Tag: Nicolae Ceausescu

  • Unul dintre cel mai bine păzite secrete înainte de 1989: data reală a naşterii lui Nicolae Ceauşescu

    Cel mai iubit fiu al poporului, aşa cum era supranumit Ceauşescu, nu s-a născut în data de 26 ianuarie 1918, ci cu trei zile mai devreme, în 23 ianuarie, scrie Descoperă.

    Dovada este înscrisă în fişa lui Nicolae Ceauşescu din Registrul Stării civile pentru naşteri din Scorniceşti, comuna natală a dictatorului:

    “Act de naştere din anul una mie nouă sute optsprezece luna Ianuarie ziua două zeci şi şase, la orele douăsprezece amiazi. În ziua de două zeci şi trei ale curentei luni, la orele douăsprezece amiazi, s-a născut la casa părinţilor săi din comuna Scorniceşti, Judeţul Olt, un copil de sex bărbătesc căruia i s-a dat prenumele Nicolae, numele de familie fiind Andruţa Ceauşescu, fiu al dlui Andruţa Ceauşescu de ani douăzeci şi cinci, de profesie Agricultor, domiciliat în comuna Scorniceşti, şi al d-ei Licsandra Ceauşescu, născută Florea D. Militaru, de ani două zeci şi patru, de profesie Agri­cultoare, domiciliată în comuna Scorniceşti. Naşterea ne-a fost anunţată de către tatăl copilului care ne-a înfăţişat copilul. Prezenta declaraţiune ne-a fost făcută în prezenţa martorilor dl Chiriac Nicolaie, de ani cincizeci, de profesie agricultor domiciliat în Comuna Scorniceşti judeţul Olt, dl Andrei Ceauşescu, de ani şaptezeci, de profesie Agricultor, domiciliat în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, cari după ce li s-a cetit actul, l-au subscris împreună cu declarantul şi cu noi Simeon Pălutescu Primar şi ofiţerul de stare civilă din comuna Scorniceşti, judeţul Olt, şi dl Costea Rădulescu, notarul comunei Scorniceşti, judeţul Olt. Declarantele au semnat iar martori au subscris carte sau subscris de noi”.

  • Ce-am avut şi ce-am pierdut din epoca de aur a învăţământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât ţara în care se află”

    Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.

    Reporter: Când începe “Epoca de aur”?

    Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.

    Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

    Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.

    Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.

    Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

    Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.

    Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?

    În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).

     Omul cuminte, era realizat, nu?

     Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).

    După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

    Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?

    Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).

    Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

    Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?

    Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).  

    Citeşte continuarea pe Gândul
     
  • Ce-am avut şi ce-am pierdut din epoca de aur a învăţământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât ţara în care se află”

    Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.

    Reporter: Când începe “Epoca de aur”?

    Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.

    Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

    Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.

    Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.

    Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

    Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.

    Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?

    În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).

     Omul cuminte, era realizat, nu?

     Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).

    După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

    Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?

    Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).

    Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

    Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?

    Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).  

    Citeşte continuarea pe Gândul
     
  • Cum arată Alexandra Ceauşescu, nepoata dictatorului Nicolae Ceauşescu

     Alexandra Ceauşescu (20 de ani) este fiica lui Valentin, unul din cei trei copii ai fostului preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu.

    Nicolae Ceausescu, dictatorul executat în decembrie 1989 după un proces sumar, a avut trei copii, pe Nicu, Zoe şi Valentin, însă doar ultimul dintre aceştia mai trăieşte. La rândul său, Valentin (68 de ani) are doi copii, pe Daniel (35 de ani), din casnicia cu Iordana Borila, şi pe Alexandra (20 de ani), pe care o are cu actuala soţie, Roxana.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

     

  • Cum arată Alexandra Ceauşescu, nepoata dictatorului Nicolae Ceauşescu

     Alexandra Ceauşescu (20 de ani) este fiica lui Valentin, unul din cei trei copii ai fostului preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu.

    Nicolae Ceausescu, dictatorul executat în decembrie 1989 după un proces sumar, a avut trei copii, pe Nicu, Zoe şi Valentin, însă doar ultimul dintre aceştia mai trăieşte. La rândul său, Valentin (68 de ani) are doi copii, pe Daniel (35 de ani), din casnicia cu Iordana Borila, şi pe Alexandra (20 de ani), pe care o are cu actuala soţie, Roxana.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

     

  • COMENTARIU: Boia ameninţat cu execuţia:„Ce dulce ar fi glonţul patriei pentru individul ăsta…”

    Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, face publică ameninţarea la adresa lui Lucian Boia făcută de Radu Tinu, fostul şef al Securităţii lui Ceauşescu şi participant direct la represiunea Revoluţiei din 1989. Lucian Boia pentru Mediafax: Nu mă înfricoşează!

    Gabriel Liiceanu a observat pe pagina de Facebook Humanitas un comentariu „Ce dulce ar fi glonţul patriei pentru individul ăsta…”:

    ”Aşadar, sub anunţul de pe facebook-ul Humanitas al lansării cărţii lui Lucian Boia, venea primul comentariu. Autorul: Radu Tinu. „Ce dulce ar fi glonţul patriei pentru individul ăsta…”, suna comentariul.”

