit să mă uluiască prin absenţa aproape deplină a argumentaţiei şi abundenţa frazelor imperative.

    Un recent articol din Wired relatează că la un concurs de “policy debate” pentru liceeni (există şi campionate), elevii au vorbit la o viteză de 350 de cuvinte pe minut. Iar în acest punct revenim la prima problemă. Dacă acum 10-20 de ani documentarea implica lungi vizite la bibliotecă, zeci de cărţi măcar răsfoite şi căutări prin colecţii de ziare şi reviste, astăzi internetul oferă informaţii abundente, din toate sursele, începând cu tratate academice şi terminând cu bloguri sau chiar mesaje de pe Twitter. Problema s-a mutat, deci, de la “căutarea informaţiilor” la “selecţia informaţiei”, iar informaţia în exces trebuie expusă într-un timp limitat, motiv pentru care un concurs de argumentaţie elegantă devine un absurd concurs de “cine apucă să expună mai multe argumente”. Performaţa nu mai e să găseşti informaţii despre ceva, ci să-ţi copleşeşti cantitativ adversarul. Bun venit în civilizaţia informaţională!

    A venit vremea ca profesorul să înţeleagă că internetul a schimbat totul şi rolul său de transmiţător de informaţii s-a încheiat. De-acum va avea unul mult mai greu: de antrenor al spiritului critic şi al argumentaţiei, adică al capacităţii de a selecta informaţia şi de a o transforma în cunoaştere. Poate că lumea de mâine va aparţine autodidacţilor bine antrenaţi.