    Cine este Tinu? ”Culmea ironiei e că Radu Tinu, fost maior de Securitate, fusese anchetatorul Hertei Müller. „Aceşti oameni n-au dispărut nicidecum…” Nu numai că nu dispăruseră, dar iată, în urmă cu câteva zile, unul dintre ei, devenit instanţă de judecată ad hoc, hotărâse că Lucian Boia trebuie să moară. În zilele noastre, după cum se vede, condamnarea la moarte poate veni şi pe facebook. Nu era clar cine urma să tragă „dulcele glonţ al patriei”. Dar sentinţa el o dăduse, „bătrânul securist ieşit din serviciu”. (….)

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Primele imagini din buncărul secret al familiei Ceauşescu situat în Palatul Primăverii – GALERIE FOTO,

    Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS) a decis să deschidă, pentru prima dată, buncărul antiatomic, construit în secret în subsolul Palatului Primăverii din Bucureşti, unde familia Ceauşescu s-ar fi refugiat în caz de bombardament sau atac chimic ori nuclear. Această încăpere se află la aproape 10 metri sub pământ, intrarea fiind mascată de o uşă capitonată.

    Pentru a pătrunde în subteran trebuie descuiată o uşă metalică masivă, închisă ermetic. Cele 17 trepte albe, de marmură, cordonul roşu care ţine loc de balustradă şi pereţii bej, ornamentaţi, creează impresia coborârii spre o sală de ceremonii.

    “Ne aflăm acum la al doilea nivel al subsolului al Palatului Primăverii. Se află undeva la aproximativ 10 metri sub nivelul pământului, într-o laterală a clădirii, din acest motiv încăperea are nişte sisteme de ventilaţie speciale în partea de sus a pereţilor, foarte bine filtrată. Asta cumva se leagă de ideea de paranoia a lui Nicolae Ceauşescu, de otrăvirea prin sistemele de aerisire ale clădirilor pe care le folosea el în timpul regimului comunism. În primul rând ambele intrări spre această sală sunt închise de două uşi metalice foarte groase, strict ca să păstreze integritatea structurii, iar deasupra tavanului se află o cantitate foarte mare de beton până aproape de nivelul solului. Din păcate, însă, nu se ştie dacă are un centru de plumb, alt element special sau termen de izolare special”, explică Tudor Baican, unul dintre ghizii Palatului Primăverii.

    VEZI AICI GALERIA FOTO SI VIDEO

  • La 27 de ani de la moartea lui Ceauşescu, au fost publicate imaginile pe care nimeni nu se aştepta să le vadă vreodată. „Este un joc murdar şi penibil”. VIDEO

    Supermanul României e femeie. Avem o „Wonder Woman autentică”. Jurnaliştii îşi fac selfie-uri cu ea, pseudo-jurnaliştii îi dedică ode filmate. Nu este vreo activistă pentru o cauză nobilă sau vreo olimpică la Harvard, nici un politician care se înscrie în cursa electorală. Este un procuror şef, angajat al statului să impună legea. Ce am putut vedea ieri în videoclipul pus în scenă de Ambasada Suediei la Bucureşti, în cinstea noii „Stele Polare” a României, Laura Codruţa Kovesi, este greşit din toate punctele de vedere, mai puţin unul: da, este adevărat că lupta anticorupţie din România trebuie încurajată şi protejată de încercările de terfelire şi blocaj. Dar nu aşa. Nu reconstituind în mod absolut jenant o Cântarea României color, cu look occidental, în care ţărănci din Obor, cot la cot cu ambasadori, studente, oameni de cultură şi aşa-zişi „jurnalişti” o ridică în slăvi şi fac plecăciuni la propriu, într-o uniune de clase ruptă parcă din propaganda comunistă, pe şefa unei instituţii de forţă în România. 

     La 27 de ani de la moartea lui Ceauşescu, au fost publicate imaginile pe care nimeni nu se aştepta să le vadă vreodată. „Este un joc murdar şi penibil”. VIDEO

  • Aceasta este prima limuzină prezidenţială din România. Cum arăta maşina de suflet a lui Ceauşescu

    Ca orice dictator grandoman, obsedat de cultul personalităţii, Nicolae Ceauşescu s-a înconjurat treptat de lucruri măreţe. Aşa că atunci când ilustrul conducător şi-a dorit o casă, poporul i-a dăruit una spaţioasă şi primitoare. Pe lângă multe alte destinaţii de vacanţă, respectiv vile de protocol în fiecare judeţ. Iar când cel mai iubit fiu al umanităţii a cerut o maşină, principalii producători autohtoni au dat tot ce aveau mai bun. De exemplu, Dacia a asamblat modelul Renault 20 în atelierele IATSA Ştefăneşti, rebotezându-l 2000. Se pare că Nicolae Ceauşescu n-a fost încântat de această maşină, fiind mult prea mică şi prea puţin opulentă pentru gusturile lui. Cu toate acestea, maşina de suflet a lui Ceauşescu a fost una autohtonă. 

    Vezi aici cum arată prima limuzină prezidenţială din România. Care era maşina de suflet a lui Nicolae Ceauşescu